OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nichita DANILOV
Locomotiva Noimann
Editura Polirom, Colectia „Fiction Ltd“,
Iasi, 2008, 280 p.

„Materia e un cosmar, o nebunie“, declara, inchizind cercul romanului, ginecologul ciung din Locomotiva Noimann a lui Nichita Danilov (Polirom, 2007). Nu se stie de unde a aparut, iar de atunci „creste, creste si nu se mai opreste din crescut“, continindu-si in chiar aceasta expansiune prabusirea: „Un fis prelung si totul s-a evaporat ca si cum n-ar fi fost nimic. Si totusi, nimic nu se evapora aiurea. Pe undeva ramine o drojdie, un lest. s…t Si dupa un timp vezi ca incepe sa fisiie din nou. E ca la hocus-pocus. Pocnesti din degete si-ai aparut. Mai faci o miscare si-ai disparut... traim ca-ntr-un cosmar. s…t Aici e viata, dincolo moartea. Si intre ele e intins un cordon ombilical. La ce bun sa incepi a intinde peste lume o plasa de concepte? Cui le sint ele de folos, odata ce nu e nimic palpabil? Odata ce totu-i fum? Odata ce golul si plinul sint un fis si odata ce toata eternitatea cu care ne batem capul trece cit ai clipi din ochi?“.

Un discurs care i se pare cunoscut lui Noimann, la capatul tribulatiilor sale suprarealiste, care sfirsesc – destul de previzibil – in salonul doctorului Perjovski: acolo, inconjurat de „omul-locomotiva Hendel“, de „masterandul Oliver“ care se crede un copac, de „omul de paie Braic, femeia-capra, femeia-girafa, femeia-pilnie Olanda, oamenii-miini si oamenii-degete, femeia-uter si femeia-capra“ si mai ales de inspaimintatorul „picior“, cel care-l tiraste in aceasta cursa nebuna cu trenul, de la sfirsitul cartii, in cautarea sotiei sale, Mathilda, acolo deci, Noimann asteapta sa i se amputeze piciorul, ingrozit de soaptele piciorului-personaj invocat: „Eu sint scoarta dumneavoastra cerebrala...“. Discursul, intr-adevar, l-a mai auzit, intr-unul dintre vise sau halucinatii, rostit de gura aceluiasi personaj premonitoriu – discursul ni se pare si noua, cititorilor, cunoscut, caci e al Ecleziastului si al tuturor scepticilor moderni. Si e, probabil, contrapunctul necesar al unui suvoi romanesc ajuns la finele celui de-al doilea volum (al unei proiectate trilogii, Talpi).

Locomotiva Noimann este, ea insasi, crestere progresiva a materiei – materie lingvistica, materie psihica –, formata din perpetue metamorfoze, contururi care prolifereaza, niciodata fixate, pululatie de obiecte, un univers in permanenta (de)formare, in care personajele insesi expandeaza, sint instabile ca forma (vezi Oliver) sau psihologie (vezi dedublarile „penitent“ vs „cinic“ ale lui Noimann). Romanul creste aleatoriu, suprarealist – referinta obligatorie, desigur, alaturi de Urmuz –, ca o coca (materie) pufoasa, deloc „palpabila“, dar inefabila, intr-un mod imperial, o lume halucinatorie, de spasm si relaxare continue. Din grupul de personaje prezente si in primul volum al trilogiei Talpi (Sotronul), doua sint aici de prim-plan: stomatologul Noimann, dependent de alcool, despartit de sotie, dupa care tinjeste, si victima a anxietatii si halucinatiilor. Celalalt e inginerul Satanovski – agentul atit de transparent al diavolului –, artizanul (e un maiastru minuitor de carti si de zaruri) chinurilor imaginare traite aproape zi de zi (sau noapte de noapte) de Noimann si conductorul locomotivei care-l antreneaza la final pe acelasi Noimann. Pictorul Bikinski trece in acest volum in plan secund, desi mai strabate din cind in cind pagina, cu bratul sau de icoane la subtioara; la fel si Oliver, „masterandul“ pitoresc, care migreaza cu spiritul de-a lungul regnurilor: imbracat cu frunze si avind creasta de cocos, el ciriie, latra sau cinta cucurigu, atunci cind nu incremeneste pe scaunul din salonul spitalului, prinzind radacini precum copacul.

Primii doi insa, Noimann si Satanovski, se prind intr-un joc de-a viata si de-a metafizica, un joc ce reuseste sa-si pastreze misterul, sa tulbure, in ciuda simbolisticii atit de la vedere – incepind cu numele personajelor (cel dintii cauta, cum altfel?, „noima“ lucrurilor, prin ceata ochilor lui de alcoolic, asediat cu regularitate de hora obiectelor si de invazia insectelor, a paienjenilor) –, un joc prin care diabolicul Satanovski isi gaseste o stralucita ascendenta in Faust al lui Goethe sau in Maestrul si Margareta lui Bulgakov. Pasajele in care, la Corso sau aiurea, Satanovski executa scamatorii sau manevreaza cartile de joc in volute fascinante sint de neuitat. La fel si insinuarea treptata a ideii ca scamatorul din umbra invirte, in acelasi fel, destinul lui Noimann (dar si al pictorului Bikinski, si al lui Oliver): „Homunculii tresarira, executind pe masa miscari sacadate. Unul se transforma in femeie, altul in barbat. «Sa ne jucam acum de-a Noimann si Mathilda», spuse el, desfasurind cartile de joc pe masa, in forma de evantai. «Vom face toate permutarile posibile, transformind barbatul in femeie si femeia in barbat. Si viceversa, tocmai pentru a vedea ce simte unul cind il poseda pe celalalt... Configuratia astrelor pare sa fie prielnica oricaror combinatii...“. Caricatura de cititor in carti, in cafea si in stele, Satanovski e incarnarea deformata satiric a diavolului: la fel de caricatural se prezinta si marionetele sale, ca de pilda Oliver, un soi de „apostol“ al lui Mesia, care incearca sa schimbe lumea, sau chiar Noimann, „un om sensibil si original“ (zice Satanovski), care te pomenesti ca vrea acelasi lucru ca Oliver. Amestecul de caricatura, fantastic si realism – alaturi de motivele religioase – din roman e tipic „rusesc“, literar vorbind (bulgakovian in speta), zona de care Nichita Danilov nu e deloc strain.

Acest lucru (conjugat cu poezia – prima si excelenta sa vocatie – „expresionista“, „suprarealista“, „absurda“ sau cum a mai fost etichetata) a dus la considerarea scriitorului drept un optzecist atipic: consider ca departajarea aceasta (tipic/atipic) nu mai este, in nici un caz, relevanta, e futila si desueta, microrealismul „poeziei coborite in strada“ nu mai ocupa de mult, de unul singur, avanscena poetica; dimpotriva, formulele literare diverse, cu toatele existente in optzecism, si-au continuat evolutiile postdecembriste si chiar... postgenerationiste: in poezie, neoexpresionismul ardelean, pentru a da doar un exemplu, e si el foarte puternic, astazi, la fel si acela metafizic al lui Nichita Danilov. Cum stau lucrurile in privinta prozei?

Din aceleasi considerente (proza nerealista) proza lui Danilov suna inedit, e altceva – in peisajul actual – tocmai fiindca asculta de logica poeziei. S-a spus si este adevarat ca Nichita Danilov scrie proza poetica, iar acesta nu e in sine un lucru rau, ceea ce constituie insa un inconvenient e extinderea prozei poetice la dimensiunile unei trilogii – ajunse la al doilea volum –, amploare care nu e sustinuta de un schelet epic, de niste linii directoare, de o retea coagulanta de semnificatii. Locomotiva Noimann e scris dintr-o suflare (mai-octombrie 2007), lasat cumva in voia asocierilor poetice (exista pasaje redundante, care ar fi putut fi eliminate, alaturi de pagini admirabile), iar romancierul, netinind cont de obiectiile critice care i s-au facut, risca sa ajunga in deriva. Singurul motor al cartii e o – destul de facila – cautare a Mathildei; altfel, desi titlurile capitolelor trimit la aluzii muzicale (spicuiesc: „Larghetto e piano“, „Aria lui Satanovski“, „Vals“, „Mars“ etc.), senzatia e ca toate au aceeasi tonalitate, acelasi virtej sonor acompaniaza fluidul polimorf al lumii imaginate. Nichita Danilov a trecut la proza pentru a se adapta vremurilor (alaturi de alti congeneri)?

Se poate, in orice caz, intreprinderea pe care o face este una impresionanta si o alternativa (romanul poetico-metafizic, simbolic) in raport cu mai tinara generatie ieseana in voga a realistilor minimalisti (Lucian Dan Teodorescu, Florin Lazarescu, Dan Lungu). in capitolul final al cartii, Nichita Danilov reuseste sa stringa personajele si situatiile intr-un nod de coerenta, propunind si o surprinzatoare (cam stinghera) descriptie realista a garii din Iasi (orasul e un permanent si mitic fundal, ale carui strazi: Karl Marx, Lapusneanu etc. sau localuri, precum Corso, ghideaza, de regula, tribulatiile suprarealiste). O concesie facuta retetelor postmoderne – si inadecvata – imi pare a fi citarea textelor de reclama, culese de prin ziare (gen fapt divers) si presarate printre somptuoase, adesea inspaimintatoare, halucinatii vizuale. Ramine de vazut ce solutie, hotaritoare, va alege scriitorul pentru volumul al treilea.

Am lasat la final un aspect esential al prozei lui Nichita Danilov: ca si in cazul poeziei, romanele sale au o miza metafizica. Locomotiva Noimann are un motto din Milan Kundera: „Exista probleme metafizice, probleme ale existentei umane, pe care filozofia nu a stiut nicicind sa le cuprinda in toata concretetea lor; acest lucru il poate face doar romanul...“. Ei, Nichita Danilov doreste sa atinga asemenea probleme, in/prin chiar concretetea materiei lingvistice, jonglind cu personajele sale alegorice si marginale. Noimann e hartuit la tot pasul (cu umor si spaima) de „abstractiuni“, cifre sub forma de insecte „cu abdomen galben si trompe uterine“ sau „omizi paroase“. Nelinistea cvasipermanenta a stomatologului, vedeniile obiectelor in miscare (de regula ironice fata de personaj) nu sint calmate decit de dusca de coniac pe care o da pe git din vreme in vreme. Noimann nu e numai un alcoolic „sensibil“ si „original“ (practicind dereglarea simturilor), ci si un meditativ, preocupat de originea si natura materiei, de regresiile intrauterine, de conditia feminina si cea masculina, de identitate si alteritate: „Care era diferenta dintre eu si un alt eu? De ce spiritele nu pot migra din timp in timp dintr-un trup in altul, pentru a se intelege si a se armoniza, si se limiteaza sa vietuiasca doar intr-un singur lacas [...]? Cum ar putea intelege barbatul femeia si femeia barbatul, odata ce-si inchipuie ca simtirea unuia e identica cu a celuilalt?“.

inconjurat de un univers in continua alcatuire, spiritul lui Noimann e al unui explorator insetat de cunoastere (de „noima“, nu?), insa tragic, pentru ca, intr-o asemenea ebulitie continua – si acolo unde Satanovschi isi vira coada, zodiile, scamatoriile si jocul de carti (a se vedea consideratiile „diavolesti“ despre femeie!) – esentele nu se lasa atinse. Voi incheia cu un pasaj minunat (romantic, eminescian sau, cum doriti, riscant sub pana altcuiva), din registrul acelor adevaruri care se lasa mingiiate de aripa literaturii si mai putin de abstractiunile agresive ale filozofiei: „Cit dura calatoria asta? Spatiul orb anihilase timpul. Timpul anihilase distanta dintre un eu si celalalt eu. Fusese el si ea, Noimann si Mathilda, fara a fi nici Noimann, nici Mathilda, ci altcineva, sosit dintr-o zodie necunoscuta. La ce bun iesirea in lumina, daca la capatul extazului musuroiul cladit din sentimente si senzatii se surpa sub pamint? Nisipul se scurgea din clepsidra, barbatul in femeie si femeia in barbat. Noimann se ridica deasupra celuilalt Noimann. Cinicul si penitentul se tirau in genunchi, unul in fata celuilalt. Fusese aceasta doar o scurta iluminare? Galeria oarba palpita in urma. Drumul ales fusese unul ce ducea in bezna. Oare mai exista si un altul, mai putin batatorit?“.