Autor: 
Categoria: 
Hunter S. Thompson
Spaime şi scîrbe în Las Vegas
Traducere din limba engleză şi note de Adrian Buz
Editura Polirom, Colecţia „Biblioteca
Polirom“, Iaşi, 2008, 308 p.
Hunter S. Thompson a fost jurnalist,
scriitor, patriot, activist politic şi vizionar. Personalitatea,
comportamentul şi mai ales stilul său de viaţă au constituit
obstacole importante în recunoaşterea sa ca scriitor important
al generaţiei sale. Dacă am citi cărţile sale după exigenţele
jurnalismului tradiţional, atunci tot ceea ce a fost numit
„jurnalism Gonzo“ este un eşec. Concluzia va veni în mod
firesc dacă vom considera că scopul jurnalistului este să relateze
anumite fapte, cu alte cuvinte să prezinte „ceea ce s-a
întîmplat“, păstrînd, cel puţin formal,
rigoarea obiectivităţii. În cazul jurnalismului Gonzo, vom
descoperi exact opusul. Articolele lui Hunter S.Thompson consemnează
rătăcirea autorului „la locul faptei“, documentînd
aproape întotdeauna personalitatea grotescă a oamenilor şi
locurilor şi, de cele mai multe ori, propriul consum de droguri. De
fiecare dată rezultatul, ceea ce am putea numi produsul final,
diferă de sarcina iniţială primită din partea editorului sau
revistei.
Dr. Thompson rămîne un scriiitor
din specia dezabuzaţilor de tipul lui Charles Bukovsky sau William
Burroughs. Pasiunea sa pentru scris este inspirată de F. Scott
Fitzgerald. De altfel, Thompson învaţă să scrie printr-un
exerciţiu de transcriere a romanului Marele Gatsby. Acesta admiră
la Fitzgerald ideea de decadenţă a societăţii americane. Hunter
Thompson se identifică cu protagonistul romanului Marele Gatsby prin
statutul său de outsider, de antierou pe care acesta îl
întruchipează. Există la Fitzgerald şi ideea, – destul de
reprimată în cazul său –, de revoltă faţă de ceea ce se
numeşte american upper-class. Diferenţa dintre cei doi ar consta în
faptul că această revoltă este cu totul dezlănţuiţă la
Thompson, „în timp ce Marele Gatsby întruchipează
copilul care se uită prin vitrina magazinelor de lux, tînjind
după viaţa celor bogaţi, Hunter Thompson vrea să spargă acea
vitrină“1.
O nouă formă de autenticitate
Publicarea romanului Fear and Loathing
in Las Vegas, în 1971, îi aduce autorului faima şi
consacrarea, însă generează reacţii controversate din
partea criticilor şi mai ales în rîndul cititorilor
americani. Nu pentru că romanul ar fi un jurnal hedonist scris de un
autor preocupat doar de „propria intoxicare“, ci pentru că tot
ce scrie Thompson despre America este adevărat. Într-un mod cu
totul surprinzător, clarviziunea lui Hunter Thompson constă în
construirea unei imagini distorsionate a realităţii americane. Sub
masca unui „alienat“, a unui dependent de droguri, autorul
construieşte, folosindu-se de „vocea“ alter ego-ului său Raoul
Duke, o imagine autentică a timpului său. Controversele încep
atunci cînd tipul de autenticitate practicat de scriitor este
compromis, marcat de consumul narcoticelor, rămînînd
inaccesibil multor cititori şi critici contemporani. Odată cu Fear
and Loathing in Las Vegas (Spaime şi scîrbe în Las
Vegas, dacă puteţi trece peste traducerea neinspirată a titlului),
scriitorul foloseşte retorica „paradisurilor artificiale“ ca
tehnică narativă, cultivată în mod conştient. Bineînţeles,
vor spune criticii săi. Era dependent de cocaină şi de alcool şi
consuma un număr impresionant de droguri psihedelice. Thompson se
dovedeşte a fi dependent de starea continuă de „echilibru chimic“
benefică scrisului său. Există însă şi o a doua
explicaţie, în afară de cea a dependenţei. Thompson a
folosit consumul de narcotice pentru a crea o nouă „voce“ în
jurnalism. Prin detalierea efectelor cauzate de droguri, impune o
nouă formă propriei proze, introduce un element halucinatoriu în
scrisul nonficţional, deschide uşile percepţiei, ar spune Huxley,
inventînd propriul său realism magic.
Intruziunea ficţiunii în jurnalism
Noul stil inventat de Hunter Thompson
se bazează pe ideea scriitorului William Faulkner, care susţinea că
mesajul operelor de ficţiune este întotdeauna cu mult mai
„adevărat“ decît orice tip de jurnalism care pretinde
obiectivitatea. Thompson nu susţine că ficţiunea oferă o
informaţie mai „exactă“ decît scrisul jurnalistic
tradiţional. În schimb, acesta consideră că, atît
ficţiunea cît şi jurnalismul sînt categorii artificiale
şi că, ambele forme de expresie, în cea mai bună versiune a
lor, reprezintă două mijloace diferite către acelaşi scop. Ideea
iniţială a proiectului „Las Vegas“ era ca Hunter Thompson să
„înregistreze“ toată experienţa sa prin notarea faptelor
şi impresiilor „sejurului“ pe un caiet ce urma apoi să fie dat
publicării, fără nici o redactare a notaţiilor iniţiale. În
acest mod, ochii şi mintea jurnalistului ar fi funcţionat ca o
cameră de filmat. Scrisul urma să fie în mod inevitabil
selectiv şi în mod necesar interpretativ. Autorul a comparat
acest mod de reprezentare cu tehnica folosită de fotograful
Cartier-Bresson, ale cărui instantanee reprezentau o reproducere a
negativului, fără alte schimbări efectuate în camera
obscură. În ultimă instanţă, autorul ajunge să impună
„relatării“ un cadru nou, ficţional. Noua „metodă“
presupunea participarea autorului la „scena“ relatată. Cea mai
exactă analogie făcută de Hunter S. Thompson este comparaţia
jurnalistului Gonzo cu un regizor/producător care îşi scrie
propriile scenarii, este propriul său cameraman şi, în
acelaşi timp, reuşeşte să se filmeze pe sine jucînd rolul
principal. „Fear and Loathing in Las Vegas, mărturiseşte autorul,
va trebui să fie considerat un experiment frenetic, o idee bună ce
a luat-o razna, o victimă a propriei schizofrenii conceptuale,
prinsă şi apoi schilodită de acea zadarnică graniţă academică
între «jurnalism» şi «ficţiune».“
Avînd subtitlul „O călătorie în inima sălbatică a visului american“, romanul nu se va opri la o catalogare a întîmplărilor „relatate“ sub influenţa drogurilor. Miza principală a romanului va rămîne provocarea societăţii americane în toate aspectele ei. Raoul Duke se va dovedi inamicul celor instalaţi comod în starea de conformism şi de mulţumire. „Cît de des te întîlneşti cu o asemenea ocazie? Să-i scoţi din minţi pe nenorociţi... Elefanţii bătrâni pleacă schiopătînd să moară încotro îi duc paşii [...] Dar călătoria noastră era diferită. Era o confirmare clasică a tot ceea ce e corect şi adevărat şi decent în caracterul naţional. Era un salut vulgar şi concret adresat posibilităţilor fantastice de trai în această ţară – dar numai pentru cei care aveau cu adevărat curaj. Iar noi aveam din plin.“
Cartea lui Hunter Thompson nu este o
mostră de jurnalism în sensul tradiţional, deşi porneşte de
la ideea de reportaj. Nu va avea însă nici o valoare
informativă. Nimeni nu va citi articolele semnate Hunter S. Thompson
pentru a afla ce s-a întîmplat la cursa de motociclete
Mint 400, care era pretextul deplasării lui Raoul Duke în Las
Vegas. Ceea ce Thompson „relatează“ printr-o descriere complexă
a propriei personalităţi şi a locului şi persoanelor ce iau parte
la acţiune reprezintă o caricatură a timpului său. Grupul de
vizitatori/turişti format din indivizi paranoici desemnează o stare
socială de unitate, o diagnosticare a stării actuale a Visului
American.
Las Vegas-ul descris de Thompson este
imaginea unei naţiuni divizate. Pe de o parte se află adepţii
impunerii regulilor şi tradiţiei, agenţi de poliţie care seamănă
cu antrenorii de fotbal american din licee şi care îşi aduc
soţiile şi atitudinea provincială în Las Vegas, de cele mai
multe ori pentru a vedea un concert de Frank Sinatra. De cealaltă
parte se află supravieţuitorii culturii drogurilor din anii ’60:
tineri deziluzionaţi cu o atitudine negativă faţă de orice formă
de autoritate, care încă trăiesc în vechea lume marcată
de liberalismul deceniului precedent, şi care sfîrşesc prin
a-i teroriza pe localnici. În momentul în care aşa-numita
„cultură a drogurilor“ pătrunde, intruziv, pe teritoriul
„Culturii regulilor“, reprezentanţii culturii drogurilor au două
reacţii. Pot semnala stilul de viaţă comod, ocrotit de pericole al
celor conformişti, aşa cum face Raoul Duke, spunînd că
„întregul program (de combatere a drogurilor) fusese întocmit
de oameni care încă din 1964 se găseau într-o stare de
letargie provocată de Seconal2.“ A doua posibilă reacţie este de
a-i speria în mod deliberat pe cei care respectă legea
necondiţionat, aşa cum face de cîteva ori Dr. Gonzo.
Diviziunea sau mai degrabă stratificarea, reprezintă un cadru al
analizei făcute de Thompson Visului American. Acesta este adevăratul
subiect al lui Raoul Duke, dihotomia conştiinţei colective a unei
naţiuni, fie că aceasta urmăreşte binele sau răul, lumina sau
întunericul.
Raoul Duke şi Dr. Gonzo se
autocaracterizează ca reprezentanţi ai demnităţii naţionale.
Ambii trăiesc după propriile lor reguli, vieţile lor sînt
conduse de o etică care transcende legea impusă de majoritate.
Această atitudine este transparentă în consumul aproape
absurd de droguri. „Aveam două pungi de iarbă, şaptezeci şi
cinci de pilule de mescalină, cinci bucăţi energizante de sugativă
(LSD), o solniţă plină pe jumătate cu cocaină şi o întreagă
galaxie de pocnitoare, zăpăcitoare, năucitoare şi behăitoare în
toate culorile curcubeului ... Nu că am fi avut nevoie de toate alea
pentru călătorie, dar, odată ce eşti prins în verva
achiziţionării drogurilor, tendinţa este să împingi treaba
cît de departe poţi.“ Pe lîngă abuzul de droguri, cei
doi conduc maşina la viteze periculoase, distrug camere de hotel şi
agasează turiştii nevinovaţi, însă mai toate activităţile
ilegale sînt lipsite de victime, dacă nu punem la socoteală
ipocrizia deghizată în moralitate a cetăţenilor conformişti.
„Inima sălbatică a visului american“, în partea sa întunecată, este definită de lăcomie şi dorinţă de putere, iar aceste trăsături se potrivesc de minune Las Vegas-ului, care este de fapt America redusă la mărimea unui singur oraş. Acolo, cazinourile supravieţuiesc prin profitul cîştigat de pe urma celor slabi. Atunci cînd Raoul Duke şi Dr. Gonzo ajung la Circus-Circus, par a fi beţi din cauza eterului inhalat care „te face să te porţi ca beţivul satului dintr-un roman clasic irlandez ... pierderea completă a tuturor capacităţilor motrice de bază : vederea înceţoşată, lipsa echilibrului, limba amorţită – întreruperea tuturor conexiunilor între corp şi creier . [...] Eterul e drogul perfect pentru Las Vegas. Oraşul ăsta iubeşte beţivii. Carne proaspătă.“ Cei slabi vor juca întotdeauna fără oprire pînă cînd vor pierde totul. Asistăm la pierderea totală a inocenţei unui popor. În mod paradoxal, Hunter Thompson este un moralist care pozează în postura unui individ imoral.
Sfidarea este primul cuvînt care
îmi vine în minte atunci cînd mă gîndesc la
scrisul lui Hunter S. Thompson. Acesta nu ţine cont de sfaturile
propriilor săi editori, nu ţine seama de standardele şi de
retorica jurnalismului şi, nu în ultimul rînd, sfidează
critica, aceasta nereuşind să încadreze scrisul său în
nici unul dintre genurile consacrate. Cartea sa va rămîne una
dintre cărţile legendare ale timpului său prin inteligenţa şi
umorul de mare profunzime, fie că vorbim de jurnalism sau de
literatură.
––––––––––––
1. Caracterizarea aparţine biografului lui Hunter S. Thompson, Douglas Brinkley.
2. Sedativ al sistemului nervos.
RSS Feed
Newsletters