OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Kakania – noua republică a poeţilor

 

Anul de graţie 2009. Mijloc de octombrie. Sfîrşit de toamnă – început de iarnă. Europa. Austria. Viena. Burgtheater. Afişe: Kakanien – Neue Republik der Dichter. Kakania – noua republică a poeţilor. Sală arhiplină. De peste tot se aude rostindu-se numele marelui scriitor maghiar contemporan Péter Nádas. Este aşteptat pe scenă. Fojgăială. Scandal? Înainte, însă, Péter Nádas îmi dă un manuscris. Goldene Adele. Mă roagă să-l traduc în limba română. Mă simt onorată. „Burgtheater din Viena înfiinţează un nou stat pe vechile teritorii, îmi spune Péter Nádas. Noua Kakania va fi plasată aproximativ în spaţiul vechii Monarhii Dunărene, dar va avea o altă formă de stat. Kakania cea veche era aşa cum a descris-o Robert Musil, gata oricînd pentru represiune şi războaie, un monstru în ce priveşte administraţia de stat, dar nu numai, nu doar. Pînă şi în ultimele ei ceasuri, a născut poeţi uriaşi, a înfiinţat valori culturale, care au iradiat apoi asupra întregii regiuni. Dintre cele 12 state, noi membre ale Uniunii Europene, şapte au făcut parte din Monarhia Dunăreană. Am dori să oferim la Burgtheater un spaţiu pentru relaţiile, mai vechi şi mai noi, de vecinătate între Cehia, Ungaria, Polonia, Slovenia, Slovacia, Bulgaria şi România.

 

Noua republică va fi fondată de poeţi care-şi delimitează propriul spaţiu cu mijloace narative şi retorice. Am dori ca prin prelegerile organizate lunar să crească imperiul spiritului, iar constituţia acestuia să fie scrisă neîncetat de către poeţi. Evenimentele proiectului vor fi moderate de Peter Huemer. În luna noiembrie, va fi prezent pe scenă colegul meu Andrzej Stasiuk, scriitor din Polonia, iar în luna decembrie, colegul meu Peter Turrini, dramaturg din Austria“. Europa. Austria. Viena. Burgtheater. Kakania – noua republică a poeţilor. Fojgăială. Scandal? Cîteva zile mai tîrziu, cu ocazia unei convorbiri telefonice, ofer spre publicare revistei Observator cultural traducerea textului pe care scriitorul maghiar Péter Nádas l-a citit în seara zilei de 14 octombrie 2009, pe scena Burgtheater-ului din Viena, deschizînd, astfel, seria unor manifestări culturale de mare anvergură. Mi se promite publicarea traducerii, îi mulţumesc în mod special lui Carmen Muşat şi Iuliei Popovici. Mă simt onorată...

 

 

 

 

Goldene Adele

 

Péter Nádas

 

 

 

Scandal. Scandalos. O asemenea ruşine. Tapaj. Sînt răvăşit. Incredibil. Sînt revoltat. Aşa ceva. Uluitor, ruşinos, strigător la cer, revoltător. O ticăloşie. Nu poate fi adevărat. Protestez. Deja, pînă şi idiomurile, cuvintele-cheie îl fascinează pe om. Curba sentimentelor şi a tensiunii se ridică brusc. Devin cam inconstante, dar e o senzaţie plăcută, încîntătoare, se urnesc în el mai multe milenii europene ale cronicilor de scandal, prinde gust, devine dependent de scandal. Cu toate astea, dragi prieteni, eu, azi, nu fac scandal. Asta în cazul în care nu va fi scandalos să se vorbească despre noţiunea scandalului, despre formele în care apare, despre cultura scandalului, ba, mai mult, despre puterea acestuia de modelare a comunităţii, despre fenotipul scandalului.

 

Scandalul l-aş putea genera în două feluri. Aş sta aici, pe scenă, şi n-aş scoate nici un cuvînt. Aş privi neclintit în întunericul sălii. Atenţia mulţimii, fojgăiala şi tuşitul ici-colo au o calitate legată de loc, de clipă. Probabil că mai degrabă au de-a face cu autocunoaşterea şi cu autodisciplina decît cu musculatura sau cu gîtlejul. Faptul că ceva e scandalos reprezintă o caracteristică a locului, devine vizibilă pînă şi epoca, fără îndoială este ceva ce-l depăşeşte pe individul care-l generează sau care suferă din cauza asta. Fără îndoială că e mult mai mare deosebirea dintre sistemul condiţiilor scandalului de la Moscova şi Paris decît cel de la Viena şi Budapesta, şi, bineînţeles, nu din cauza fatalităţii este astfel. Mai degrabă intră în discuţie geografia, clima, istoria. Toate societăţile îşi au propriile scandaluri ale epocii. Fără să vorbesc de epocile lor scandaloase. Dar aş putea privi cu seninătate, cu resemnare, cu dispreţ, cu indolenţă. Aş putea privi stînd în expectativă, cu privirea îndreptată deasupra capetelor, sus, acolo unde, din cînd în cînd, seara, îşi face apariţia împăratul, urmat de suită. Sau aş putea privi sfidător, de parcă aş şti ceva despre care toată lumea din sală ştie, la modul individual, dar nimeni nu are curajul să vorbească cu voce tare, în faţa altora. Deşi aproape toată lumea doreşte, în mod isteric, scandalul, tuturor le este teamă, în mod obscur, de el. Aş putea miza pe obscuritatea conştiinţei vinovăţiei aflate la temperatura corpului, iar în cazul acesta, îndată s-ar ivi stocul complet al amintirilor întregii comunităţi istorice scufundate, fotografii de familie din toate colţurile şi nivelurile conştiinţei. Ar apărea în faţa ochilor festivităţile vestite în lumea întreagă, şirul fecioarelor în rochii albe, somptuoasele baluri ale curţii, strălucitoarele bijuterii, caii cu harnaşamente de sărbătoare şi emblemele măreţe ale modernităţii: căi ferate, gări, hale comerciale, teatre de forma unui tort, proiectate de Fellner şi Hellner, şcoli construite din cărămizi roşii, arse de două ori, galbenul smintit al spitalelor şi al clădirilor publice, ordinea severă a administraţiei, parade festive acompaniate de fanfară, mese festive, toasturi cu exprimări preţioase, ordine şi decoraţii de diferite grade, săbii ornamentale, înmormîntări solemne la umbra porticurilor învelite în postav de doliu, retrageri cu torţe, veşminte de gală, cu găitane, îmbăiate în parfum de lavandă şi naftalină, nasturi decoraţi cu pietre semipreţioase, pe care mîinile tremurînde ale unei văduve vor fi nevoite să le taie, rînd pe rînd, apoi tot ea le va lăsa, roşind de emoţie, la amanet, ferească Dumnezeu să fie obligată să le vîndă, discursuri festive, inaugurarea podului, sfinţirea bisericii, procesiunea care însoţeşte chivotul de aur în care sînt păstrate şuviţele de păr şi oasele, multilingvismul, bilingvismul, binecuvîntatele limbi mixte, stabilitatea şi siguranţa, toată graţia şi bucuria perversă a operetelor. Sau, dimpotrivă, tăinuitele noastre păcate regionale, crimele, atentatele, ruşinea autocraţiilor, puşcăriile, asuprirea, exploatarea, cadavrele aruncate în morminte anonime, asasinatele în masă, intrigile de la curte, părtinirea delictelor, încălcarea cuvîntului dat, trădarea de ţară, noroiul amestecat cu urină, excrementele, sîngele, părăsitele noastre cîmpuri de luptă, tranşeele. Dezlănţuirile noastre amoroase. Pentru fiecare dimineaţă, două Gugelhupf-uri sobre şi Katarina Schratt. Maria Vetschera. Sisi, în rochii albe ca zăpada şi cu mijlocul subţire, ca tras printr-un inel. Regina ungurilor, salvatoarea noastră, protectoarea noastră. Îţi simţim lipsa. Aş putea să reproşez, să cer socoteală, să ameninţ. Am să spun totul. Nu va fi plăcut. O să doară. Nimeni nu-şi va putea evita pedeapsa, nimeni. O să fiţi legaţi cu toţii, în pielea goală, la modul scandalos, de stîlpul infamiei. Asta ar fi varianta sentimentală.

 

Sau m-aş putea holba tîmp, în faţa mea, aflat la cheremul tuturor, asemenea celui care a uitat prima propoziţie. Are la el prelegerea scrisă cu grijă, dar abia acum a observat că şi-a uitat acasă ochelarii, pe masă. A vrut să vorbească despre experienţele istoriei privind marea integrare şi dezintegrare, ale căror focar şi atelier spiritual fusese, concomitent, Kakania, în urmă cu mai multe secole. Oare ce se va întîmpla cu el acum, că n-are ochelari la el? Asta ar fi varianta esenţială. Nu se poate să-i dezamăgească pe spectatori, trebuie să le vorbească. E singura şansă a oratorului, fiind, în acelaşi timp, o mare capcană pentru mulţimea oamenilor adunaţi. O, era cît pe-aci să uit, în limba greacă, cuvîntul skandalon nu înseamnă zarvă, vîlvă produsă de o faptă reprobabilă, ruşinoasă, care provoacă indignarea, revolta opiniei publice, nu înseamnă abaterea de la obiceiuri, de la normele eticii şi esteticii, nu înseamnă o faptă urîtă, ruşinoasă, nici provocarea morală care determină rebeliune sau oprobriu public, nu, ci, în primul rînd, înseamnă capcană, cursă. Pe care o pregăteşte cineva, în care intră cineva. Doar în sens metaforic înseamnă ademenirea la păcat. La fel, şi în limba Vechiului Testament înseamnă tot întinderea unei curse, a unei capcane, împiedicarea cuiva. Mai mult de zece secunde nu poate să treacă nici la împărţirea anafurei, la Sfînta Liturghie, că sună clopoţelul. Nici mortul cel mare nu are mai mult de un minut pentru o înălţare tăcută. Oratorul şi publicul nu suportă tăcerea comună, nu vor o contemplaţie comună. În cazul acesta, e vorba numaidecît de timpul interior, de filmul interior, de castelul interior, de continentul interior, de prăpastia îngrozitoare ce se cască între animalitate şi uman, cultură şi civilizaţie, între un dat natural şi tot ce este reglementat social, de sentimentul, pasiunea care clocotesc, asemenea magmei, în adînc, de balaurul cel cu şapte capete care-şi deschide simultan cele şapte guri sau chiar şi de haosul mai puţin fabulos, este vorba de tot ceea ce intelectul nu a clarificat, eventual nu poate, nici n-o să clarifice, pentru că nu are timp, nu poate să răzbată, clarificarea ar fi prea dureroasă, deci numai şi numai de ceea ce vrea să audă cu măsură pînă şi în dormitor sau la biserică. Aşa cum vă spun, vrea să măture praful sub covor. Barbă-Albastră n-o să deschidă, în castelul său, dinaintea Juditei uşile sălilor unde păstrează cadavrele nevestelor ucise, n-o să-i dea cheia acestor săli.

 

Haosul are o gravitaţie extraordinară, exact ca o gaură neagră a cosmosului. Înghite lumina fără să lase vreo urmă. În ciuda acestei gravitaţii, oratorul trebuie să vorbească, trebuie să înlăture pericolul invaziei haosului care planează peste mulţime. Muzica europeană se bazează şi ea pe momentul acesta unic al existenţei umane, dedicat clipei, scandalos şi sacral. Orchestra se ridică în picioare, dirijorul face semn. Înainte de asta, îţi mai poţi alege instrumentul, tonalitatea, înălţimea vocii, ritmul, dar trebuie să te împotriveşti muţeniei indiferente a creaţiei. Trebuie să organizezi o opoziţie eroică, trebuie să găseşti un sistem pentru asta. Să-ţi rupi propria tăcere. Nu poţi să vrei moartea. De ce n-aş vrea-o? Ziua destrămării dublei Monarhii, de exemplu, este renaşterea naţiunilor coroanei. Moartea şi naşterea s-au atins. Trebuie să alegi viaţa. Prin asta se înţelege că, în comparaţie cu eternitatea, trebuie să i se acorde prioritate sistemului condiţionat al vieţii omului, limitat în timp şi în spaţiu, localului, regionalului. În ce fel aş putea aşeza individualul în faţa universalului? Deşi în ziua destrămării dublei Monarhii asta s-a întîmplat, modelul dezintegrării a repurtat, pentru mult timp, o victorie în faţa modelului integrării. În cadrul modelului integrării, Monarhia n-a reuşit să separe statul de societate. Ceea ce înseamnă o revoluţie finalizată, adică decapitarea capului încoronat sau, cel puţin, exilarea acestuia, cu greu poate fi imaginat tocmai din partea unei Monarhii. Dar nu te poţi opri pentru timpul cînd îţi pui ţie însuţi întrebări, trebuie să accelerezi, să încetineşti, oricum nu primeşti răspuns. Trebuie să dictezi ritmul, să îngrămădeşti semnele, să umpli cu vîrf şi îndesat liniştea cu sunete alese, chiar şi cu mulţimea ambivalentei vorbiri interioare, din linişte să rămînă cel mult un interval lung, un scurt antract.

 

În faţa unei săli de spectacol, o pauză de zece secunde este deja mai lungă decît se cuvine, e deja scandal. În faţa spectatorilor, pînă şi cea mai mică defecţiune e scandaloasă, acest lucru aminteşte că haosul nu poate fi organizat, nu poate fi disciplinat, nu există inteligenţă care să-l pătrundă, nu există un sistem care să-l ţină în frîu, nu există agresivitate care să-l atingă. Probabil că, într-adevăr, nu poate fi îndeplinită promisiunea că raţiunea va ajunge la putere, marea speranţă a iluminismului. Haosul stă iar aici, în prag, oricînd se poate năpusti asupra noastră, ocupă parlamentele, băncile, bursele, guvernele, străzile, sălile de marmură care înoată în strălucirea policandrelor de cristal. Iese balaurul cel cu şapte capete din bîrlog. Dar nu atît iese balaurul, cît reiese mai degrabă că interesul personal sau interesul de grup înfulecă, pe neobservate şi persistent, interesul comun. Am tot privit ce face balaurul şi, între timp, au fost golite casele de bani. Iată, nu numai în anumite zone, n-au făcut-o numai potentaţii locali, nici măcar numai la nivel regional, ci la nivel global. Jaful liber care devastează continentele, numit de limba curentă, cu binecuvîntata exprimare eufemistică, agricultură, industrie şi comerţ, banditismul cu guler alb, numit de limba curentă, cu binecuvîntata exprimare eufemistică, drept energie cutremurătoare au reuşit ca în ultimele două decenii să-şi creeze, cu o logică uimitoare, propria realitate paralelă. Şi-au construit economiile virtuale pe insulele lor exotice nicicînd văzute, iar economiile naţionale, existente în mod legal, le-au botezat, în interesul propriei legitimităţi, cu un neaşteptat viraj lingvistic, drept economii reale. De parcă ar exista o economie în care îndărătul banilor nu există produs, în care materia primă nu vede niciodată mîini muncitoare care s-o prelucreze, în care produsul final nu poate fi văzut, dar poate fi, totuşi, comercializat.

 

Mi-am petrecut o viaţă de truditor navigînd între realitate şi fantezie, dar n-am acostat pe malurile nici unui continent. Dacă am ajuns, m-am şi întors, n-am pierdut nimic din vedere, dar ţărmurile doar că le-am atins. Navigare necesse est. Vom avea de-a face cu multe accidente dacă realitatea nu o evaluăm din perspectiva fanteziei sau fanteziei îi dăm frîu liber în detrimentul realităţii. Nu pot decît să accentuez că, în ce-l priveşte pe individ, dar şi în cazul unei mulţimi mari de oameni, ficţiunea este în stare să preia puterea. Viziune şi imaginaţie – pot domina persistent realitatea. Inclusiv sumedenia materiilor poate îngrămădi sub sine spiritul, caz în care toată lumea devine prizonierul materiilor, robul faptelor. Dacă necazul s-a produs deja, e suficientă o singură scînteie, cineva strigă: libertate, iar lumea îl şi urmează. Nu neapărat umiliţii pămîntului, ei mai degrabă urcă în bărci, pe platforma camioanelor, sau merg la o bere, la shopping, la discotecă, la un meci de fotbal, ci sufletele sensibile, oamenii buni, cei cu mintea înfierbîntată, posedaţii, îndărătnicii. Îl urmează, pentru că vor să-şi obţină libertatea, se opun chiar tancurilor. Se opun fie şi imperiilor mondiale. Dar sînt vizibil neputincioşi în faţa economiilor virtuale.

 

Ceea ce nu este un fatum, un miracol. Abstractul, esenţialul şi sublimatul sînt aşezate, în gîndire, pe un raft mai sus decît materialul, obiectualul, individualul, unicul. Deşi în vîrful ierarhiei noţionale stă, în mod stabil, obiectul, das Ding, în vîrful ierarhiei lumii materiale stă, însă, în mod stabil, Dumnezeu, der Gott, sau, dacă-l schimbăm pe el, atunci e ochiul universului, destinul, fatalitatea, absolutul şi aşa mai departe. Dumnezeu şi Obiectul guvernează, ca într-o uniune personală, societăţile umane, deşi nici pe departe relaţiile lor nu sînt simetrice. E uimitor ce s-a întîmplat în ultimii douăzeci de ani în relaţia lor. De cînd s-a prăbuşit imperiul sovietic, dirijat de economia planificată, iar capitalismul pieţei libere, visînd etern la o creştere economică, a rămas singur, dar, mai ales, necontrolat, pe scena mondială, ficţiunea pieţei financiare, construite pe teoria jocului şi teoria haosului, i-a fascinat nu numai pe amatorii dornici de profit, dar a fascinat şi economiile naţionale, mult mai zdravăn înfometate după capital, guvernele democratice ţintuite în amăgiri populiste, în promisiuni şi risipă, înglodate în datorii astronomice. Matematicienii şi bancherii au denumit ficţiunea drept produs, pe baza unor analize ale factorilor de risc pentru care au folosit mostre existente doar de-a lungul cîtorva decenii. În treacăt fie spus, ca să înţelegem jocul, au reajustat teoria ideilor lui Platon. Virtualul este real. E mai real decît realitatea, la adăpostul lui se pot majora lipsurile reale. Realul e pură iluzie, doar un cuvînt, o interpretare personală. În realitate, transpiraţia ta nu are miros, doar faptul că nu te-ai spălat. Transpiraţia este o greşeală personală, se poate rezolva chirurgical prin îndepărtarea cîtorva glande. Sînt lucruri scumpe, dar toată lumea se poate îmbogăţi. Nu te holba la perete, ci profită de şansă. Dacă vei constata că ritmul creşterii pauperizării e totuşi mare, că nu există nici o speranţă pentru şanse egale, atunci e vorba despre propria ta judecată negativă. Să nu-ţi fie ruşine de drogurile pe care le cultivăm, omul nu poate rezista fără consumul lor sistematic, încă din timpuri străvechi, iar noi sîntem atît de cinstiţi, că, din impozitele contribuabililor, ne luptăm împotriva cultivării şi consumului acestora. Poţi lua şi antidepresive, consumul lor contribuie la creşterea profitului în industria medicamentelor, implicit, creşte şi numărul populaţiei ocupate, astfel că, în mod nemijlocit, are efecte pozitive asupra dispoziţiei. Ăştia au fost anii fericiţi, cînd cercetători din domeniul ştiinţelor sociale s-au întîlnit subit cu geneticieni, cu etologi, cu biologi şi cu psihologi care au reformulat, după chipul şi înfăţişarea omului, principiile funcţionării fiziologice şi semnele animalităţii în spiritul (şi cu exigenţele exprese ale eticii) clasicilor materialismului mecanic şi ai naturalismului. Fressen oder gefressen werden. Au explicat, cu ajutorul principiilor funcţionării lumii animalelor şi al mecanicii proceselor biochimice, o funcţionare umană dezlănţuită, în care totul se doreşte ţinut sub control comercial, începînd de la cultivarea seminţelor pînă la manipularea genetică şi fluctuaţiile dispoziţiilor. Cîinele care-i mai puternic fute, ceilalţi se uită. Aşa trebuie să fie, chiar dacă povara acestor înţelepciuni ştiinţifice nu le pot suporta nici sistemele sociale, nici pămîntul.

 

Cred că asta a fost capcana în care au căzut aproape toţi contribuabilii şi aproape toţi alegătorii, cu tot cu guvernele alese în mod democratic. Oportunismul politic, care, în prezent, întrebuinţează formele de manifestare îmbrăcate în anii războiului rece şi ai coexistenţei paşnice, imperativul gîndirii pozitive, prin care individul este privat de gîndirea critică şi de posibilitatea unei cumpăniri raţionale, corupţia şi criminalitatea extinse pe plan mondial, din ale cărei binecuvîntări o să aibă parte în mod proporţional toată lumea, cel puţin aşa s-a părut la un moment dat, au pregătit doar terenul pentru preluarea puterii de către economia virtuală. Am impresia că onoraţii contribuabili şi onoratul electorat n-au binevoit să observe, probabil în nici una dintre calităţile lor, faptul că anul trecut, în primele zile ale lunii octombrie, a fost reformulată, conform intereselor economiei virtuale, nu numai noţiunea de realitate, dar şi noţiunea de democraţie. Acest lucru s-a întîmplat în săptămîna în care Senatul american şi-a modificat decizia luată în prealabil, conform căreia găluşca, estimată atunci la vreo 700 de miliarde de dolari, ar trebui înghiţită totuşi nu de către contribuabili, ci de către patronii băncilor, mereu puşi pe joacă. Însuşirea scandalului e că-şi înghite nu numai actorii, dar şi obiectul. Scandalul e însoţit de zarvă mare, totul în jur va fi plin de acuze, de rugăciuni, de ţipete, de hodorogeala sălbatică a poliţiei şi a procuraturii, dar, mai tîrziu, nimeni nu mai ştie să spună ce s-a întîmplat, de fapt, cum s-a restabilit vechea ordine sau cum s-a impus o nouă ordine în locul celei vechi. Lipsa de memorie şi de atenţie devin legitimitatea evenimentelor ilegale.

 

De parcă n-ar fi posibil altfel. Bancherii şi premierii obosesc din cauza prea multor călătorii agitate, başca îi mai stresează şi diferenţele de fus orar, în veci nu ştiu dacă sînt în plus sau în minus. Continuă totul în tăcere, numai că, între timp, am acceptat că aşa trebuie să fie. Există o economie care funcţionează într-un cadru legal, în care îndărătul banilor există marfă, există muncă, există ştiinţă, eventual, transpiraţie şi rezervă de aur, şi există o economie virtuală, care în aşa fel e legitimată, că singura acoperire şi rezervă de aur sînt banii altora. Cînd cineva îi întreabă pe miniştrii Finanţelor de ce n-au reglementat nici de atunci încoace comercializarea produselor fictive ale economiei virtuale, primeşte un răspuns asupra căruia merită reflectat, anume, că structura economiei este un fenomen sensibil, nu putem face experimente, nu putem risca activitatea burselor, prin asta, implicit, crahul unor întregi ramuri industriale şi imperii ale firmelor. Într-adevăr, aşa este. Pe de altă parte, e întemeiată temerea că, în lipsa unei legislaţii, piaţa financiară, sprijinită prin asumarea unor garanţii din partea statului, scoate în continuare pe nas propriul clăbuc al matematicii.

 

Dar am da dovadă de superficialitate dacă am crede că participanţii la economia reală ar trebui să-şi asume, în propriul lor interes bine definit, doar riscul activităţii altora, şi numai începînd de anul trecut, din octombrie. Nu. Tot ei suportă cheltuielile structurale şi cele ce ţin de funcţionarea universalităţii ficţiunii pieţei libere şi de o creştere permanentă, în schimb, de cîştig nu beneficiază. Şi nici n-au beneficiat vreodată. Între structurile celor două economii care se interferează şi castele care le dirijează există trecere, dar pe un drum cu sens unic şi foarte strict păzit. Guvernele democratice pot fi schimbate în funcţie de periodicitatea alegerilor, dar nu şi dubla structură a economiei. Este aşa nu pentru că ar fi dorit-o cineva, dar, sub presiunea oportunităţii politice, abia dacă a fost cineva care să spună că nu doreşte astfel. În felul ăsta, am deschis împreună, spre haos, uşa societăţilor organizate pe muncă raţională, pe un schimb armonios de mărfuri, cu structuri sociale şi de impozitare, iar acum nu mai putem închide marea uşă de fier. Chiar dacă n-am fi deschis uşa asta, oceanele tot ar fi goale, mările ar fi deja depozite de gunoi, atmosfera ar fi deja plină cu epavele sateliţilor, chiar şi atunci s-ar topi straturile de zăpadă de pe vîrful munţilor, gheţarii ar aluneca, iar Groenlanda chiar şi atunci n-ar mai avea mult de trăit în forma ei iniţială.

 

Dacă nu mi-aş deschide gura să vorbesc, în liniştea mormîntală din sală, spaima-panică ar fi semnalată, mai întîi, de scurte rîsete nervoase, anonime, urmate apoi, îndată, de sîsîieli îndesate. Ia să vedem, de ce nu vorbeşte oratorul? Ia să vedem, ce are de gînd cu tăcerea asta? Drept răspuns ar veni, numaidecît, împotrivirea energică şi stringentă, dirijată de teamă, strigătele batjocoritoare şi revoltate. Una dintre tabere ar manifesta încredere, ar fi interesată la modul experimental de propunerea mea, cealaltă n-ar dori aşa ceva, ar rîde de mine, ar protesta. În multe din marile şi vechile teatre din Kakania încă mai există, pe perete, tăbliţa cu atenţionarea că se interzice introducerea în sală a umbrelelor şi bastoanelor. Spectatorii uneori hohotesc de plîns, unii pe umerii celorlalţi, în cea mai mare frăţietate. Se poate spune exact cînd anume. În ultimele ceasuri ale tiraniilor, în ajunul revoluţiilor, cînd coarda e deja întinsă la maximum. În asemenea ocazii, oamenii merg împreună, din sala de teatru, direct pe baricade. Alteori, îşi atacă unii altora opiniile, huiduiesc şi aclamă concomitent, măsoară cu palmele şi cu gîtlejul care dintre păreri e mai puternică. Se duc să lupte la bătălia de la Hernani, pe subiecte etice şi estetice, cu tropotit din picioare şi cu fluierături, bucuroşi să-şi rupă umbrelele ideologice unii în capetele celorlalţi. Asta nu-i glumă, pînă-n ziua de azi, asta se lasă cu sînge. Pentru că, într-adevăr, e mare deosebirea între: (1) dacă mă las pe seama derulării evenimentelor, merg pe cartea spontaneităţii, a forţelor şi a intereselor, pe competiţia liberă a emoţiilor şi a afectelor, iar în cazul acesta e vorba numai despre mine, eu, eu, mie, despre mine, sau (2) dacă reglementez colaborarea cu o analiză critică, dacă relaţiile sociale le las pe seama supravegherii cunoştinţelor şi a raţiunii, eventual (3) dacă mă opun, cu ajutorul convenţiilor încordate, forţelor haosului şi celor ale anarhiei, ridic ziduri din convenţii, construiesc bastioane împotriva jafurilor barbare, sau (4) dacă din nemulţumirile generale într-adevăr stîrnesc revoluţie, ca să perturb, cu propriile lor păcate şi scandaluri, societăţile în mare parte mulţumite, prinse temeinic de cîrligul criteriului bucuriei. La urma urmei, trebuie decis.

 

Dar aş putea să fac scandal şi altfel. Aş începe să vorbesc şi nu m-aş mai opri. Faptul că timpul prelegerii s-a terminat, că abuzul meu e intolerabil ar fi semnalat prin rîsete sporadice, veselie, strigăte. Să merg acasă, nu se mai doreşte prezenţa mea, să dispar. Primii care se ridică şi vor să plece din sală nu cei mai nemulţumiţi sînt. Ei sînt curioşi. Ştiu că, pentru un scandal ca lumea, supapele trebuie ţinute închise mult timp. Nici cei mai cumpătaţi, pentru că pe ei îi paralizează, îi copleşeşte, cu o responsabilitate ireală, samavolnicia şi hybris-ul altora. Primii care se ridică sînt egoiştii îndărătnici. Mai întîi, pleacă de la marginile rîndurilor, unul cîte unul, cu capetele plecate, cu feţele exigente, mohorîte, iar la puţin timp îi urmează şi cei de la mijlocul rîndurilor. Nu sînt violenţi în felul cum ies. Vor să ajungă cît mai repede la ieşirea mîntuitoare. Ieşirea egoiştilor curăţă sala de indiferenţă, or, acest lucru e o mare uşurare. În schimb, eu, parcă aş fi într-un coşmar, încă mai sînt pe scenă şi vorbesc, tot vorbesc. Din moment ce ăştia au plecat, de ce n-aş putea pleca şi eu – îşi spun în sinea lor disciplinaţii. Este clipa în care presiunea scandalului sparge toate zăgazurile, pentru că, în timp ce pleacă şi ei, eternii nemulţumiţi sar de pe locurile lor. A sosit clipa cea mare. Se poate striga, se poate protesta, se pot compune adevărate arii ale indignării.

 

În clipa asta monumentală, cînd scandalul a ajuns la apogeu, în rîndul al treilea, la mijloc, spre dreapta, s-a întors subit în spate Bernhard Minetti, s-a ridicat furios şi a început să urle ca din gură de şarpe. Voia să oprească, prin puterea vocii, ieşirea în masă a spectatorilor. În atitudinea lui era ceva de sacrificiu, religios, prin asta i-a impresionat pe mulţi, în timp ce alţii au crezut că ieşirea lui face parte din spectacolul scandalos. La jumătatea drumului, parcă s-ar fi oprit toate gesturile, vocea a rămas mută, mişcarea mulţimii isterizate a încremenit. A avut efect, dar i-a lipsit textul cu care ar fi putut înfrînge definitiv revolta proştilor. La fel, era prea furios, i-a făcut pe oameni să rîdă în mod vizibil, or, publicul n-a acceptat aşa ceva, nici măcar de la el. În timp ce ştia ce voia. Scena nu-i luminată nu ca sa nu vedeţi voi, idioţilor, degeaba urlaţi că mai multă lumină, mai multă lumină, nu-i mai multă lumină tocmai ca să vedeţi voi, boilor, să vedeţi şi voi, nişte paria ce sînteţi, cum arată scena într-un înainte de masă plictisitor. Liebgard Schwarz vorbeşte încet nu pentru că n-ar putea vorbi mai tare, în zadar urlaţi că mai tare, mai tare, nu vorbeşte mai tare pentru că e la repetiţii şi nu sînt spectatori. Cam aşa ceva a strigat. Treimea superioară a trupului, gîtul, umerii îi erau atente pînă şi la faptul că spectacolul continuă, că Liebgard Schwarz traversează în diagonală scena goală, abia luminată. Pe bune că spunea ceva, dar nu s-ar fi înţeles nimic, chiar dacă în sală ar fi fost o linişte evlavioasă. Distracţia era în toi. Un captivant teatru în teatru.

 

Ţinuta fermă a lui Liebgard Schwartz şi strigătele lui Bernhard Minetti susţineau teatrul. Nu capitulau pentru te miri ce, luptau. Terenul vocaţiei nu şi-l cedau forţelor tectonice ale scandalului, nu şi nu. Liebgard Schwarz îşi interpreta rolul pentru cele zece persoane care înţelegeau, pricepeau ce spune, Bernhard Minetti apăra idealul libertăţii de exprimare cu trupul său, cu autoritatea sa. Cine a trăit în dictatură şi a sperat prosteşte că, prin dărîmarea zidului Berlinului, s-a terminat lupta pentru libertate dusă de literatură şi arte a greşit, a greşit profund. Am greşit. Cu siguranţă că n-ar fi capitulat nici dacă în sală n-ar fi rămas nimeni, nici măcar un suflet cumpătat. Şi Apostolul Pavel, în Epistola I-a către Corinteni (1.18-23), în exprimare, în concepţie şi înţelegere a văzut acea linie sensibilă de demarcaţie, care traversează în diagonală imperiul raţiunii şi al faptelor umane, în ambele părţi ale ei iscîndu-se scandaluri. Raţiunea împiedică faptele, acţiunile, uneori le blochează, cu toate că omul nu poate exista în lipsa lor. Trebuie să acţioneze. Dar nu poate renunţa nici la raţiune. Dacă, totuşi, devine independent de reflectare şi corecţie, creşte eficienţa faptelor sale, asta e adevărat, dar mai tîrziu trebuie să observe, totuşi, că singur şi-a tăiat craca de sub picioare, purtîndu-se şi cu alţii imoral. Ceea ce susţine Apostolul Pavel în legătură cu asta este deosebit de riscant, pînă în ziua de azi e din cale-afară de riscant. După părerea lui, nu contează nici semnele, cărora evreii le acordă un rol atît de important, nici înţelepciunea, căreia grecii îi acordă un rol important. După părerea lui, Dumnezeu îşi păstrează credincioşii nu prin convingere, nici prin ştiinţă, ci cu „nebunia propovăduirii cuvîntului“. Dacă aşa este, iar credinţa ajunge să fie aşezată, în ierarhia noţiunilor, pe un raft mai sus decît convingerea şi înţelepciunea, atunci situaţia raţiunii în lume nu e chiar atît de bună cum speră şi insistă, de 220 de ani încoace, adepţii raţionalismului. Atunci chiar că nu le mai putem cere domnitorilor decît – vorba lui Diogene, marele scandalagiu al Antichităţii – să se mai dea şi ei la o parte din dreptul Soarelui.

 

Formele magice şi mitologice ale credinţei şi presupunerilor ţin în posesia lor straturile mai profunde ale conştiinţei colective, radiază prin gîndirea raţională, uneori ajung chiar s-o domine în mod scandalos, pur şi simplu o violează. Dar oricum am lua-o, creştinii timpurii, chiar cu zelul lor asiduu, smintit şi fericit al credinţei de a cuprinde universul, au considerat mai de neocolit scandalul decît considerăm noi, respectiv, cum ne-ar plăcea să-l vedem, aliniat la regulile raţionalităţii. Parcă ar fi avut despre om o concepţie mai realistă, mai naturală. Conform logionului hristic, „Este cu neputinţă să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de acela prin care vin!“ (Luca: 17.1). Nu e vorba de înţelepciune, mai degrabă, de experienţă şi o autoevaluare realistă. În propriul său anturaj, Isus vorbeşte şi se comportă scandalos. Nici nu vrea să facă altfel. Îşi dă chiar şi viaţa pentru asta. Tot pentru asta, din acelaşi motiv, dar cu premisele filozofiei, e gata să-şi dea viaţa şi Socrate. Să considerăm că, în cultura europeană, exigenţa pentru fenomenul scandalos, spaima, abnegaţia, necesitatea şi interdicţia ce ţin de acest fenomen sînt amplasate drept confuzii, fiind pecetluite cu aceste două crime scandaloase. Cu toate acestea, şcoala raţională a gîndirii se luptă, în ce priveşte fenomenul scandalos, pentru claritate. Pînă şi teologia morală urmăreşte, sub presiunea raţionalismului, cu repulsie confuzia antică. Face deosebirea între provocarea ademenirii la păcat, scandalul activ, între scandalum diabolicum, şi, respectiv, între cele două forme ale scandalului pasiv, scandalum pharisaicum şi scandalum pusillorum, dar nu consideră că ar exista obligativitatea, nici posibilitatea evitării vreuneia dintre aceste forme. În zadar este omul bine intenţionat şi cumpătat, de vreme ce lipseşte bunul-simţ tocmai în cazul persoanelor a căror atenţie trebuie atrasă. Dar este posibil un scandal şi în condiţiile în care o atitudine a mea, cît se poate de cumpătată, de altfel, sau afirmaţii alese cu grijă să genereze în oamenii ignoranţi indignarea sau să-i ademenească în păcat. În concluzie, abia dacă se poate ieşi din cercul diabolic, fără scandal activ şi scandal pasiv. Dar vai de cel care provoacă scandalul. Deşi gaura neagră îi înghite numaidecît pe cei care generează scandalul, pe victimele lui cu tot cu obiectele scandalului. Nu cred că scandalul ar fi o specialitate a Kakaniei, dar dacă ar trebui să denumesc un singur lucru care uneşte popoarele coroanei, aş spune, oricum, că e vorba de materia caracteristică propriilor lor scandaluri, specificitatea de cult a afinităţilor lor.

 

Necrofilia lor cultică, elaborată sub formă barocă. Ceea ce pînă şi în cartea de vise nu promite altceva decît o viaţă petrecută într-o nepotolită spaimă de moarte. Spaima cultică de moarte nu-i apropie, ci-i îndepărtează de istoria propriei vieţi. „Unerlöste Nationen“, afirmă Robert Musil, nu cu puţină batjocură şi maliţiozitate, „naţiuni nemîntuite“. Despre care, din punctul de vedere al istoriei, István Bibó şi JenŒ Szıcs vorbesc ceva mai cumpătat, spunînd: Kakania, ca formaţiune statală, a împiedicat şi, concomitent, a grăbit procesul devenirii naţiunilor, dar, prin asta, a pus temelia unui sistem integrativ la o scară europeană. Popoarele Kakaniei îşi trăiesc şi în prezent viaţa de zi cu zi sub semnul dezintegrării, în timp ce nu uită nici intenţia, nici sistemul integrării, de altfel, nici nu le pot uita, pentru că, iată, experienţa marii integrări înaintează, deja, la o scară europeană. Raţional, sînt atrase de o idee pe care cu sufletul trebuie s-o refuze. Din cauza asta sînt mai excitabile, mai credule, mai susceptibile şi mai vulnerabile decît alte popoare, nervii lor suportă mai greu caznele confuziei scandalului.

 

Într-o ocazie similară, cel care a sărit în picioare a fost György Kurtág, compozitorul de renume mondial. Puţin spus c-a sărit în picioare, pur şi simplu, s-a repezit, asemenea unei pantere, pe scenă şi s-a răstit la publicul furios, astfel că acesta s-a potolit pe loc. Prin asta am şi definit deosebirea fenotipică între un scandal produs la Berlin, şi unul la Salzburg. Într-un scandal de la Berlin funcţionează multe isterii individuale, de nepotolit, într-unul de la Salzburg, furorile comune ale ofensării unei mulţimi de oameni. La Salzburg, s-a terminat îndată cu huiduielile, fluierăturile, urletele, tropotitul din picioare, trîntitul scaunelor şi al uşilor, cu toate că bătrînul maestru ungur, în costumul său bleumarin şi cămaşă albă, era mai degrabă amuzant. Era fragil, aflat la cheremul tuturor. Nimeni nu se aştepta că va dezamorsa cum scrie la carte un scandalum pusillorum. Dar probabil că tocmai acest lucru a avut efect. Acelaşi public fusese cu o oră mai devreme fascinat de creaţia compozitorului, la fel şi de cum şi-a interpretat opera, împreună cu Marta Kurtág. La pian se aflau Philemon şi Baucis, împărtăşindu-ne, la patru mîini, izvoarele muncii unei vieţi şi pe cele ale fidelităţii iubirii. Cui nu i-ar plăcea să se vadă astfel? S-a aclamat, au fost sărbătoriţi. Numai el îşi putea permite ca, profitînd de succesul avut, să înfrunte publicul şi să apere opera lui László Vidovszky, compatriotul şi colegul său mai tînăr. Care, împreună cu ceilalţi muzicieni, tocmai voia să demonstreze, mergînd din coardă în coardă, din ciocănel în ciocănel, cum pot zbirii pianului să reducă la tăcere un pian pe care el ar trebui să-şi interpreteze opera. Din cauza zgomotului făcut de spectatori, tocmai liniştea nu se putea auzi. Nici textul lui Kurtág nu fusese scris dinainte, dar, în hărmălaia din jur, şi-a ales bine primul cuvînt. Schande.

 

Cînd spun că şi-a ales bine primul cuvînt, asta înseamnă o bună cunoaştere a locului şi un simţ dramaturgic pe măsură. Ruşine. La început încă nu se ştia dacă acest cuvînt, pe care, drept uvertură a indignării, toată lumea din lungul şi latul Kakaniei îl auzise prima dată de la bunici, se referă la muzica scandaloasă sau la publicul scandalos. De partea cui este celebritatea care striga de pe scenă? În Kakania, trebuie să se ştie acest lucru. Trebuie să se ştie unde se situează somitatea după care ne putem orienta într-un scandal. În liniştea mormîntală, s-a auzit sunetul stins al ciocănelelor pianului amuţit, în sfîrşit, exact atîta sunet, cît îşi oferă pentru sine o clapă apăsată. E mai puţin decît puţinul, dar cel care s-a născut într-o dictatură ştie foarte bine cît de mult înseamnă puţinul. Speranţa palidă a păstrării cumpătării. Opoziţie. Risc. Cele două mîini tăiate ale muzicianului chinez care interpretează opera lui Beethoven. Într-o dictatură, auzul puternicilor zilei devine mai sensibil la toate nuanţele exprimării artistice, cît or fi ele de mici, decît cel al plebei dintr-o democraţie. Kurtág nu putea fi mulţumit nici măcar cu acest efect, voia să personalizeze, să fie clar pentru toată lumea motivul pentru care a decis să urce pe scenă şi să vorbească. Să vă fie ruşine – a strigat spre public –, e o ruşine ce faceţi. În marea-i revoltă care-l copleşise a început să bîiguie ceva de genul că spectatorii îşi bat joc de destinul celor umiliţi şi obidiţi, că iau în zeflemea suferinţa, tragedia, pierderea. Apoi a cedat liniştea ultimelor lovituri mute în pedalele albe şi negre şi cîtorva oameni care sărbătoreau victoria pianului.

 

Nu vreau să vorbesc despre cardinalul Groer, nici despre Jörg Haider nu vreau să vorbesc. Aş dori doar să amintesc de cele aproape două sute de mii de ilustrate pe care generalul Gotovia le-a primit la închisoarea de la Scheveningen, cu ocazia sărbătorilor creştineşti închinate Crăciunului şi iubirii aproapelui, gînduri de la compatrioţii săi croaţi, drept recunoştinţă pentru crimele comise. Nu vreau să vorbesc despre scandalul fotografiilor făcute la reşedinţa din Sardinia a colegului premierului ceh, Mirek Topolanek, pentru că nu vreau să vorbesc nici despre Berlusconi. Despre Meciar cu atît mai puţin. E mai bine dacă nu aduc în discuţie nici faimosul discurs rostit în secret de Ferenc Gyurcsány, prim-ministrul Ungariei. Conştiinţa patriotică mă obligă să amintesc doar faptul că, desigur, opinia publică a considerat acest discurs secret ca fiind un scandal strigător la cer, pentru că premierul s-a referit în faţa membrilor propriului partid la fraudele propriului partid, la golirea seifurilor propriului partid, la minciunile propriului partid, precum şi la rolul asumat de el, personal, în situaţia creată, or, aşa ceva, conform bunelor maniere statornicite de-a lungul şi de-a latul Kakaniei, nu se practică nici măcar într-un cerc restrîns de prieteni.

 

Sînt înclinat să cred, la bătrîneţe, că faptele umane, aşa cum sînt ele, nu valorează nimic fără aventura creaţiilor artistice. Pentru că singurul lucru care nu numai că nu-şi înghite obiectul propriului scandal, dar îi conferă o deschidere, păstrîndu-l cu fidelitate, este opera de artă, exclusiv. Nu opera de artă, în general, nici pe departe orice operă de artă, ci, întotdeauna, o singură operă de artă. Goldene Adele. Amintindu-i numele, nu am de gînd să readuc în memoria nimănui istoria scandaloasă privind însuşirea acestei opere, respectiv, acţiunea juridică pentru redobîndirea ei. Este vorba de tabloul de dimensiuni 140 cm x 140 cm, pictat cu vopsele de ulei, cu argint şi aur, semnat şi datat. Scandalul este plasat între obiceiuri şi haos. Defineşte acel moment din spaţiu şi timp, unde şi cînd obiceiul nu mai poate proteja individul sau societatea în faţa invaziei haosului. Opera de artă permite în mod sistematic, nici pe departe orice operă de artă, întotdeauna o singură operă de artă, de exemplu, Goldene Adele, permite în mod sistematic ceea ce societatea nu-şi permite nici pentru sine, nici pentru artist. Captarea într-o icoană a forţelor erotice şi a energiilor senzuale existente într-o singură fiinţă umană, sărbătorirea unicităţii aşa-zis ordinaire drept sfinţenia sfinţeniilor şi expunerea acestora.

 

Lîngă opera emblematică, furată de nazişti, însuşită de statul democratic, redobîndită de familie în urma unui proces, apoi dusă din Kakania, Renée Price, cea care a organizat expoziţia de la New York, a selectat şi lucrări de grafică aparţinînd pictorului. Diverse lucrări, studii şi schiţe. În desenele timpurii, cele lucrate la Kunstgewerbeschule din Viena, respectiv, la Fachschule für Zeichen und Malerei, descoperim un tînăr binecuvîntat cu atîta talent, că nu are ce învăţa la aceste şcoli. Dacă nu s-ar fi născut Schiele, am putea spune că, într-un secol, există întotdeauna doar un singur talent de asemenea anvergură. Dar îndată ce părăseşte aceste şcoli, în desenele sale se vede clar că habar nu are ce-ar trebui să facă cu aptitudinile sale. Caută, dar nu-şi găseşte obiectul, nu găseşte nimic demn de atenţie. Parcă tocmai aptitudinile l-ar împiedica să găsească ceva. Ştie să facă totul, dar totul e gol. Este pe drumul cel mai bun să devină un mare artist cu capul sec, un artist al curţii în Kakania asta mare şi cea mai bună a lumii, care ştie să decoreze orice cu mult gust şi din cauza asta nu mai pridideşte să facă faţă complimentelor care se revarsă asupra lui din partea publicului. Precaut, Renée Price expune, totuşi, lucrările în care apoi Klimt, ascultînd mai degrabă de încheietura mîinii decît de minte, şi-a găsit, totuşi, singurul obiect al picturii sale. Din reacţia vizitatorilor expoziţiei, se vede clar că aceste schiţe sînt scandaloase în toată puterea cuvîntului. Nu numai atunci, nu numai pentru noi, întotdeauna, peste tot. Nu pentru că ar fi ofensat concepţia morală a epocii, nu pentru că înfăţişează imagini la care artistul n-ar fi avut voie nici măcar să se gîndească, ci pentru că aceste lucrări sînt minunate, sînt perfecte şi excitante, încîntătoare, sînt tulburătoare, incitante pentru toate epocile şi peste tot.

 

Cine doreşte să se expună în public admirînd profund opere de artă cu un asemenea obiect? Nimeni. După un timp, nu m-am mai uitat la lucrări, ci la acele femei, la acei bărbaţi şi copii care se uitau la lucrări. Unii se prefăceau că nu văd ceea ce vedeau. Şi alţii se prefăceau la fel, apoi totuşi se uitau cu precauţie. Unii se dădeau cîţiva paşi îndărăt. Alţii credeau că nu văd bine, se aplecau spre tablou, apoi plecau. Erau copii care, de la distanţă, remarcau deja despre ce e vorba, îşi trăgeau taţii să meargă mai aproape, însă aceştia îi teleghidau înspăimîntaţi şi circumspecţi în altă parte. Unii se hlizeau în compania persoanei cu care erau, apoi reveneau singuri şi, cu o privire ceva mai întunecată decît serioasă, se uitau prelung. La organul sexual feminin înflorit sub apăsarea degetelor încordate ale femeii. La organul sexual feminin ascuns în desişul moale al părului pubian. La despicătura vaginală care se vede între coapsele răşchirate. Ceea ce Gustave Courbet pictase cu 40 de ani mai devreme drept origine a vieţii (L’Origine du monde), el pictase la fel de minunat, despuiat, la cheremul tuturor şi enigmatic. Arta lui Klimt este structurată de locul originii vieţii. În schiţele sale, se vede clar că nimic altceva nu-l interesează, tot ce este altceva, corporalitate, suflet, mediu natural, caracter uman, mediul social sînt secundare, nu-l interesează, sînt secundare, le atinge doar, nu provoacă excitarea desenului. Originea vieţii e singurul loc unde atenţia lui devine incandescentă, mîna şi privirea colaborează cu o intensitate nicicînd văzută. Din biografia sa reiese intervalul de timp în care se presupune că se maturizează pentru această recunoaştere.

 

În aprilie 1897, începe să corespondeze cu Emilie Flöge, văduva fratelui său mai mic, decedat timpuriu, vara şi-o petrece pe moşia familiei Flöge şi începe să picteze peisaje în care vegetaţia abundentă, în culorile sale coapte şi formele senzuale, acoperă întregul tablou, îl înveleşte, drept draperie, drept ornament, înghiţind astfel însuşi peisajul. Începînd de atunci, îi permite naturii să-l înghită. Eu însumi sînt peisajul. Încă nu fusese la Ravenna, dar ce vede acolo, ornamentaţia bizantină, iconografia bizantină, draperia aranjată exigent şi veşmîntul sever care acoperă tot ce e crud, descoperise, în sine, cu mult înainte. Cu asta denumeşte, într-un mod cît se poate de ciudat, nu locul acela virtual pe care Kakania şi-l dorise întotdeauna pentru sine, ci locul real, care, ca un fel de regiune alternativă a Europei, se intercalează, ca să zicem aşa, şi deţine totul între Bizanţ şi Roma. Procesul recunoaşterilor ajunge la apogeu peste doi ani, în vara aceea agitată, cînd Mizzi Zimmermann, modelul artistului, îi naşte un băiat, cînd pictorul se întoarce dintr-o călătorie din Italia, unde fusese cu Alma Schindler, cînd vara şi-o petrece din nou cu Emilie Flöge. În anul următor, datorită lucrării Filozofia, comandată de Universitatea din Viena, e copleşit pînă peste cap de scandalul devenit public, în condiţiile în care abia apucase să ne destăinuie ceva despre sine.