OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Giuseppe MAZZOTTA
Cosmopoiesis.
The Renaissance Experiment
Toronto Italian Studies/
„Goggio Publication Series“,
Toronto University Press,
Toronto, 2001, XVI+106 p.



Intr-un anume sens, aceasta – cea mai recenta – carte a lui Giuseppe Mazzotta poate fi privita ca fiind nascuta din cartea lui anterioara, anume The New Map of the World: The Poetic Philosophy of Giambattista Vico (Princeton University Press, 2000). Caci, in interpretarea Renasterii pe care Mazzotta o propune in Cosmopoiesis. The Renaissance Experiment, e ceva ce aminteste negresit de Vico. De fapt, in chiar prefata cartii, Mazzotta ofera explicit citeva motive pentru care filozofia istoriei a lui Giambattista Vico ar putea fi luata drept punct de plecare – unul valoros si cit se poate de promitator – pentru o mai buna intelegere a „experimentului renascentist“: „Primul smotivt este ca el sVicot a teoretizat arta drept poiesis, sau creatie, si drept opera a imaginatiei. Al doilea motiv este acela ca el a inteles Renasterea – in chip lucid – drept o epoca ambigua, caracterizata atit prin realizari extraordinare, cit si printr-o decadenta inexorabila. Al treilea motiv este ca Vico sugereaza, piezis, cum anume am putea depasi limitele actualei noastre intelegeri a Renasterii“ (p. XV-XVI). Mazzotta este profund simpatetic cu acest manunchi de intuitii ale lui Vico, intuitii care vor constitui un primum movens, ca sa zic asa, din spatele propriului lui demers interpretativ. Practic, in Cosmopoiesis, el isi ia ca sarcina principala sa dezvolte creator si sa duca la limita aceste intuitii.

Cartea e, de fapt, o punere laolalta a patru ample eseuri (rezultate – in mare parte – din Prelegerile Goggio, pe care autorul le-a tinut la Universitatea din Toronto, in toamna lui 1999): Orfeo de Poliziano: Lumea ca fabula; Ariosto si Machiavelli: Lumi reale/Lumi imaginare; Aventurile utopiei: Campanella, Bacon si Furtuna slui Shakespearet si Perspectivele ludice: Don Quijote si Renasterea italiana. Toate aceste patru eseuri sint, la urma urmei, „variatiuni pe aceeasi tema“, tot atitea incercari de a pune sub lupa unul dintre lucrurile cele mai fascinante legate de Renasterea europeana: tema „inventarii lumii si ideea de creatie prin utopii, magie, stiinta, arta si teatru. Acestea sint elementele imaginative ce caracterizeaza schimbarea de paradigma, de la Evul Mediu la epoca moderna, inaugurata de Renastere“ (p. XIII).
Ca atare, Renasterea marcheaza, in opinia lui Mazzotta, aparitia spectaculoasa a mitului cosmopoiesis-ului, un mit ce avea sa aiba un succes extraordinar, un mit care, in cele din urma, avea sa devina unul dintre fundamentele pe care propria noastra lume culturala s-a cladit. Atunci cind Doctor Faust, in preocuparile lui nu tocmai ortodoxe de traducator, cauta un echivalent potrivit pentru Logos, asa cum apare acesta in Evanghelia dupa Ioan, el respinge din capul locului Cuvintul (das Wort), doar ca sa imbratiseze Fapta: Am Anfang war die Tat („La inceput a fost fapta“).

Creatia, in sensul cel mai general al cuvintului (impreuna cu toate numeroasele simboluri, reprezentari si valori ce-i sint asociate), nu e pentru omul modern o trasatura culturala intre altele, ci e, ca sa zic asa, o chestiune de viata si de moarte, o chestiune de auto-definire si de identitate in ultima instanta. Caci creatia nu e doar ceva in legatura cu lumea in care traiesti, in legatura doar cu faptul de a conferi acestei lumi un nou continut, un nou sens sau o noua infatisare, ci – poate mai important – creatia este si ceva ce are legatura cu insasi identitatea celui care traieste in respectiva lume (e auto-creatie), cu alcatuirea si structura lui intima.
Mazzotta considera ca, pentru a intelege exact pozitia omului in cosmos la un moment istoric dat, istoricul trebuie sa ia in considerare, la modul cel mai serios cu putinta, presupozitiile teologice si metafizice mai adinci (si mai obscure) din spatele reprezentarilor culturale curente, nemijlocit vizibile. Aceste presupozitii sint, de fapt, tocmai ceea ce face posibile respectivele reprezentari: „Lumea moderna nu mai e, asa cum se intimpla in Evul Mediu, o carte ce ne precede si ale carei semne incercam sa le descifram in lumina principiilor extrase din hermeneutica biblica.

Lumea moderna [...] este rezultatul artei si vointei omului smade by human art and willt. Ea poate fi un labirint sau poate fi utopia stiintifica, absolut rationala, creionata de Campanella sau de Bacon. Dar e o lume umana, iar emblema ei este opera de arta“ (p. XIII). Cu alte cuvinte, intr-o lume care este, cum obisnuiau sa zica invatatii medievali, quasi liber scriptus digito Dei (asemeni unei carti scrise de insusi degetul lui Dumnezeu), tot ceea ce oamenii au de facut e sa priceapa si sa accepte un sens dat, unul si acelasi pentru totdeauna (in saecula saeculorum); altfel spus, tot ceea ce pot ei sa faca este, la urma urmei, sa se multumeasca cu un curs al lucrurilor predeterminat si de neschimbat; asta in timp ce, in contextul modernitatii, nimic nu e dat, nu exista nimic de genul unui curs al lucrurilor predeterminat si de neschimbat, ci viata e un proces in continua schimbare, ceva a carui esenta e tocmai absenta unei esente fixe si imuabile. Omul modern nu e nicidecum un dat, ci are capacitatea miraculoasa de a se inventa pe sine, iarasi si iarasi, fara intrerupere.

Una dintre reusitele remarcabile pe care Mazzotta le realizeaza in aceasta carte e, dupa parerea mea, analiza dialecticii subtile, teribil de complexe, pe care o presupune viata in lumea moderna. Exista o dinamica interna, o logica launtrica a acestei lumi, care fac ca viata in ea sa fie o intreprindere metafizica riscanta, marcata adinc de un character de aventura, de incertitudine si pericol. Si tocmai aici e sursa deopotriva a mizeriei si maretiei ce caracterizeaza omul modern. Trebuind sa ne auto-inventam tot timpul, neavind nici un loc al nostru, clar delimitat, pe scara cosmica, ne aflam in pozitia paradoxala de a trebui sa ne auto-definim tocmai prin faptul de a nu avea nici o trasatura definitorie si definitiva: „Primatul pe care Renasterea il pune pe vita activa ne spune ca sintem liberi in masura in care ne auto-inventam. Nimic nu conteaza s…t decit ceea ce putem face.

Sintem cameleoni, nu avem nici o esenta prestabilita si sintem – in acest fel – intr-o situatie mai buna decit cea a ingerilor sbetter than angelst. Ingerii ocupa un loc fix in sinul marelui lant al fiintei. Oamenii nu au nici o esenta fixa si sint, de aceea, mai liberi decit ingerii“ (p. 74). Dar „mai liberi decit ingerii“ inseamna, in acelasi timp, cum se va vedea mai tirziu in aceasta recenzie, ca sintem predestinati sa traim intr-un constant si teribil pericol (vivere periculosamente), to say the least.
Exista, in opinia lui Mazzotta, o forma suprema de manifestare a specificitatii istorice, care caracterizeaza omul modern: atitudinea estetica. Asta inseamna, practic, sa abordezi „lumea ca si cum ar fi o opera de arta“ (p. XIII), ca si cum tot ceea ce ne este accesibil in timpul vietii e doar aparenta incintatoare a lucrurilor. Omul modern e, mai presus de toate, homo aestheticus, o faptura ale carei relatii cu lumea din jur sint marcate intr-un mod esential de jocul alunecos al aparentelor si de logica „punctului de vedere“ convenabil (placut, auto-magulitor etc.).

Ceea ce conteaza acum nu e atit cum sint lucrurile in ele insele (in mod semnificativ, mai toate scolile de gindire din filozofia moderna au incetat de mult sa mai caute orice Ding-an-Sich), cit modul precis in care lucrurile i se arata celui ce le observa.. Intr-un pasaj deosebil de expresiv si inspirat, Mazzotta vorbeste despre telescop ca despre o metafora semnificativa, una ce a ajuns sa incapsuleze toata aceasta atitudine estetica a omului modern fata de lumea din jur: „Telescopul, care e prelungirea mecanica a «perspectivei» lui Alberti, reprezinta o contractare rigida, individualizata, a clasicei «viziuni asupra lumii». El marcheaza reducerea esentelor la pura fenomenalitate, ca si cum sdoart ceea ce apare punctului de vedere privilegiat al oamenilor de stiinta exista cu adevarat“ (p. 69). Cum ar veni, telescopul este o intrupare a dorintei omului modern de a lua din lume doar ceea ce pare a fi, doar o versiune a ei – anume, o versiune convenabila, manevrabila si utila.
Cu toate acestea, in ciuda maretiei si a sofisticarii lui, acest estetism al spiritului modern se dovedeste a fi o fundatie prea slaba ca sa poti cladi si altceva pe ea. A parea, sau a aparea, nu e destul.

E doar o faza tranzitorie, doar un „stadiu“. Intr-un sens foarte serios, „stadiul estetic“ trebuie depasit de un alt tip de atitudine: Hegel, Kierkegaard sau Schopenhauer, ca sa dau numai citeva nume, toti au atras atentia, ingrijorati, asupra faptului ca a te lasa prins in experienta estetica nu e deloc suficient si au subliniat necesitatea fundamentala de a plasa viata pe fundamente mai „rezistente“ (cum ar fi metafizica, religia sau etica). Caci, in absenta unui astfel de fundament mai solid, un foarte serios „pericol spiritual“ isi face aparitia: nihilismul. Prins inexorabil cum e in jocul sofisticat, neincetat al aparentelor frumoase, omul modern e sortit sa aiba, intr-o buna zi, revelatia a ceea ce se ascunde in spatele spectacolului inselator al lumii: revelatia nimicului. Atunci, peste el da acel sentiment ciudat, atit de expresiv prins in cuvinte de Giacomo Leopardi: „Am fost inspaimintat pomenindu-ma in mijlocul nimicului, eu insumi nefiind altceva decit nimic. M-am simtit ca si cind eram constrins sa cred si sa simt ca totul era neant, neant solidificat“.
Acestea fiind spuse, e destul de usor de vazut cum nihilismul ajunge sa fie considerat drept un produs derivat al atitudinii moderne (esentialmente estetice) asupra lumii.

Nihilismul nu e ceva marginal in cadrul Weltanschauung-ului modern, ci chiar unul dintre pilonii lui de baza. Iar Mazzota intuieste cu precizie acest fapt atunci cind vorbeste despre „cultivarea nimicului drept esenta a fascinatiei pe care lumea moderna o are fata de creatie smakingt“ (p. 74-75). Caci nihilismul e rezultatul necesar al dialecticii interne a unei lumi ce plaseaza creatia si intregul sistem de simboluri coagulate in jurul creatiei, in chiar centrul ei vital. Odata prins in logica creatiei e imposibil sa eviti ceea ce necesitatea ei interna iti cere imperativ, ceea ce are ca rezultat – si atit Doctor Faust cit si Prospero erau foarte constienti de asta – ca pentru „a cuceri «neantul» trebuie sa i te supui. sDoart contemplatia, care celebreaza ivirea timpului sacru din neantul timpului profan, este calea care te poate scoate afara din nimic“ (p. 75). De unde si faptul paradoxal ca nihilismul – ca produs derivat al unei civilizatii obsedate de creatie – devine, exact in acelasi timp, o trasatura tragica si inevitabila a „conditiei moderne“. Nihilismul e ca una din acele boli ascunse, subtile, de care sufera cei mai multi oameni si fata de care – tocmai din acest motiv – nimeni nu pare sa ia nici o masura.

Mai mult decit atit, data fiind (deja) indelungata lui istorie, reprezentantii lui straluciti, date fiind intreaga mitologie si fascinatia pe care le-a declansat, nihilismul trebuie ca a ajuns sa fie pentru omul modern ceva de genul acelei provocari paradoxale la care se referea Nietzsche atunci cind zicea: „Ceea ce nu ma distruge ma face mai puternic“. Asa se face ca ceea ce, in mod normal, ar trebui sa submineze modernitatea ajunge in cele din urma sa fie sursa misterioasa a puterii ei: „Pe fundatiile necesarmente instabile si primejdioase ale Weltanschauung-ului si cosmopoiesis-ului renascentiste, lumea moderna se auto-regindeste si auto-experimenteaza“ (p. 97). Si, fara indoiala, acest paradox e, intre altele, ceea ce face din nasterea modernitatii una din temele cele mai fascinante dintre tot domeniul istoriei intelectuale.
Desigur, Cosmopoiesis. The Renaissance Experiment e o carte mult mai complexa si mai sofisticata decit am putut eu sa spun aici, in spatiul limitat al acestei recenzii.

M-am decis sa-mi concentrez scurtele consideratii doar pe o anumita tema – sau, mai degraba, manunchi de teme. Dar, in afara de asta, sint in aceasta carte multe pagini admirabile despre, de exemplu, obsesia renascentista cu ideea de putere (despre „magia neagra a puterii“ la Machiavelli – p. 31), despre ideea de joc ca un factor crucial in productia oricarei forme de cultura omeneasca (iar felul in care Mazzotta urmareste aceasta idee pina la, sa zicem, Legile lui Platon sp. 48t e de-a dreptul fascinanta ca intreprindere intelectuala), despre Neoplatonismul renascentist si peisajul (politic, intelectual) in care el a aparut; exista consideratii ample, stralucite, despre inclinatia renascentista spre gindirea utopica si spre diverse proiecte (si proiectari) utopice (Campanella, Morus, Bacon s.a.), ca sa nu mai vorbesc de acel capitol final dedicat lui Don Quijote de la Mancha al lui Cervantes. In sfirsit, mai e acel stil literar minunat, acea incintatoare scriitura pe care autorul le foloseste atunci cind abordeaza toate aceste teme. (Ca si cum scrisul insusi al acestei carti s-a lasat contaminat de subiectul tratat in carte: frumosul, atitudinea estetica asupra lumii, homo aestheticus si asa mai departe.)

Cosmopoiesis a lui Giuseppe Mazzotta e una dintre cele mai impresionante lucrari din domeniul studiilor renascentiste produse in ultimii zeci de ani. Aceasta carte e inca o dovada ca proiectul intelectual al autorului – care se bazeaza pe redescoperirea creatoare a modului in care Vico a regindit relatia dintre filozofie, literatura si politica – il evidentiaza pe Giuseppe Mazzotta ca pe un teoretician si practician al unui nou enciclopedism, un enciclopedism in cadrul caruia impasurile traditionale in care se afla diversele arte ar putea sa-si afle rezolvarea.
________
Versiunea engleza initiala a acestui text a aparut in Philosophy and Literature, Vol. 27, Issue 2 (October 2003), p. 471-475. Traducerea si adaptarea apartin autorului.