OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ultimele zile ale saptaminii trecute au fost deosebit de ofertante pentru melomanii bucuresteni, care au avut posibilitatea sa urmareasca programe muzicale variate si deci atractive. Spre exemplu, in cadrul manifestarilor din „Anul francofoniei“, Filarmonica a propus – se pare pentru prima oara in Romania – oratoriul Beatitudinile de César Franck, sub bagheta dirijorului francez Alain Paris, lucrare monumentala extrem de dificila, alaturind momente de apoteoza cu altele de calm si meditatie, interpretate excelent atit de orchestra, cit si de corul care, pregatit de Iosif Ion Prunner, a rezolvat pasajele solicitante cu sensibilitate si acuratete.
Intregul ansamblu s-a straduit sa se apropie de stilul aparte al partiturii care, fara a fi incarcata de acea profunzime specifica muzicii religioase, este marcata puternic de maniera tipic franceza a lirismului exacerbat, a suprafetelor de ampla respiratie punctate de climaxuri tradind maiestria unui mare orchestrator, deopotriva renumit profesor de compozitie furat, poate, de aceasta data, de tentatia unui discurs sonor mai academic.

Interventiile solistice au fost, de asemenea, sustinute cu corectitudine, de la recitativul incisiv realizat de Vladimir Popescu-Deveselu in stilul sau inconfundabil, la ariile „de linie“, dar cu o scriitura ingrata, cintate cu siguranta si aplomb de catre tenorul Calin Bratescu (intr-un progres demn de relevat) si mezzosoprana Geanina Munteanu, dar si de basul George Crasnaru (intr-o forma excelenta), precum si de baritonul Vicentiu Taranu (straduindu-se sa se acomodeze cu un text muzical care insa necesita mai mult decit o parcurgere a notelor, glasul sau neavind rafinamentul obligatoriu in genul vocal-simfonic); soprana Clara Panas, mezzosoprana Sidonia Nica si baritonul Ion Dimieru s-au incadrat in ansamblul solistic al carui dozaj trada insa lipsa unei omogenizari reale si mai ales faptul ca doar parte dintre cei mentionati stiu cu adevarat cum se interpreteaza astfel de lucrari. Binecunoscut publicului nostru, Alain Paris s-a dovedit din nou un dirijor eficient, poate usor „didacticist“, iar rezultatul colaborarii cu muzicienii nostri a fost meritoriu. Si totusi, trebuie sa recunosc faptul ca, din creatia lui Franck, prefer Simfonia in re sau Sonata pentru vioara si pian. De altfel, si injumatatirea publicului dupa pauza ma face sa cred ca… prea multa beatitudine nu prea convinge nici macar iubitorii constanti ai muzicii.

A doua zi, mare parte dintre melomani s-au regasit la Sala Radio, pentru ca Orchestra Nationala, dirijata de Horia Andreescu, a interpretat, pentru prima oara in actuala stagiune, o lucrare de Mahler – Simfonia a VI-a –, care de altfel nu s-a mai cintat la noi de multa vreme. A fost o partitura grandioasa, cu desfasurari pe suprafete ample, cu alamuri si percutie bogata si diversa – uneori chiar surprinzatoare –, contribuind la realizarea paletei coloristice si la conturarea atmosferei care, ca in majoritatea simfoniilor mahleriene, imbina poezia senina, amintind visele si jocurile copilariei, cu tensiuni „traduse“ mai ales printr-o densitate expresiva pe care orchestra a reusit sa o redea cu o rigoare si o implicare ce merita, de aceasta data, toate laudele.

Raspunzind cu promptitudine cerintelor interpretative ale dirijorului, instrumentistii si-au confirmat valoarea si in secventele solistice (micile „scapari“ ale alamurilor trecind aproape neobservate), dar si in relationarea fluenta si omogena dintre partizi, astfel incit publicul – pe care, sincer, l-as fi dorit mai numeros la un asemenea eveniment – a fost captat, timp de o ora si jumatate, de frumusetea muzicii revarsate cu generozitate, fie in sunete transparente, fie in stralucirea triumfala, in planuri contrastante gradate cu eleganta si profesionalism. Iar succesul este cu atit mai apreciabil cu cit prezentarea unei simfonii de Mahler mai putin cunoscute de marele public devine chiar riscanta daca talmacirea nu reuseste sa capete consistenta si logica cerute, fara de care totul se dilueaza pina la plictiseala. Si tocmai de aceea, ascultind acea versiune interpretativa a Simfoniei a VI-a, apreciind performanta maestrului Horia Andreescu, probabil ca multi dintre spectatori (sau ascultatori care urmareau transmisiunea concertului la radio) s-au raportat – chiar si involuntar – la dezamagirea traita in 2004, cind vestitul Zubin Mehta, la pupitrul unei orchestre celebre, nu a convins deloc, pentru ca un an mai tirziu, dirijind un alt ansamblu, sa entuziasmeze tot intr-o partitura mahleriana…

Iar duminica, multi dintre noi ne-am aflat in sala Centrului Cultural al Ministerului Administratiei si Internelor, unde ansamblul Teatrului de Opereta – ramas si fara sediu, dar si fara directiune (conducerea interimara fiind asigurata de directorul artistic Daniel Eufrosin) – si-a continuat totusi stagiunea, incercind sa supravietuiasca si sa demonstreze ca merita de existe; dupa seara Offenbach si premiera pentru copii Gulliver in tara piticilor de Silvia Kerim si Marius Teicu, oferita in urma cu citeva zile, entuziastii artisti au propus, sub bagheta experimentatului Constantin Petrovici, secvente din opere mozartiene: o adevarata provocare pentru solistii care, in general, au demonstrat ca pot aborda cu acuratete, in parte chiar cu rezultate notabile, si un asemenea repertoriu atit de diferit de genul operetei; o surpriza extrem de placuta a fost soprana Crina Zancu, in mare progres fata de aparitiile anterioare. Soprana Anna Mirescu a confirmat nivelul valoric cu care deja ne-a obisnuit pe scena Operei sau pe podiumul de concert; tenorul Florin Budnariu a inceput sa-si rezolve problemele tehnice si… suna mai bine; contratenorul Adrian George Popescu a stirnit din nou aplauze prin siguranta si spectaculozitatea coloraturii si acutului etc.
Demn de subliniat este felul in care dirijorul a reusit sa „modeleze“ orchestra si corul, Constantin Petrovici fiind o excelenta „achizitie“ a teatrului, ceea ce s-a vazut si in acompaniamentul solistilor, dar mai ales in Ave Verum Corpus de Mozart si in Stabat Mater de Clari, un opus prea putin cintat la noi, maestrul colaborind cu Bianca Ionescu, Claudia Maru-Hanghiuc, Florin Diaconescu, Mihnea Lamatic.

Desigur, interpretarea este perfectibila, stilul adecvat va trebui „descoperit“, dar demersul artistic a fost meritoriu, semn ca acest teatru trebuie ajutat nu doar sa supravietuiasca, ci sa isi recapete stralucirea de altadata, din vremea in care sala era plina, artistii se intreceau in valoare, umor si farmec, iar turneele de anvergura duceau faima interpretilor nostri de opereta in intreaga Europa. Le doresc sincer sa reuseasca, pentru a inceta sa ne mai raportam la trecut si sa putem trai, alaturi de ei, in prezent si mai ales in viitor, emotia succeselor de anvergura. Dar, pentru moment, aplauzele noastre ii pot sustine enorm – si asa s-a intimplat duminica seara, cind am asistat la o incercare de autodepasire profesionala.