După o şedere de aproape un sfert de
secol în Argentina, Witold Gombrowicz (1904-1969) se întoarce
în Europa, la începutul anilor ’60, primind o bursă
oferită de Fundaţia Ford, la Berlin, continuată de o alta, în
Franţa. Gombrowicz plecase din Polonia în 1939, înainte
ca Varşovia să fie invadată, şi nu s-a mai întors niciodată
în patrie. După război, lui Gombrowicz i-au apărut cele mai
importante romane: Trans-atlantic (1953), Pornografia (1960), Cosmos
(1965), împreună cu piesa de teatru Opereta, din 1966 (prima
lui piesă de teatru, jucată şi pe scenele româneşti înainte
şi după 1989, data din 1938 şi se intitula Ivona, principesa
Burgundiei). Cele trei romane amintite, împreună cu
Ferdydurke, din 1937, au apărut în traducere românească
la Editura Rao, în colecţia „Biblioteca Witold Gombrowicz“.
Întors în Europa, Gombrowicz se va împrieteni cu o
canadiancă din Montreal, Rita Labrosse, care îşi făcea
doctoratul la Sorbona. Au fost împreună cinci ani,
căsătorindu-se cu un an înainte de moarte. Au locuit în
sudul Franţei, într-o mică localitate, Vence, loc unde s-au
făcut şi fotografiile pe care vi le prezentăm în acest număr
al revistei. Cînd s-au cunoscut, Gombrowicz era în culmea
gloriei, romanele sale erau deja traduse în mai multe limbi de
circulaţie internaţională, cu ajutorul Institutului Literar din
Paris, condus de Jerzy Giedroyc. Începuse şi o campanie de
denigrare orchestrată de autorităţile comuniste poloneze, extinsă
mult peste graniţele Poloniei.
Rita Gombrowicz a fost în
România, cu ocazia Tîrgului de Carte Gaudeamus, unde a
participat la prezentarea volumului de povestiri Bakakai, apărut tot
la Editura Rao, în excelenta traducere a Cristinei Godun. A
fost o dublă lansare, la Librăria Cărtureşti şi la tîrg,
unde au vorbit Carmen Muşat – Observator cultural, Ana Flutur –
coordonatoarea colecţiei de literatură universală de la Editura
Rao, Cristina Godun – traducătoarea cărţii şi Jaroslaw Godun –
directorul Institutului Polonez din Bucureşti. Rita Gombrowicz caută
să perpetueze amintirea lui Witold Gombrowicz călătorind în
diverse zone ale lumii, unde cărţile autorului polonez sînt
traduse şi lansate. Rita Gombrowicz a publicat două cărţi de
mărturii şi documente privind viaţa soţului ei: Gombrowicz în
Argentina (Editura Denoël, Paris, 1984, şi Editura Noir sur
Blanc, Paris, 2004) şi Gombrowicz în Europa (Editura Denoël,
Paris, 1988). Volumul lansat la Gaudeamus 2008 are un titlu ciudat:
Bakakai este numele unei străzi din Buenos Aires, fără nici o
legătură cu subiectul cărţii, ales tocmai ca să şocheze şi să
intrige. Volumul de povestiri Bakakai, apărut după cel de-al Doilea
Război Mondial, conţine cîteva povestiri publicate iniţial
în 1933, sub titlul Jurnal din perioada maturizării, la care
se adaugă altele, scrise în Argentina. Bakakai e o carte care
deconstruieşte convenţiile literare, conţinînd in nuce
temele literaturii lui Witold Gombrowicz, combinaţia între
bizar şi obişnuit fiind foarte reuşită. „Sînt un umorist,
sînt un hîtru, un saltimbanc şi un provocator. Cărţile
mele fac adevărate acrobaţii pentru a plăcea. Îmbin circul,
poezia, lirismul, oroarea, gîlceava, jocul. Ce vreţi mai
mult?“, spunea Gombrowicz în volumul Testament. Interviul
acordat în exclusivitate revistei Observator cultural reface
relaţia dintre Rita şi Witold. Rita Gombrowicz este o persoană
încîntătoare, pe care o poţi asculta multă vreme, fără
să te plictiseşti. Relaţia sa cu Gombrowicz este pilduitoare
pentru modul în care un traseu uman şi sentimental se poate
îmbina cu traseul scriitoricesc, potenţîndu-le pe
amîndouă. Ideea Institutului Polonez din Bucureşti şi a
Editurii Rao de a susţine lansarea volumului de povestiri Bakakai,
prin prezenţa soţiei autorului, ni se pare nu doar bine-venită, ci
strălucitoare. Cititorii care au venit la Librăria Cărtureşti şi
la Gaudeamus 2008 au avut în faţă un minunat exemplu de
frumuseţe spirituală, Rita Gombrowicz fiind o fiinţă agreabilă
şi seducătoare.
Cum era Witold Gombrowicz, ca soţ, ca
om?
Un om cu care era foarte uşor să
trăieşti, cald, plăcut, şarmant. Universul lui scriitoricesc era
mai greu de înţeles, dar ca persoană păstra valorile
polonezilor de altădată. Era un om tonic.
Ce înseamnă că păstra
„valorile polonezilor de altădată“?
Este vorba de polonezii de dinaintea
celui de-al Doilea Război Mondial. Aceştia erau foarte politicoşi,
ştiau să asculte, aveau o anumită disciplină, o anume rigoare a
discursului. Este o lume care nu mai exista atunci cînd l-am
cunoscut pe Witold. Prin el, am cunoscut Polonia de altădată.
Cum l-aţi cunoscut pe Witold
Gombrowicz?
L-am cunoscut în mai 1964. Eu îmi
făceam teza de doctorat despre un scriitor francez numit Colette. În
Franţa, era o veche mănăstire, Royaumont, unde studenţii îşi
puteau pregăti teza, locuind acolo cîteva săptămîni.
Aveam condiţii excelente, linişte, tihnă, puteam să ne consultăm
între noi. Gombrowicz s-a alăturat acelor studenţi, venind de
la Berlin.
M-a întrebat dacă vreau să
plec cu el
V-aţi plăcut de la început, a
fost un coup de foudre?
Nu a fost dragoste la prima vedere. Nu,
în nici un caz. El îşi exprima sentimentele cu ajutorul
sarcasmului, făcea ironii fine. Era o persoană foarte politicoasă
şi agreabilă tocmai prin simţul umorului, foarte dezvoltat. După
cîteva zile, la micul dejun, m-a întrebat dacă vreau să
plec cu el. Era o întrebare pe care mi-a adresat-o de faţă cu
mai mulţi studenţi.
Care a fost răspunsul dvs.?
Am ezitat să-i dau un răspuns clar.
I-am răspuns, tot de faţă cu toată lumea: „Nu pot să plec cu
tine. Sînt pe cale să-mi termin teza de doctorat la Sorbona“.
Gombrowicz mi-a spus: „Nu-i nici o problemă. Nu vei mai face teza
despre Colette, vei face o lucrare despre mine. În două
săptămîni, îţi promit că am să-ţi scriu eu teza de
doctorat“. Deşi mi-aş fi dorit, nu se putea să schimb subiectul
tezei. La vremea respectivă, trebuia să-ţi faci doctoratul pe
scriitori care nu mai trăiau şi pe opere în limba franceză.
Cum a continuat prietenia cu Gombrowicz
după această vacanţă?
Nu mi-am schimbat subiectul tezei, ci
doar locul de studiu. N-am mai făcut-o la Paris, ci la Nisa. Noi am
început să locuim împreună, pe Coasta de Azur, lîngă
Nisa, la Vence. Gombrowicz era astmatic şi avea nevoie de locuri
însorite. Eu mi-am susţinut teza de doctorat în timpul
revoltelor din mai 1968. El era „încîntat“ că
lucrarea mea nu va mai valora absolut nimic; cunoştea sloganele
studenţilor revoluţionari şi credea în contestările lor, în
modul în care protestau faţă de cum se alcătuiau tezele de
doctorat.
Ce v-a cucerit la Gombrowicz?
N-a fost ceva anume, cînd vorbesc
despre Gombrowicz trebuie să iei în seamă un întreg
ansamblu. El era ceva gen Charlie Chaplin, un spirit ludic, căruia
nu-i plăceau laudele. Eu nu apucasem să citesc nimic de Gombrowicz
cînd l-am cunoscut. Pe măsură ce operele lui erau traduse în
franceză, i-am citit toate cărţile. Avea un şarm, un farmec pe
care nu-l au oamenii obişnuiţi. Gombrowicz era o enigmă şi viaţa
mea alături de el a fost un continuu suspans, descopeream alte şi
alte lucruri despre el. Pentru mine a fost pasionant să continui,
după moartea sa, editarea operei lui, care oferea alte şi alte
imagini surprinzătoare.
Eu aveam 28 de ani, el avea 60
Cînd v-a spus „vreau să fii
soţia mea“?
Nu mi-a cerut mîna propriu-zis.
Noi ne-am cunoscut în 1964. Trăiam împreună de patru
ani şi jumătate şi ne-am căsătorit în 1968. El era foarte
bolnav, familia lui era în Polonia, dincolo de Cortina de Fier,
n-avea cui să mă ceară. Ar fi vrut să meargă cu mine la familia
lui. Aşa că n-a fost vorba de o cerere în căsătorie.
Gombrowicz suferea că nu putea să meargă cu mine în Polonia,
să-i cunosc familia. În Polonia, operele lui erau interzise.
Eu nu vorbeam limba poloneză. Toată povestea noastră a fost
asemenea uneia cu orbi. La un moment dat, s-a organizat o campanie de
presă în Berlinul de Vest, în care el era atacat. Dar
Gombrowicz avea aşa o forţă, o rezistenţă care l-a făcut să
treacă prin această ceaţă, ştia că tot ce se scrie despre el
este orchestrat de comunişti.
Cînd v-aţi cunoscut, ce vîrstă
aveaţi dvs., ce vîrstă avea Gombrowicz?
Eu aveam 28 de ani, el avea 60.
Ce v-a apropiat, ce v-a făcut să fiţi
şi să rămîneţi împreună?
Gombrowicz este un „specialist al
tinereţii“. Iubea tinereţea şi tot ce presupunea tinereţea. El
a scris despre tinereţe. Mă înţelegeam foarte bine cu el şi
el mă înţelegea pe mine. Din acest motiv, nu reuşesc să-l
uit.
El era Polonia, o Polonie a exilului
Ce vă spunea despre Polonia, pe care
nu o mai văzuse de două decenii? În Bakakai, un personaj din
nuvela Memoriile lui Stefan Czarniecki spune: „Polonezii, domnilor,
au fost întotdeauna leneşi, căci lenea merge mînă în
mînă cu marile talente. Polonezii sînt nişte şmecheri
talentaţi, dar leneşi“.
Pentru mine, Gombrowicz era Polonia, o
Polonie a exilului. El era, de fapt, modelul exilatului prin
excelenţă. De cînd era tînăr, a fost un exilat. De
fapt, toţi marii artişti sînt nişte exilaţi, geniul lor nu
se poate adapta unui singur loc. Aveţi exemplul lui Rimbaud şi al
atîtor mari artişti. Gombrowicz era un răzvrătit, un
războinic. El nu putea ţine în mînă nici măcar o
puşcă, dar simţea că nu poate sta deoparte. Se gîndea mereu
la Polonia, la ţara lui, unde oamenii nu puteau să vorbească, unde
era cenzură. Gombrowicz lupta împotriva regimului comunist.
Era colaborator al revistei Kultura, înfiinţată la Paris de
Jerzy Giedroyc, în 1947. Revista ajungea, număr de număr, în
Polonia, pe căi clandestine, spărgînd izolarea culturală la
care erau condamnaţi intelectualii polonezi. Acolo şi-a publicat
pagini din Jurnalul său. Ştiu că au fost polonezi arestaţi pentru
că citeau această revistă. Jerzy Giedroyc i-a susţinut pe marii
intelectuali polonezi ce se luptau cu regimul comunist, cum au fost
Czeslaw Milosz şi Witold Gombrowicz. Revista Kultura a însemnat
enorm de mult pentru Gombrowicz, acolo erau oameni care îi
înţelegeau opera, de fapt prin revista Kultura opera lui
Gombrowicz a supravieţuit, a putut fi cunoscută. Revista Kultura
era foarte apreciată pe plan european. Kultura contrapunea cenzura
din Polonia libertăţii din Occident. Revista a avut o influenţă
imensă în timpul comunismului. Exilul mai însemna şi
prezenţa unui Guvern polonez în exil, la Londra. În
momentul în care germanii au intrat în Varşovia, în
1939, şi nu a mai existat Polonia ca stat, Guvernul a luat calea
exilului, la Londra, şi a funcţionat şi după război, fiind axat
pe patrie, pe familie şi pe valorile tradiţionale, nepervertite de
comunism.
Gombrowicz a avut legături cu Guvernul
polonez din exil, de la Londra?
Gombrowicz nu a făcut politică, nu a
avut legături cu Guvernul din exil. El a scris şi a vorbit despre
libertate, apăra libertatea, dar politică propriu-zisă nu a făcut.
El considera că rolul scriitorului nu este de a produce literatură
angajată. Întreaga personalitate şi atitudine a scriitorului
reprezenta un fel de mărturie a ideilor sale. Gombrowicz şi-a
înfruntat duşmanii, el nu era nici comunist, nici
tradiţionalist, ci incita prin ideile sale despre libertate.
Ne plăcea să fim împreună
Mă întorc la relaţia dvs. cu
Gombrowicz. Avem de la dvs. nişte fotografii din acei ani, puse la
dispoziţie de Institutul Polonez. Eraţi frumoşi, nu contrasta în
mod neplăcut diferenţa de vîrstă. Cum vă vedea lumea cu
care vă întîlneaţi, eraţi admiraţi?
Nu în mod deosebit. Nu eram
oameni de lume. Nu aveam o viaţă mondenă, el scria, iar eu îmi
pregăteam teza de doctorat. Ne plăcea să fim împreună, să
trăim împreună, fără să fie multă lume în jurul
nostru.
În 1967, Witold Gombrowicz a
obţinut Premiul Internaţional pentru Literatură, iar în 1968
a fost nominalizat la Premiul Nobel. Cum aţi trăit împreună
aceste succese literare?
Czeslaw Milosz a fost cel care i-a dat
vestea primirii premiului, aducînd-i şi o grămadă de
telegrame de felicitare. Milosz a fost cel care l-a felicitat primul,
l-a îmbrăţişat, nu era deloc gelos pe Gombrowicz, era cu
adevărat încîntat că l-a cîştigat.
Iertaţi-mă că vă întreb:
moartea lui Gombrowicz a fost un accident sau a fost bolnav?
Witold a fost astmatic şi ţigările
au fost cele care i-au cauzat boala. Fuma cîte trei pachete de
ţigări pe zi – aşa a fumat toată viaţa lui. Pe zi ce trecea,
situaţia se înrăutăţea. Cu şase luni înainte de
moarte, starea sănătăţii sale s-a agravat; evident, era din cauza
ţigărilor.
Ce v-a spus înainte de
despărţire?
A mîncat fragi şi a spus că
sînt foarte buni.
Cînd aţi fost prima oară în
Polonia?
În 1966. Eu aveam un paşaport
canadian, puteam să călătoresc în Estul comunist al Europei,
aşa că am fost singură să-i văd familia. Ştiam că Witold nu
poate ajunge acolo, că nu-i dau voie să intre în Polonia, dar
eu puteam merge. Şi am mers. Mai trăiau, din familie, tatăl şi
fratele mai mic, Janusz, care vorbea limba franceză chiar mai bine
decît Witold. În 1966, cît timp am stat în
Polonia, am locuit numai la familia lui Gombrowicz. Janusz mi-a
povestit totul despre familie. Era foarte săracă, trăia într-o
singură cameră, singurul obiect „de muzeu“ era un birou pe care
se păstrau toate notele folosite de Gombrowicz în crearea
operei lui şi toate articolele din revista Kultura în care
apăruse numele lui.
S-au mai întîlnit vreodată
fraţii, Janusz cu Witold?
Nu, niciodată. La un moment dat, cînd
Witold era în Berlin, stabiliseră o convorbire telefonică,
Witold urma să-l sune la o anumită oră. În momentul cînd
s-a făcut legătura, amîndoi au avut o criză de astm, astfel
încît nu şi-au mai vorbit, n-au putut să rostească
nici un cuvînt. Toată corespondenţa dintre Witold şi familia
lui a fost publicată ulterior în Polonia. Witold era o
persoană foarte ataşată de familia lui. Dar a murit fără să mai
vadă pe nimeni dintre ai lui.
După 1989, dar mai ales după 2004,
cînd a fost Anul „Gombrowicz“, era centenarul naşterii
scriitorului, aţi călătorit de multe ori în Polonia. Cum au
fost aceste călătorii, după căderea comunismului?
Ziua cînd Zidul Berlinului a
căzut a fost cea mai frumoasă din viaţa mea. După căderea
comunismului, situaţia receptării operei lui Gombrowicz s-a
schimbat; am putut avea în Polonia, dar şi în celelalte
ţări din Est, ediţii foarte bine alcătuite din opera lui.
Percepţia internaţională s-a schimbat radical. Mă bucur că
există tradusă opera lui Gombrowicz în România, sînt
impresionată de tot ce au făcut românii pentru Gombrowicz.
Ca şi cînd aş fi descoperit o
comoară
Vă e dor de Gombrowicz?
Da, tot timpul.
Cum vă e dor de Gombrowicz?
Nu-mi lipseşte, pentru că eu îl
am în fiecare zi alături, prin operele sale. Le recitesc ori
de cîte ori am nevoie. Îi sînt recunoscătoare lui
Gombrowicz pentru tot ce mi-a oferit, pentru tot ce-mi oferă, acum
cînd îl recitesc.
Închidem cercul: ce v-a atras, ce
v-a făcut să fiţi cinci ani împreună cu Gombrowicz?
A fost un om extraodinar. Era însă
un om ascuns, nu se deschidea oricui. Întreaga perioadă
petrecută cu el a fost ca şi cînd aş fi descoperit o
comoară.
FOTO: Rita şi Witold Gombrowicz în 1967, fotografie de Bohdan Paczowski
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters