OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La 37 de ani, Filip Florian schimba sensul de „curgere“ al noului val de prozatori lansati in Colectia „Ego. Proza“ si inscrie literatura pe o noua orbita: una a scriiturii artiste, departe de fumurile autofictionale, o scriitura lucrata cu mize mult mai solide decit autenticitatea si expresivitatea nascuta din explorarea unor teritorii ramase in umbra din ratiuni istorice (sex, droguri, violenta – identificabile, nu-i asa, cu fata monstruoasa a capitalismului). De putine ori am mers cu ochii inchisi pe mina unui prozator, mai ales a unuia aflat la momentul debutului. De data aceasta, cu toate rezervele fata de o carte salutata unanim elogios in presa culturala (nu e ciudat ca tuturor le-a placut?), ma alatur celor care pariaza pe romanul Degete mici si pe autorul lui, care are in mod sigur ceva de spus in literatura viitorului apropiat.

Filip FLORIAN
Degete mici
Prefata de Simona Sora, Editura Polirom, Colectia „Ego. Proza“, Iasi, 2005, 238 p.

E riscant sa fii elogios inca din primele rinduri ale unei cronici de intimpinare. Vei fi suspectat de exaltare, cine stie, de parti-pris-uri, de subiectivitate excesiva in dauna verdictului critic lucid desprins dintr-o demonstratie rece, logica si neaparat complicata. Primele rinduri ale prefetei semnate de Simona Sora stau marturie ca formularea inca de la inceput a verdictului, cu o siguranta pe care ti-o da numai lucrul de valoare certa, nu ameninta in nici un fel coerenta demonstratiei critice in sine: „Imi este imposibil sa scriu despre romanul lui Filip Florian ca despre un debut, cu toata acea retorica a precautiei, cu mirarea reusitei din prima, cu predictii ticaite despre evolutia sa probabila“.

Intr-adevar, senzatia ca autorul ascunde precaut o opera in spatele geamului mat care-i inconjoara biografia (stim ca traieste si scrie la Sinaia, departe de lumea dezlantuita, ca a fost ani de zile jurnalist in echipa de la Cuvantul, formata de Radu G. Teposu) e permanenta. Mitul manuscriselor arse e unul dintre zorzoanele cu care se impodobesc scriitorii de cind lumea si pamintul; se-ntelege ca treaba cu „arsul“ e o metafora, pentru ca un scriitor pirlindu-si manuscrisele repudiate la flacara lina a aragazului e o imagine cel putin caraghioasa. Asadar, sentimentul ca Filip Florian a exersat indelung pe maculator, inainte de a trece „pe curat“, pare justificat (autorul infirma aceasta ipoteza intr-un interviu publicat in paginile Observatorului cultural) si nu de putine ori debuturile tirzii (sa ne gindim doar la „tirgovisteni“, daca nu la Arghezi sau la altii) sint regizate, planuite cu grija, atunci cind nu sint pur si simplu blocate din ratiuni politice.

- Degete mici nu seamana cu restul colectiei „Ego. Proza“
E greu sa-l incadrezi pe Filip Florian intr-o anumita directie a prozei contemporane. Desi lansat in colectia „Ego. Proza“ de la Polirom, excelent mediatizata, dar conceputa eteroclit, pe principiul diversitatii, nu al aerului generationist, cum credeam la inceput, romanul Degete mici seamana destul de putin cu restul cartilor din colectie, ca si cu restul prozei scrise pe la noi in ultimii ani. Nu e un roman semi-confesiv, in linia biografiilor croite dupa moda autofictionala a momentului (cum sint romanele Ioanei Baetica, al lui Ionut Chiva, al Claudiei Golea sau al lui Dragos Bucurenci), nu fructifica nici linia prozei scurte oral-ironice, citadine, cu insertii autoreferentiale, la mijlocul drumului dintre reportajul cu iz antropologic si povestea in stare pura (cum fac Sorin Stoica, Lucian Dan Teodorovici sau Dan Lungu).

Pavic¡ si Hrabal sint repere de luat in considerare ca gen proxim (ii mentioneaza si Simona Sora in prefata), dar si Bulatovic¡ , cel din Oameni cu patru degete (coincidenta!) si o intreaga traditie a realismului magic, pe care sud-americanii l-au ridicat la nivel de mare arta si poate de reteta infailibila. Dar nu e doar atit. Ce anume e atit de grozav la cartea asta? Dincolo de povestile in sine, care sint fabuloase, curg natural unele din altele si aproape ca par spuse pe viu, ca in Seherezada, pentru a pacali nu moartea, ci plictisul, romanul e foarte bine scris. E mostra aceea de rafinament, de migala pusa in fiecare pagina cu grija de a amortiza redundantele, pateticul sau, din contra, de a inlatura previzibilul si déj