e nel sogno di dominio della camorra, Collezione „Strade
blu“, Arnoldo Mondadori Editore, 2006
Portul
Tot ce există trece pe aici. Prin portul Neapole. Nu există
produs, fie el stofă, obiect de material plastic, jucărie, ciocan, pantof,
şurubelniţă, bulon, joc video, jachetă, pantalon, burghiu sau ceas, care să nu
treacă prin acest port. Portul Neapole este o rană. O rană adîncă. Punctul
final al călătoriilor neterminate ale mărfurilor. Navele sosesc, intră în golf
apropiindu-se de docuri precum căţeluşii de pieptul mamei, însă nu pentru a
suge, ci, dimpotrivă, pentru a fi mulse. Portul Neapole este gaura neagră a
mapamondului care vomită ceea ce se produce în China, în Extremul Orient, aşa
cum încă le mai place ziariştilor să-l numească. Cu adevărat extrem. Extrem de
îndepărtat. Inimaginabil. Dacă închid ochii, îmi pot imagina un kimono, barba
lui Marco Polo şi o lovitură de picior à la Bruce Lee. În realitate, acest
Orient este mai legat de portul Neapole ca nici un alt loc din lume. Aici, Orientul
nu are nimic extrem. Ar trebui să se numească Orientul cel mai apropiat, extrem
de apropiat. Tot ceea ce se produce în China este vărsat aici. Ca o găleată
plină de apă vărsată într-o groapă de nisip pe care, printr-o singură mişcare,
o erodează, o lărgeşte, o adînceşte. Singur, portul Neapole asigură 20% din
valoarea importului textil din China şi 70% din cantitatea totală a produselor
care trec pe aici. Este o ciudăţenie greu de înţeles, dar mărfurile au nişte
calităţi cu totul aparte, reuşesc să existe, chiar dacă nu există oficial, să
sosească la destinaţie, chiar dacă oficial nu ajung niciodată acolo, să fie
vîndute scump clientului, chiar dacă sînt de calitate proastă, să fie declarate
ieftine la fisc, chiar dacă sînt preţioase.
Faptul este că produsele textile
sînt de multe categorii, şi este suficientă o trăsătură de condei pe buletinul
de expediere pentru a rezolva în mod radical problemele legate de costuri şi
TVA. În liniştea acestei găuri negre din port, structura moleculară a
lucrurilor pare a se descompune, pentru a se reagrega odată ieşită din
perimetrul coastei. Marfa trebuie să iasă imediat din port. Totul se întîmplă
atît de repede încît, în momentul ieşirii, aceasta dispare ca la un semn, ca şi
cum nimic nu s-ar fi întîmplat. O călătorie inexistentă, o debarcare fictivă, o
navă fantomă, o încărcare discretă. Ca şi cum nu ar fi avut loc niciodată. O
evaporare. Marfa trebuie să ajungă în mînile cumpărătorului fără să lase urme,
trebuie să ajungă în depozitul său imediat, înainte de a fi timppentru controale. Tone de marfă se deplasează
ca şi cum ar fi doar un simplu colet adus de poştaş la domiciliu. În cei
1.336.000 de metri pătraţi ai portului Neapole, dispuşi pe o distanţă de 11,5
kilometri, timpul cunoaşte dilatări unice. Ceea ce în afara acestui spaţiu
poate fi terminat într-o oră, în portul Neapole se întîmplă în mai puţin de un
minut. Încetineala proverbială care, în imaginaţia colectivă, caracterizează
fiecare gest al napolitanilor este aici anulată, dezminţită, negată. Vama exercită
controlul într-o dimensiune temporală pe care mărfurile chinezeşti o eludează.
Cumplit de repede. Fiecare minut pare omorît. Un masacru de minute, un masacru
de secunde furate din documente, urmărite de camioanele care accelerează,
transportate de macarale, însoţite de electrocarele care golesc containerele.
În portul Neapole operează cel mai mare armator al statului
chinez, COSCO, care poseda a treia flotă ca mărime din lume şi care a luat în
gestiune cel mai mare terminal pentru containere, fuzionînd cu MSC, care poseda
a doua flotă din lume, cu sediul la Geneva. Elveţienii şi chinezii au fuzionat
şi au hotărît să investească cea mai mare parte a capitalului lor la Neapole.
Aici dispun de peste 950 de metri de chei, 130.000 pătraţi de terminal pentru container
şi de 30.000 de metri pătraţi externi, absorbind aproape în totalitate
circulaţia de tranzit din Neapole. Ar trebui să ne redefinim imaginaţia pentru
a încerca să înţelegem cum imensitatea producţieichinezeîncape în spaţiul portului napolitan. Totul aminteşte de parabola
cămilei care trece prin urechile acului, portul fiind acul, iar navele –
cămilele. Prore care se ciocnesc, nave enormeaşteptînd în şir indian la intrarea în golf, cu pupe care se balansează
haotic, în zgomot obosit de fierărie, în mica gaură neagră napolitană.
Il Sistema
Sistema aproviziona cel mai mare tîrg internaţional textil,
enormul arhipelag al eleganţei italiene. Fiecare colţ al globului a fost
invadat de firmele, oamenii şi produsele Sistemei. Sistema – un termen cunoscut
tuturor, aici, dar care, în restul lumii, încă trebuie să fie explicat celor
care nu cunosc dinamica puterii economiei criminale. Camorra este un cuvînt
inexistent în vocabularul comun, folosit mai ales de poliţişti. Este folosit de
magistraţi, de ziarişti, de scenarişti. Este un cuvînt care îl face să
zîmbească pe cei implicaţi, este o indicaţie generică, un termen pentru cei
care studiază fenomenul, un termen care descrie o dimensiune istorică. Termenul
care îi desemnează pe cei care aparţin unui clan este Sistema: „Aparţin
Sistemei din Secondigliano“. Un termen elocvent, mai mult un mecanism decît o
structură. Organizaţia criminală se suprapune direct pe economie, dialectica de
tip comercial este scheletul clanului.
Sistema din Secondigliano guverna toată filiera textilelor,
periferia oraşului Neapole era teritoriul productiv real, un adevărat centru
antreprenorial. Tot ceea ce în alt loc era imposibil de pretins din cauza
rigidităţii contractelor, a legii, a copyrightului, la nord de Neapole se putea
obţine. Periferia, structurîndu-se în jurul puterii antreprenoriale a clanului,
dădea voie să se investească un capital astronomic, aberant pentru orice
concern industrial legal. Clanurile aucreat reţele integre de linii de producţie textilă şi de marochinărie
capabile să fabrice haine, jachete, pantofi şi cămăşi, identice cu cele
provenite de la cele mai mari case de modă italiene.
Beneficiau în zonă de o mînă de lucru foarte calificată,
formată pe parcursul a decenii de lucru la cele mai mari colecţii de modă
exclusivă, şi de cei mai importanţi designeri italieni şi europeni. Aceiaşi
maeştri care lucraseră la negru pentru cele mai importante mărci erau angajaţi
de clanuri. Nu numai manopera era perfectă, dar şi materialele erau aceleaşi,
erau cumpărate direct din tîrgul chinezesc sau erau trimise din firme în
fabricile participante la licitaţii unde se lucra la negru. Îmbrăcămintea
falsificată a clanurilor din Secondigliano nu era, prin urmare, clasica marfă
contrafăcută, o imitaţie urîtă, o copie aproximativă aprodusului autentic. Era un soi de
pseudoadevăr. Obiectului de îmbrăcăminte îi lipsea numai ultimul detaliu,
autorizaţia casei producătoare, marca, dar clanurile luau respectiva
autorizaţie fără să ceară nimănui permisiunea. Clientul, oricum, în orice parte
a lumii, era interesat de calitate şi model. Marca exista, la fel şi calitatea.
Nici o deosebire. Clanurile din Secondigliano creaseră o reţea comercială
ramificată în toată lumea, capabilă de a cumpăra întregi lanţuri de magazine şi
de a domina tîrguri de modă internaţionale. Organizaţia lor economică prevedea
şi tîrguri ale unităţilor de desfacere. Produsele de calitate inferioară aveau
un alt tîrg, cel al distribuitorilor ambulanţi africani, tarabele de pe străzi.
Nimic din producţie nu era lăsat deoparte. Din fabrică pînă la magazin, de la
vînzătorul cu amănuntul pînă la distribuţie participau sute de firme şi
muncitori, mii de braţe şi de antreprenori care dădeau permisiunea de a intra
în acea mare afacere textilă din Secondigliano. Totul era coordonat prin
Direttorio. Auzeam încontinuu citat acest termen. În orice discuţie de bar în
care era vorba despre afaceri sau oameni, seplîngeau pur şi simplu de lipsa unui loc de muncă: „Aşa a vrut il
Direttorio“. „Il Direttorio ar trebui să se priceapă să lucreze la o scară mai
mare.“ Păreau fragmente dintr-un discurs al epocii lui Napoleon. Il Direttorio
era numele pe care magistraţii din DDA (Departamentul Director Antimafia) din
Neapole îl puseseră unei structuri economice, financiare şi operative
constituite din antreprenori şi şefi reprezentanţi ai diferitelor familii
aparţinînd camorrei din zona nordică a oraşului Neapole. O structură cu
delicate sarcini economice. Il Direttorio, precum organul colegiului Revoluţiei
Franceze, reprezenta puterea reală a organizaţiei, mai mult decît bateriile de
artilerie şi unităţile militare.
Din Direttorio făceau parte clanurile afiliate la Alleanza
di Secondigliano, stindardul camorristic care reunea diferite familii:
Licciardi, Contini, Mallardo, Lo Russo, Bocchetti, Stabile, Prestieri, Bosti
şi, mai departe, la un nivel de mai mare autonomie, Sarno şi Di Lauro. Un
teritoriu aflat sub controlul Camorrei din Secondigliano, Scampia, Piscinola,
Chiaiano, Miano, San Pietro a Paterno pînă la Giugliano şi Ponticelli. O
structură federativă a clanurilor care, treptat, s-au făcut mereu mai autonome,
lăsînd să se destrame definitiv structura organică a Alleanzei.
Traducere din limba italiană de Serafina Pastore
Roberto Saviano s-a născut la Napoli în 1979. Şi-a terminat
studiile la Facultatea de Filozofie a Universităţii „Federico II“ din Napoli.
Publică în ziarele L’Espresso şi La Repubblica şi a moderat programul
radiofonic pentru Radio 3 Il Terzo Anello cu titlul „Napoli dentro il vulcano“.
A avut un succes răsunător cu Gomorra, o carte apărută în
2006 la Editura Mondadori (Italia) şi primită cu mare interes, la nivel
internaţional, pentru tema tratată: o denunţare explicită a aparatului mafiot
napolitan şi italian. Pentru această carte, tînărul scriitor este ameninţat cu
moartea şi trăieşte de trei ani sub protecţia poliţiei. Anul trecut a apărut şi
filmul Gomorra, regizat de Matteo Garrone, care a primit mai multe premii la a
61-a ediţie a Festivalului de la Cannes, precum şi la European Film Awards
2008. Multe dintre personalităţile din lumea culturală şi politică italiană
s-au mobilizat şi îi susţin cauza, printre care Umberto Eco şi laureaţii
Premiului Nobel, Dario Fo, Mikhail Gorbaciov, Rita Levi Montalcini, Günther
Grass.
Cartea a fost tradusă în 33 de limbi şi este în curs de
traducere şi în România. Saviano foloseşte literatura ca mijloc de a denunţa
crima italiană organizată, începînd cu Neapole, oraşul în care a trăit pînă la
apariţia cărţii. Autorul face o anchetă la nivel general despre logica
afacerilor economice şi financiare ale noilor mafioţi. Aşa că un rol important
în acest context îl au mărfurile: textile, materiale plastice, substanţe toxice
şi radioactive etc., cu care începe şi se sfîrşeşte cartea.
În romanul său, autorul povesteşte despre realitate, despre
un teritoriu în care Camorra domneşte neobservată. Camorra este un termen greu
de tradus din cauza bogăţiei de semnificaţii pe care cuvîntul le aduce cu sine.
Scriitorul se referă la o zonă din sudul Italiei unde Sistema, cum mai este
numită Camorra, guvernează prin ilegalitate, violenţă şi exploatare la diferite
niveluri, capabilă de eficienţă comercială şi militară şi avînd o reţea
antreprenorială de afaceri cu legături în diferite părţi ale lumii. Imaginile
sînt foarte crude şi brutale, dar şi fermecătoare, cartea are un impact profund
asupra conştiinţei cititorului şi ne deschide ochii spre o lume care, oricît de
departe ne poate părea, în realitate este foarte aproape.
Il Sistema?Il sognatore - Vineri, 16 Ianuarie 2009, 00:51
Asa-numitul "Sistema", aceasta matrice de neinvins, este de neinvins pentru ca lumea se imparte in doua: oamenii care care conduc si cei care traiesc de pe urma celor care conduc. Cu totii sunt dominati de acelasi demon: iluzia zeului Mamona. De fapt cu totii sunt jucati, caci iluzia nu poate dura la infinit, iar totul se sfarseste cu moartea, ca-n filmul inspirat din romanul lui Saviani.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters