OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Inca o carte «jubiliara» despre Gombrowicz?“ – se intreaba Micha´l Pawel´ Markowski in prima propozitie; iar eu surid. Nu fiindca raspunsul este evident (autorul nu uita, de altfel, sa il furnizeze in propozitia urmatoare), ci in primul rind din pricina ecoului gombrowiczean al intrebarii. Fiindca simt o umbra de ironie amara in intrebarea lui Markowski. Si imi pot da seama care este contextul ei. Iata, asadar – de fapt din nou, numai ca de data aceasta, in anul Gombrowicz, cu o pregnanta deosebita –, s-au depus eforturi de inaltare si canonizare a lui Gombrowicz, de transformare a rebelului si a „vesnicului debutant“ (minunata expresie a lui Janusz Marganski) intr-un profet. Rezultatul? In realitate, inaltata si canonizata a fost nevinovata gombrowiczologie.

Si astfel, anul Gombrowicz nu numai ca nu a adus inviorarea asteptata in domeniul studiilor destinate operei scriitorului, ci a condus chiar la inchistarea si amortirea criticii si interpretarii lui Gombrowicz. Au fost, desigur, festivitati, s-au organizat conferinte, academii, congrese – insa din toate acestea a lipsit un element caracteristic pentru autorul lui Ferdydurke (dincolo de gluma si ironie, care sint cel mai usor de pus in scena): a lipsit spiritul polemic, dorinta si dispozitia de a rasturna discursurile critic-literare in vigoare si nu numai, a lipsit radicalismul si nervul, acel strop de nebunie, de respingere a oricarui compromis. „Ei, da – va suna replica cuiva –, dar nu e un vis utopic? Oare nu orice comentariu si orice gest deformeaza, prin forta lucrurilor, proiectul gombrowiczean?“ La care raspunsul meu este: va rog sa cititi ultima carte a lui Micha´l Pawe´l Markowski.

- Dezarticulare
Anul Gombrowicz... N-as vrea sa fiu nedrept, spiritul lui Gombro si-a facut si isi face simtita prezenta pe ici, pe colo, au aparut citeva carti interesante, s-au tinut citeva intilniri fructuoase. Dar toate acestea intr-un stil mecanic, fara reflectie, previzibil. Putin in slujba consolidarii unei poteci deja batatorite. Ce mare bucurie, asadar, sa poti citi o carte al carei autor indeamna la o lectura a lui Gombrowicz cumva reinnoita, „fara sa repetam ceea ce stim deja... folosind limbaje diverse si neasteptate, gindind despre el liber si dincolo de obisnuinte, fara sa apelam nici macar o data la termeni de genul forma, interactiune, masca, popou, mutra, parodie sau ritual“ (sint cuvinte din Introducere). Recunosc ca tocmai la asemenea gesturi ma asteptasem in anul Gombrowicz – gesturi constiente de ruptura, dezarticulare, dislocare (ultimii doi termeni ii imprumut de la Markowski, care in repetate rinduri face referire la fraza shakespeariana, mai bine zis hamletiana, the time is out of joint, „timpul si-a iesit din titini“), ma asteptam la o critica radicala in mod constient si la o revizuire a interpretarilor si proiectelor de pina acum. Si, Doamne fereste, nu-i vorba ca ar fi niste interpretari proaste sau nepotrivite. Ideea e sa-l citim pe Gombrowicz in spiritul (spectrul) lui Gombrowicz. In spirit polemic, mai degraba chestionant decit descriptiv sau normativ, deschis la alte voci si frecvente: nelinistit. Autorul lui Ferdydurke a notat cindva urmatoarea fraza: „Literatura serioasa nu exista pentru a face viata mai usoara, ci pentru a o ingreuna“.

Cine, in ziua de astazi, trateaza aceste cuvinte cu seriozitate? Viltoarea neagra. Gombrowicz, lumea, literatura a lui Micha´l Pawe´l Markowski este un excelent exemplu pentru cum Gombrowicz poate fi citit cu nerv, cu urechea sensibilizata la disonante, rezonante si paradoxuri, nu arareori rasturnat, cumva de-a-ndaratelea, in directia opusa. La asta trebuie adaugate puternice accente polemice (indreptate, printre altele, impotriva lui Mi´l osz, a lui Lévinas, a hermeneuticii), o lectura angajata in textul analizat si care se dezice cu hotarire de postulatul distantei critice, o minunata jonglerie cu temele fundamentale si aparent marginale (notele de subsol, constient dezvoltate, alcatuiesc aici un fel de carte in carte), in fine, poetica paradoxului, a surprinderii, a unui neasteptat surplus de semnificatie sau a dezarmarii etimologice – si iata, avem in fata o carte al carei autor ia de-a dreptul de coarne taurul gombrowiczean, straduindu-se sa regaseasca in textele scriitorului polonez niste focare de neliniste, momente trecute cu vederea, metafore aparent epuizate, dar in esenta extraordinare (numai ca noi am apucat sa ne dezobisnuim de Gombrowicz cel extraordinar, nefamiliar, dezorganizat, cutremurat).

Gombrowiczologia poloneza ramine aici un important punct de plecare – totusi, numai de plecare, fiindca Markowski literal da pe dinafara de idei si strategii de interpretare, fara a permite nici macar o clipa inchiderea in vreun model sau vreo imagine, iar in plus supune criticii lecturile acreditate pina acum. De aici deosebita mobilitate a interpretarii, bucuria saritului de la un motiv la altul, consecventa spargere a discursului prin digresii si note de subsol. Si peste toate acestea – dorinta de a considera critica drept un anume gen de incercare existentiala. Markowski scrie: „scopul meu nu e sa «cercetez» literatura si nici sa construiesc o «stiinta» despre ea, ci sa expun o teorie a lecturii si a scrisului... Cel care «cerceteaza» literatura nu poate sa aiba cu ea o relatie personala; cel care «stie» totul despre ea nu va admite niciodata propria nestiinta, care este, de fapt, adevaratul inceput al scrisului despre ea. Situatia interpretatorului este o situatie existentiala stricto sensu: este o ex-pozitie, expunere de sine la actiunea textului si ex-punere a textului la incercarea lecturii, care de multe ori e o incercare riscanta si amara“.

- „Ruptura“ din urma lumii
Amareala si risc? Risc amar? Markowski realizeaza poate cea mai completa expunere a acestei teme in Partea intii, intitulata Nefamiliarul. Acest termen, care a facut in ultimul timp o oarece cariera (desi cumva marginal si la periferia marilor discursuri ale criticii literare), este preluat de la Freud (Das Unheimliche), unde indeplineste rolul inca unui speraclu psihanalitic. La Markowski, speraclul se transforma intr-o cheie originala, cu ajutorul careia criticul citeste Pornografie si Cosmos ca opere despre aparitia demonicului, despre ruptura cu lumea inconjuratoare si, prin aceasta – despre deschiderea la ceea ce este altfel, strain, care vine de undeva (nu se stie de unde) si isi face aparitia in „ruptura“ care ma desparte pe mine de restul lumii.
Gombrowicz markowskian este un scriitor al confruntarii, care sparge consecvent toate naratiile, chiar si – sau, poate, in primul rind – naratiile vietii. Istoria insa nu se termina nici pe departe odata cu spargerea: atunci cind, asa cum scrie criticul pe marginea Pornografiei, „piatra inceteaza a mai fi piatra, iar taranul inceteaza a mai fi taran“, atunci „lumea, a carei structura era pina mai inainte definita de o perfecta dispozitie, se fereca in sine pe o pozitie a tacerii, inaccesibila, marcata de interioritate... lumea este desfiintata prin fiinta, care din aceasta clipa incepe sa-si extinda cu potrivnicie puterea demonica“. In marea „ruptura“ „din urma“ lumii (fiindca lumea „s-a sfarimat in tandari, s-a destramat in zdrente, firimituri, detalii“) isi face aparitia cosmosul neinteligibil si nefamiliar. Folosind terminologia lui Lacan, Markowski descrie scriitura lui Gombrowicz ca strategie defensiva fata de „nucleul traumatic“ – ceea ce este Real, dar totodata asimbolic, care nu se lasa cuprins si exprimat, care ameninta cu dezradacinarea limbajului si a constiintei.

Tot astfel, criticul citeste Cosmos: nu drept o „povestire fenomenologica despre modul in care constiinta umana construieste lumea“, ci drept o „extraordinara povestire despre modul in care lumea se descompune in fragmente sub presiunea cosmosului ininteligibil si despre cum, in ciuda unor eforturi remarcabile, nu se lasa reintegrata conform modelului cunoscut pina acum“. Ultimele cuvinte constituie, de altfel, inca un motto pentru aceasta carte – si de fapt pentru toate cartile lui Markowski: imperativul integrarii si al sintetizarii este inlocuit de imperativul descompunerii si al rearanjarii; interpretarea nu trebuie sa fie o harta cu legenda sau o brosura cu instructiuni de utilizare, in schimb poate sa mearga in pasul textului, sa reproduca deformarile, imbinarile si dislocarile acestuia, revelind totodata mecanismele a ceea ce, cu intentii bune si in mod evident fara urma de tremur in glas, numim sens, prezenta sau identitate. Poate ar trebui sa ne intoarcem la intrebarile cele mai simple, acelea de care ne e teama, acelea care sint, in mod inevitabil, intrebari despre noi insine si de aceea ne trezesc fiori? Cine vorbeste de fapt „la“ Gombrowicz? Sau poate, mai degraba, „prin“ Gombrowicz? Cum ar trebui inteleasa remarca lui despre re-citarea umanitatii? Care este miza „jocului de-a Gombrowicz“? Si oare numai eu unul ma tem sa spun „Gombrowicz al meu“ – stiind, stiind prea bine ca aceasta expresie poate suna mult prea literal (si ce ne facem atunci)? Fiindca – analizele lui Markowski sugereaza clar acest lucru – despre Gombro s-ar putea spune ceea ce Derrida a spus despre Joyce: ca e vorba si de regasirea lui Gombrowicz in noi insine, in naratiunile propriilor noastre vieti. Dar atunci unde ar mai ramine Gombrowicz, cel pe care-l iubim, pe care nu incetam a-l citi, care se atine in spatele nostru (sau in fata-ne) ca o umbra?

- „Corpul si telefonul“
Aceste intrebari capata o deosebita intensitate si greutate in Partea a doua a cartii. Deja titlul acestei parti – Corpul si telefonul – ne intriga, anuntind o interpretare care trece dincolo de frazele si de formulele-standard ale gombrowiczologiei. Intr-adevar, la noi nu s-a prea scris despre acel Gombrowicz care, in operele sale, se invirte obsesiv in jurul problematicii trupului, corporalitatii si fizicitatii; iar daca s-a scris, de obicei s-a scris cam in acelasi stil si cu acelasi rezultat. Markowski se straduie sa regaseasca la scriitorul polonez niste momente „neasimilate“ pina acum de critica – cum ar fi, de exemplu, fantasma corpului dezmembrat. Insa criticul incepe destul de neasteptat, de la o fraza care – dupa cum ne este sugerat – exprima teza principala a cartii: „Gombrowicz nutreste visul nemijlocirii, visul unei lumi stapinite de relatii evidente si de intelegere perfecta, dar in acelasi timp stie ca poarta catre o asemenea lume a fost incuiata pentru totdeauna...“. Aceasta constatare este cea care va trasa axa principala a analizelor care urmeaza. Neputind sa iasa dincolo de mediatii – asadar dincolo de limbaj si de constiinta –, scriitorul proiecteaza in opera sa ceva ce Markowski numeste „mizanscena neintelegerii continue“ (drept exemplu pot sluji fie si numai insemnarile din jurnalul din Royaumont). Si tocmai aici apare metafora telefonului, cunoscuta fie si numai din textul derridian despre Joyce, amintit mai inainte.

Tot aici apare, in mod surprinzator pentru cei care nu l-au citit pe Freud si Derrida, scena telepatiei, a fantomelor, a bintuirii. Lucru interesant, telefonul ca spatiu al spectrelor si fantomelor apare la scriitori cum ar fi Kafka si Proust. Este, de asemenea, o metafora puternica la Gombrowicz. Iata, fie si numai in acel miscator fragment din Jurnal, unde scriitorul, care nu intelege engleza, striga: „Cine ma cheama?... Cine ma cheama?“. Sau, intr-un fragment mai tirziu: „Alo, alo! Cine vorbeste? Nu stiu“. Miza acestui joc este identitatea celui care intreaba, fiindca aici, in esenta, scriitorul pune in scena drama dispersarii interioare. Markowski formuleaza acest fapt intr-un mod pregnant si convingator: „fiecare act de autoexpresie este scindat launtric si repeta aporia telefonica a comunicarii, care la Gombrowicz ia forma unui bogat repertoriu de opozitii insolutionabile, drept care construirea unei identitati coerente devine imposibila“. Jocul de-a telefonul fara fir. Adincirea propriei non-identitati. Si totul pe fundalul nostalgiei, care in Jurnal capata rolul unui motiv dominant.

Fantasma gombrowiczeana a corpului dezmembrat este o alta formulare a aceleiasi probleme. Fanteziile si imaginile legate de dezmembrarea si integrarea trupului revin la scriitor cu o regularitate obsesiva, de la povestirile timpurii si Ferdydurke pina la Cosmos si volumul al treilea al Jurnalului. Ele participa de asemenea la drama identitatii dispersate, care nu reuseste sa se concentreze si se constituie intr-un subiect stabil, nechestionabil. De un deosebit ajutor pentru critic s-au dovedit a fi in acest loc complicatele argumente ale lui Jacques Lacan, conform caruia crearea de sine a subiectivitatii este legata indisolubil de constiinta corpului unificat (de unde si niste momente atit de evident esentiale la Gombrowicz, cum ar fi privitul in oglinda sau aparitia alter ego-ului). Totusi, pentru autorul lui Ferdydurke, unificarea conduce la inca o dispersare, asa cum naratiunea se sparge in coliziunea cu propria retorica. Iar tandarile, la rindu-le, cer o re-integrare. Iata cum Markowski ajunge la viziunea unui Gombrowicz-scriitor atirnat intre nostalgia dupa paradisul pierdut al nemijlocirii si trauma naratiunilor si a partilor trupului care se dezintegreaza; „intre vidul care reprezinta semnul neinsufletirii limbajului si «viltoarea intimplatorului», care ne conduce dincolo de noi insine“.

***
Partea a treia a cartii, intitulata Panica si voma, constituie o culegere mai lejera de analize pe teme cum ar fi stupiditatea (aici o polemica importanta cu rationalismul cartezian), rusinea (inca o polemica, de data aceasta cu Mi´losz) sau greata (referire la Sartre). Daca e sa cautam in aceste analize un motiv dominant, ar putea fi vorba despre motivul evadarii dintr-o lume rationalizata, stapinita de ratiuni filozofice sau teologice. O evadare in directia neinteligibilului, a nefamiliarului, a neunificatului si nevindecatului – asadar in directia a tot ceea ce incita, deschide spatiul si timpul pentru o gindire da capo. Tocmai aceasta este „viltoarea neagra“ din titlu: tulburata, inversata, curgind catre propriile izvoare, negasindu-si implinirea in nici o sinteza ori epifanie. Acesta este de asemenea, adauga Markowski, spatiul marii literaturi, in care „cuvintul si trupul apuca alta cale decit cea a subiectului“.

Tocmai intr-un astfel de spatiu il regasim – fiecare pentru sine insusi – pe Gombrowicz „al nostru“, al fiecaruia, asa cum opera sa este capabila sa ne detecteze, in noi, pe noi insine. Si poate ca aceasta intuitie este cel mai pretios dar pe care ni-l ofera criticul cracovian. Este un dar paradoxal, fiindca esenta lui consta in rapirea sigurantei pe care o detineam in legatura cu lecturile de pina acum ale operei gombrowiczeene. Gestul lui Markowski este o intoarcere catre intelegerea kantiana a criticii ca demontare, revizie, revalorizare – iar nu explicatie si explicare a ipotezelor si scopurilor. Acestea trebuie extrase din text de fiecare cititor pe cont propriu. Viltoarea neagra nu este o suma sau o sinteza, fiindca, in opinia criticului, ea nu poate si nici nu trebuie sa constituie asa ceva. Markowski propune, in schimb, ceva in stilul unei rocade: regele se da la o parte, situatia aluneca in neclaritate, iar pe tabla de sah isi fac aparitia o mie de noi posibilitati.
––––––––––––––
* Articol aparut in Tygodnik Powszechny, noiembrie 2004.
Traducere de Carmen BARTL