OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Glenn Gould este un nume extrem de pretuit si mult admirat printre melomanii din toata lumea. Chiar daca profesorii si pedagogii muzicii din aceeasi lume strimba din nas la excentricitatile lui interpretative si-i indeamna pe cei tineri „nu faceti ca el“. Chiar daca felul de a fi si de a percepe/intelege/patrunde marea muzica nu a fost dintre cele mai ortodoxe, Gould ramine un fenomen prin el insusi.

Caci chiar asta si-a dorit prin intreaga lui fiinta: sa fie si sa ramina el insusi. Dincolo de ispitele gloriei si notorietatii, dincoace de explorarea tainelor solitudinii. Felul lui, aparent straniu si neconventional, de a interpreta a contrariat spiritele conservatoare, dar a si fascinat nu pe putini dintre cei deschisi la noi cautari in muzica sau arta in general. Biografia si discografia, bibliografia si un numar mare de inregistrari fac din absenta lui Gould – care moare in 1982, la doar 50 de ani – o extraordinara prezenta.

O prezenta-absenta, forta si personalitatea covirsitoare ale lui Glenn Gould prinzind contur din fragmente disparate, din inregistrari, filme documentare realizate de el sau despre el, marturii, carti, confesiuni, interviuri, un om care a refuzat in plina glorie salile de concert si industria aplauzelor in favoarea solitudinii si a cautarilor personale. De ce sa-si sacrifice atit de pretioasa existenta pentru efemeritatea unei gaunoase glorii de circumstanta? La ce bun sa se livreze isteriei succesului si sa ia parte la spectacolul lumii, cind pianul si muzica, dar si lecturile sau meditatia, cautarile lui personale, in interiorul sau in afara muzicii, ii ofera mari bucurii si satisfactii. S-a facut mare caz de excentricitatile lui, de la scaunul facut de tatal lui, de care nu se despartea decit rareori, pina la o anume tehnica, cu totul particulara, prin care aborda lucrarile pentru pian. Se pot gasi explicatii si justificari pentru orice, nu comentariile docte si erudite lipsesc.

Interesul sporit din ultimii ani pentru personalitatea acestui genial muzician canadian a facut ca numarul studiilor dedicate lui sa creasca. Nu neaparat ametitor, o anume decenta il urmareste si dupa moarte, asa cum a fost si in timpul vietii. Faptul ca se apropie Festivalul Enescu si cantitatea de aplauze o sa ajunga la cote nebanuite ne face sa amintim de un detaliu putin cunoscut dintre preferintele/curiozitatile, poate ciudateniile lui Glenn Gould. Nu-i placeau aplauzele, succesul de public. Poate a fost si unul dintre motivele pentru care a renuntat sa mai concerteze in public. Ultima lui aparitie in concert a fost in aprilie 1964, la Los Angeles, la Wilshire Ebel Theater, cu piese de Beethoven, Bach (Arta fugii) si o sonata a unui compozitor putin cunoscut, Ernst Krenek. Sa remarcam aceasta apetenta a lui Gould pentru lucrari rar cintate sau pentru compozitori mai putin frecventati. O anume curiozitate de a incerca mereu altceva ni-l face extrem de simpatic. Cind renunta la concertele live are 32 de ani si deja un prestigiu bine asezat. Vor urma alte aproape doua decenii de inregistrari, studii si scris, transmisii radio. Una dintre fantasmele lui este sa fie scriitor!

De aceea face filme documentare si emisiuni radiofonice, incearca sa inteleaga lumea contemporana lui, dincolo de aparente si refuzind locurile comune. Banalul si cliseele ii repugna, ca si frecventarea locurilor comune. Dupa ce merge in 1955 prin URSS – primul pianist nord-american care ajunge in lumea lui Hrusciov, dar si a lui Sviatoslav Richter si Emil Gilels, dupa ce inregistreaza pentru „Columbia Masterworks“ faimoasele Variatiuni Goldberg, de Bach, care-i aduc o timpurie glorie (in 1955), nimic si nimeni nu-l poate opri sa-si vada de viata lui. Asa ii place lui. Sa nu dea mina cu nimeni si sa nu se lase atins – scandal monstru cind un faimos reprezentant al firmei Steinway il gratuleaza batindu-l pe umar – vrea sa-si conserve personalitatea si sa nu o scoata la mezat. Egoul lui nu este de vinzare, chiar daca, deja, inregistrarile lui fac inconjurul lumii. Iar astazi, la 25 de ani de la moarte, sint dintre cele mai cautate si pretuite. Desigur, nu in Romania, unde un distins editor bucurestean, bun cunoscator si admirator al lui Gould, marturisea cu naduf, in aceste saptamini de vara, ca nu poate risca aparitia unei monografii excelente dedicate marelui muzician pentru ca nu s-ar vinde.

I-am sugerat sa puna in titlu ceva cu Basescu sau Elena Udrea, dar a zis ca patronul nu ar fi de acord. Chiar asa, ce sa facem noi cu Glenn Gould in Romania, unde se cauta si se doresc aplauze cu toptanul si cu tot dinadinsul? Gould avea un proiect prin care sa puna in aplicare doctrina sa impotriva aplauzelor: GPAADAK. Era „Gould Plan for the Abolition of Apllause and Demonstrations of All Kinds“. Ce ar mai fi de tradus sau de adaugat, decit, eventual, de ascultat dintre inregistrarile lui?
Cel care cinta si improvizeaza extraordinar – miile de ore de muzica, dintre cele mai variate compozitii, de la Beethoven (a inregistrat 23 din cele 32 de sonate) si Mozart (dupa care nu se omoara si-l bombane mereu, dar in acelasi timp il interpreteaza uluitor, dindu-i o distinctie foarte personala) pina la clasicii modernitatii, precum Alban Berg si Schonberg. Si peste toti si toate, suveran, olimpian, senin, muzica pura a sferelor inalte, J.S. Bach. Glenn Gould a inteles, ca si Bach insusi, ca nimic nu este mai presus de muzica. Doar Dumnezeu. Faptul ca de mic G.G. a studiat si a cintat la orga, iar apoi a utilizat tehnica de la clavecin si orga la pian poate da una dintre cheile interpretarii magistrale a muzicii sale. Fara aplauze, va rugam. Uneori ar putea fi reconfortant.