Golul din corpul tău

fragmente

Autor: Paula IZQUIERDO | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

I. Ca să ajung

la Alberto

Privirea i se plimba, peregrină şi pierdută, pe un tavan care nu era al ei. Ridică cu grijă cuvertura şi se bagă uşor în aşternuturi, goală, răsucindu-se pînă să ajungă la marginea saltelei, ajutîndu-se de mîini ca să nu-şi piardă echilibrul şi ştiind că în spatele ei a lăsat un gol, cel al trupului ei întins. Îşi sprijină pe podea degetele picioarelor desculţe, cuprinse de întreg frigul dimineţii, şi, fără să se întoarcă, fără să-l privească, începe să caute, prin penumbra dată de lumina îndepărtată a străzii, ceva cu care să se acopere. Un fior brusc îi străbate trupul şi se strînge în braţe ca să-l stăpînească. Trebuie să-şi amintească spaţiul în care se găseşte, abia zărit în urmă cu cîteva ore, sau minute, ce de timp… Încearcă să străbată penumbra, să se adapteze, să se obişnuiască pentru a recunoaşte teritoriul. Pentru a reconstitui, asemenea unui detectiv, locul crimei. Asasinul îşi cunoştea victima, fiindcă uşa nu fusese forţată, băuseră un pahar de whisky cu apă, ba poate chiar mai multe pahare, totul părea să indice că erau prieteni sau cunoscuţi. Poate chiar prieteni din copilărie, colegi de birou sau iubiţi, n-avea nici o importanţă tipul relaţiei lor, cu toate că, pe urmă, ar fi putut fi importantă în obţinerea numărului de mobil. Dar hainele ei? Hainele ei nu erau de găsit. Trebuie să fi avut vreo haină, măcar nişte pantofi, posibil cu toc: dacă fusese vorba de o întîlnire amoroasă, ea cu siguranţă purtase pantofi cu toc şi ciorapi foarte fini ca să sublinieze lunga sugestie a picioarelor ei. Dar, la fel de bine, se prea poate să nu fi purtat nici chiloţi, nici sutien, nici ciorapi fini şi poate chiar nici pantofi; atunci ar fi de luat în calcul varianta vecinei şi că ar fi coborît desculţă de la etajul superior, fără haine şi ascunzîndu-şi goliciunea doar cu un mantou. Şi mantoul? Unde să fie mantoul? Dar poate că era vară şi în acest caz n-a îmbrăcat un mantou ca să nu trezească suspiciuni cu privire la sănătatea ei mintală sau la intenţiile ei, în caz că s-ar fi intersectat cu cineva pe scări. Poate că a folosit un halat de baie, fantazînd pe marginea subiectului unei vieţi în comun, al unei locuinţe în comun.

Blanca nu reuşeşte să-şi amintească ce-a făcut cu lucrurile ei, unde le-a lăsat aruncate, cînd a rămas fără haine; sau să fi fost el cel care stîrnit toată nebunia: hainele ei, o eşarfă dintr-acelea cum îi place ei să poarte, o eşarfă lungă, îngustă, vaporoasă, sigur vreo agrafă de păr, ba poate şi vreun cercel sau colier, obiecte mici pe care, din grabă sau de nevoie, le lăsăm pe unde putem, de parcă nu ne-ar mai păsa ce se întîmplă cu ele.

Urmele lăsate pe trupul ei, cald încă, abia se observă, sînt doar o schiţă a ceea ce ar fi putut fi dacă oboseala nu ar fi întrerupt procesul. Dar îşi vede trupul rănit, pe fese încă simte mîinele încinse care, aidoma fierului înroşit cu care se ard animalele, îi lăsaseră trupul carne vie de atîta strînsoare, pielea dureroasă pe interiorul coapselor, în zona aceea atît de fină şi moale pe care unele femei şi-o rănesc şi-atunci cînd merg legănînd din şolduri, urmărind parcă o linie imaginară trasată pe pămînt, şi care, ca într-un joc de copii, trebuie acoperită cu paşi strînşi. De parcă pulpele ei, acum înfrigurate de aerul rece al dimineţii, în sfîrşit ajunseseră să se odihnească după o joacă infernală, iar rosăturile de pe ele însemnau cumulul tuturor paşilor pe care-i făcuse de-a lungul vieţii. Îşi ridică picioarele de pe podea ca să nu mai absoarbă tot frigul nopţii care se strecura pe sub pragul uşii. Îşi strînge picioarele şi-şi aşază capul pe genunchi. În poziţia asta, ştiind că Alberto e undeva în spate, întins…

…Se aflase pentru prima dată în apropierea lui Alberto la o cină, acasă la Sophie.

Nu avusese nici cea mai mică intenţie de-a ieşi din casă în seara respectivă, de fapt, în nici o seară; trecuse mult timp de cînd nu mai găsea nici o raţiune de a călători în spaţiul exterior, de-a se amesteca printre cunoscuţi sau de-a coincide cu alte persoane pe care le cunoştea, pe care le mai văzuse, în fond; nu avea nevoie de ceilalţi; nimic nu o obliga să aibă. Credea că stabilise o mică ordine universală, un sistem închis de viaţă, care o includea doar pe ea şi în care părea de negîndit să mai încapă şi altcineva. Această recluziune nu era rodul unei hotărîri luate la rece, ci mai curînd al incapacităţii ei de a-şi păstra interesul pentru lucruri, pentru oameni. Nu mai exista nimic între ea şi ceilalţi, era ca şi cum vălul subţire care o lega de ceilalţi se destrămase încet-încet, iar destinele lor se dezlegaseră.

În zilele de dinaintea întîlnirii fusese tentată să o sune pe Sophie şi să inventeze orice scuză ca să nu meargă la cină. Sărmana Sophie, nu voia să-şi dea seama, nu ştia sau nu putea să o înţeleagă. E adevărat că în ultimii anii se schimbase destul de mult, că nu mai era ca pe vremea cînd ea şi Sophie se cunoscuseră. Blanca nu fusese niciodată aşa. Dar transformările suferite erau consecinţele unui şir de întîmplări pe care, probabil, Sophie nu le va înţelege niciodată pe de-a-ntregul, dar va înţelege evenimentele-cheie, cele care o făcuseră să fie ceea ce era pe-atunci. Sophie ar fi trebuit să înţeleagă de ce nu avea chef să iasă, care erau cauzele metamorfozei ei. Ba chiar vorbiseră despre asta la începutul perioadei de recluziune. Şi chiar şi aşa, Sophie încerca tot timpul să o scoată din izolare, făcea orice numai să o scoată de-acolo. E adevărat că dorinţa ei de a-l cunoaşte pe Alberto îi trezea îndoieli, dar ce nevoie avea să-l cunoască? Ca să sufere o nouă decepţie? În general, cînd ajungi să cunoşti pe cineva pe care-l admiri, el ajunge să te dezamăgească, realitatea întotdeauna ne dezamăgeşte.

Ce impuls ciudat e cel care-i face pe oameni să dorească să se vadă în mod regulat şi sistematic? Blancăi îi ajungea că trebuia să facă faţă faptului că are o prietenă – Sophie, să şi-o închipuie acasă la ei sau la redacţia revistei, să-şi amintească de ea din cînd în cînd, să o aducă şi să o poarte în gînd, să ştie că e în viaţă. Doar că Sophie nu împărtăşea cu ea acest mod de a înţelege o prietenie: avea nevoie de dovezi, de probe de afecţiune, de implicare activă în viaţa celuilalt. În cazul de faţă, în viaţa Blancăi.

De obicei, Blanca lăsa telefonul să sune, dar în rarele ocazii în care avea chef să răspundă şi la celălalt capăt al firului era Sophie, nu-i mai rămînea decît să o mintă: uneori se prefăcea că e entuziasmată de vreo viitoare expoziţie, mulţumită de progresele ei; alteori, abandona euforia şi se arăta confuză şi nemulţumită. Atuul ei, acea expoziţie pe care şi-o inventase ca să dea mai mult sens apartamentului ei, îi dădea cîte-o durere de cap şi ea îi transmitea acest lucru lui Sophie, ca să-i confere propriului discurs mai multă credibilitate: trecuse mai bine de un an de cînd folosea aceeaşi scuză ca să nu iasă fără să trebuiască să dea explicaţii; viaţa ei devenise o înşiruire de alibiuri. Cert e că primele dăţi cînd îi pomenise lui Sophie despre expoziţie, nu o minţise: existase un moment de falsă luciditate cînd crezuse că găsise formula de a ieşi din izolare, doar că de-atunci trecuseră mai multe luni, iar lucrul rămăsese acolo unde îl lăsase. Cu toate astea era capabilă să accepte că străbătuse un drum lung şi, fără îndoială, deloc de neglijat: cel care o făcuse să ajungă la concluzia că, de fapt, nu o interesa rezultatul muncii ei. Acestui proiect de expoziţie, căruia îi acordase atîta timp, îi lipsea ceva, dar nu reuşea să-şi dea seama despre ce anume era vorba.

Aproape întotdeauna reuşise să refuze invitaţiile prietenei ei, motivînd că veneau şi oameni pe care nu-i cunoştea şi nici n-avea chef să-i cunoască sau că nu se simţea în stare să cunoască alţi oameni. Doar că, de data asta, Sophie fusese prevăzătoare, şi, înainte ca Blanca să apuce să spună ceva, a asigurat-o că era o cină restrînsă, doar pentru prietenii intimi.

– Singurul pe care nu-l ştii e Alberto Martín, dar cred că a sosit vremea să ţi-l prezint.

Alberto era unul dintre cei mai buni fotografi ai momentului, iar de data asta, faima era justificată. Blanca îi cunoştea aproape toate fotografiile şi nu ratase nici una dintre expoziţiile lui. Auzindu-i numele, a rămas tăcută, deconcertată şi îşi opri privirea pe autoportretul lui Alberto, care atîrna pe perete din biroul ei. Avea nişte ochi obsedanţi. Era o fotografie mai veche, făcută cu cîţiva ani în urmă, dar Alberto emana o forţă neliniştitoare. Avea ochi obsedanţi, părul scurt, brunet şi uşor cîrlionţat, sprîncene lungi şi subţiri, gura închisă şi mică. Ceea ce o tulbura în fotografia respectivă era privirea aceea, acei ochi aprinşi, violenţi, brutali. Blanca urmărise toată cariera lui Alberto din ziare, avea cataloagele expoziţiilor lui, ba chiar îl urmărise odată şi la televizor. Era punctul ei de referinţă, fetişul, maestrul ei. Acei ochi se uitau la ea de ceva ani de-acum. Întotdeauna aceiaşi, cu irisul foarte accentuat, privind-o direct, o mustrau, abuzau de intimitatea ei. El era unicul martor mut. Alberto era autorul fotografiilor care o făcuseră să se gîndească la el, să-şi pună întrebări cu privire la el, să şi-l imagineze, să-l inventeze. Ce fel de voce are oare, ce fel de mişcări, cum i-ar vorbi dacă ar cunoaşte-o? Şi-a amintit coperta catalogului celei mai recente expoziţii, o femeie mergînd spre intrarea unei clădiri. Blancăi i se părea că Alberto folosea culoarea ca nici un alt fotograf pînă la el. Gama de griuri, cu irizări albastre, şi albul cel mai curat dădeau imaginii o textură uimitoare, pînă într-acolo, încît femeia părea să capete relief, să rămînă suspendată în spaţiu. Întreaga fotografie transmitea o singurătate profundă, umedă, ca de chihlimbar. Femeia părea să se furişeze ca o umbră, într-un cerc de lumină blîndă. Ultima dată, Blanca ieşise din casă ca să meargă la vernisajul expoziţiei lui Alberto, într-una dintre galeriile importante din Madrid. Cînd a ajuns, tîrziu ca de obicei, Sophie i-a spus că discursul lui Alberto fusese foarte bine şi că i-ar fi făcut plăcere să i-l prezinte.

Traducere de Alina CANTACUZINO

El hueco de tu cuerpo,

Ed. Anagrama, 2000

Paula Izquierdo (Madrid, 1962)

Paula Izquierdo este psiholog, doctor în psihologia resurselor umane şi a întreprinderilor, şi a publicat prima scriere în urmă cu doisprezece ani. A publicat romanele La vida sin secreto (Viaţa fără secrete, Plaza&Janés, 1997), El hueco de tu cuerpo (Golul din corpul tău, Anagrama, 2002) şi La falta (Greşeala, Alianza, 2005), cu care a ajuns în finala celei de-a şasea ediţii a Premiului „Fernando Quiñones“; a publicat volumul de povestiri Anónimas (Anonime, Seix Barral, 2002) şi povestirea „La mirada del deseo“/ „Privirea dorinţei“ în antologia de povestiri Frankenstein (451 Editores, 2008). A tradus din franceză Bubu de Montparnasse de Charles-Louis Philippe (Trama, 2006) şi Jérôme Lindon de Jean Echenoz (Trama, 2009). Este autoarea mai multor eseuri, între care Sexoadictas o amantes: 21 mujeres radicales (Dependente de sex sau amante, Belacqua, 2007). În 2000, a obţinut Premiul pentru Povestiri acordat de Universitatea Naţională de Educaţie la Distanţă (UNED, Spania).

Paula Izquierdo activează şi ca jurnalistă, colaborînd cu diferite publicaţii, cum ar fi revistele Lettres Internationales sau Revista de Occidente. În prezent, face parte din comitetul de redacţie al revistei Texturas. A publicat recent romanul El nombre no importa (Numele nu contează, Alianza, 2010). Opera ei a fost tradusă în italiană, chineză, portugheză, poloneză şi română. În limba română a apărut eseul Dependente de sex sau amante. 21 de femei radicale, traducere de Mioara Angheluţă, Editura Nemira, 2009.