OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ultimul numar pe octombrie al revistei Le Figaro Magazine ofera o privire de ansamblu asupra unui important eveniment al toamnei culturale pariziene: expozitia Manet de la Musée d’Orsay. Pe linga superbele reproduceri ale Dejunului pe iarba si ale altor citeva capodopere ale precursorului impresionismului, in paginile revistei poate fi gasita o scurta prezentare biografica a lui Manet, care surprinde relatia lui tensionata si furtunoasa cu principalii reprezentanti ai ceea ce la vremea respectiva incepea sa se contureze ca impresionism. Conflictele cu Sisley sau Renoir sint deja binecunoscute, iar Degas este citat cu o anecdota legata de un anume incident. Nemultumit de portretul pe care Degas i-l facuse sotiei sale, Manet isi ia libertatea sa distruga o parte din tablou. Degas povesteste ca, dupa ce a constatat dimensiunile dezastrului, „am plecat de la el fara sa spun la revedere si recuperindu-mi tabloul. Ajuns acasa, am luat de pe perete o mica natura moarta pe care mi-o facuse cadou. Domnule – i-am scris – va inapoiez prunele!“ Prunele, precum si multe alte naturi moarte, sint expuse la Musée d’Orsay pina pe 7 ianuarie 2001.

Le Figaro Magazine publica un consistent dosar privind premiile Goncourt. Ancheta are ca punct de plecare un sondaj de opinie realizat printre francezii obisnuiti, care au fost intrebati cum considera ei ca poate un premiu literar sa influenteze atit cariera unui autor, cit si vinzarea unei carti si cit de judicioasa li se pare modalitatea de acordare a acestui premiu. Sondajul a relevat in primul rind ca Goncourt este cel mai cunoscut premiu literar din Franta; cel mai cunoscut, dar constituind si cea mai mare sursa de polemici si de pasiuni in mediul literar si editorial. Se vorbeste din ce in ce mai mult de asa-numitele coalitii ale colosilor editoriali care ar exercita un monopol pe premiile Goncourt, sporindu-si astfel intr-un mod semnificativ vinzarile. Atacurile la adresa juriului Goncourt nu mai sint, de la inceputul anilor ‘90, de natura strict literara, ci invoca argumente mai cu seama de ordin economic, privind alegerea editorilor si nu a autorilor. Se vorbeste de pilda, de mai bine de zece ani, de Galligrasseuil, formula prescurtata a coalitiei dintre editurile Gallimard, Grasset si Le Seuil. Calamburul a evoluat, transformindu-se, la mijlocul deceniului zece, in Galligrabin de Minuit, o data cu integrarea editurilor Albin Michel si Editions de Minuit in compania selecta a celor banuite de a-si adjudeca premiile.

Etienne de Montety, unul din autorii anchetei, remarca totusi ca batalia pentru Goncourt isi va pierde treptat importanta economica, succesul de piata fiind decis de librari: „un semn al timpului: in acest lant economic din ce in ce mai tensionat, librarul a devenit un personaj important, obiect al solicitarilor venite din partea editorilor, cel putin egale cu cele adresate, acum zece ani inca, presei scrise pe vremea cind aceasta mai dadea inca tonul in materie de vinzari“. Personaj important, dar poate nu destul, pentru ca mai este mult pina cind premiul Goncourt isi va pierde semnificatia simbolica si greutatea economica: un volum decorat cu banderola rosie Goncourt va beneficia de un tiraj de zeci de ori mai mare decit cel pe care l-ar fi avut fara girul de prestigiu al acestui premiu. Autorii analizei remarca, de asemenea, presiunile la care este supus, de mai bine de zece ani, juriul Goncourt, in directia introducerii unei reforme in sistemul de decizie si de decernare a premiului. Mai multe logici, inclusiv cea economica, intra in argumentatia celor care pledeaza pentru schimbare. Juriul insa, in ceea ce-l priveste, trebuie sa impace dorintele reformatoare cu mostenirea istorica si simbolica deosebit de importanta pe care o are de gestionat. Prestigiul membrilor si al titlurilor acordate de-a lungul aproape unui secol de existenta (Proust, Malraux, Gracq, Mondiano) ii obliga la o atitudine prudenta. Ancheta cuprinde, in acest sens, opiniile presedintelui juriului Goncourt, François Nourissier, si pe cele ale romancierilor David Lodge si Arturo Perez-Reverte.

Tot in domeniul informatiilor editoriale literare se plaseaza si interviul realizat cu Hélène Carrère d’Encausse, membra a Academiei franceze, specialista in istoria Rusiei si a URSS-ului si care ocupa de curind prestigioasa functie de secretar permanent al Academiei. Ultimul sau volum, La Russie inachevée, este, dupa cum marturiseste autoarea insasi, o reflectie asupra „eternei intrebari: va reusi vreodata aceasta tara sa iasa la liman? In vreme ce timp de doua sau trei secole, toate natiunile europene au sfirsit prin a descoperi ce vroiau sa devina si au desavirsit construirea a ceea ce isi propusesera, adica a statului si a societatii civile, Rusia nu a incheiat nici pe departe acest capitol“.

Revista dedica pagini superbe cartierului parizian Le Marais, astazi o selecta zona rezidentiala. Traditional cartier evreiesc, Le Marais a devenit in ultimii ani si un cartier gay, ceea ce duce, sustin autoritatile, la consolidarea unui proces de ghetoizare a carui gravitate nu trebuie neglijata. Zona turistica dar si comerciala, Le Marais se poate lauda cu citeva superbe hoteluri particulare de secol XVII, multe dintre ele adapostind astazi centre culturale sau muzee, cum este Muzeul Picasso sau Centrul cultural suedez. Resedintele private, ascunse de zidurile generoase ale acelorasi elegante hoteluri particulare, pot fi vazute de citeva ori pe an, de Ziua patrimoniului si de Sarbatoarea Muzicii – momente cind portile lor se deschid pentru turisti.