Gorbunov, puşca şi cureaua lată

Autor: Marius GHILEZAN | Categoria: Politic | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

România anului 2009 arată schimbată. Unităţi militare de elită sînt prădate de hoţi. Atacatorii sapă galerii subterane, ca-n cel mai întunecat feudalism pappilonian. Cam în acelaşi timp cu dispariţia armamentului de la Ciorogârla, la un oficiu de schimb valutar din Braşov, focuri de armă sparg tihna burgului transilvănean. Un deţinut din închisoarea de maximă securitate de la Craiova părăseşte locul detenţiei, pe motiv de glaucom. Pleacă să se opereze, deşi nu are asigurare de sănătate. Elodia nu se mai dă prinsă, spre euro-mulţumirea televiziunii de apartament. Magda Ciumac, femeia care ar avea date secrete despre dispărută, e mai cunoscută decît cel mai mare tămăduitor. Ministrul Apărării al unei ţări membre a NATO nu se simte vinovat. La Interne, demisiile se ţin lanţ. În casele românilor intră „puşca şi cureaua lată“, iar pe coşuri ies iluziile. Pe masă şi prin buzunare tronează deziluziile. La televizor, o ţară arată ca în plin asediu. Cine are interesul să menţină o stare de insecuritate?

Tot ce se întîmplă miroase a strategii de diversiune create de Serviciile Secrete. Lipsa unui plan de ieşire din criză, bîlbîielile guvernamentale, deprecierea galopantă a leului trebuie mascate cumva şi, atunci, răului i s-a dat numele de Boris Gorbunov, că prea e inspirantă viaţa lui Boris Godunov pentru scriitorii de scenarii poliţiste.

Anumite surse din apropierea Cotrocenilor susţin că preşedintele se teme de posibilele ieşiri în stradă ale românilor. Ar face orice, în anul electoral, ca să menţină corabia în starea de plutire.

Serviciile secrete nu sînt întotdeauna loiale unui singur şef. Preferă niveluri diferite de obedienţă. Asta nu de ieri sau de alaltăieri. Dintotdeaua.

Pe timpul lui Emil Constantinescu, minerii înaintau spre Bucureşti în aplauzele multor guvernanţi de astăzi, avînd puternica susţinere a unor generali jucători la cacealma. Nici astăzi nu se ştie cum s-a încheiat agresiunea şi care au fost argumentele Păcii de la Cozia.

Istoria diversiunii la români are rădăcini adînci. Vă mai amintiţi de Diamandescu din Piaţa Universităţii, acel general care dădea ordin să se aprindă autobuzele? De teroriştii care trăgeau din toate părţile, numai asupra balconului luminat al CC al PCR, nici un foc?

Chiar dacă memoria colectivă e scurtă, mulţi îşi mai amintesc cum ţăranii din Ibăneşti şi Hodac plecau cu săbii şi coase spre Târgu-Mureş pentru a salva ţărişoara. La scurt timp, se înfiinţa Serviciul Român de Informaţii, ca o instituţie nouă, pe scheletele vechii securităţi. Ne mai amintim, unii dintre noi, cum Ion Raţiu şi Corneliu Coposu erau prigoniţi de la mitingurile din ţară pentru că nu au mîncat salam cu soia. Ne putem imagina unde ar fi fost astăzi România dacă Seniorul dădea lovitura de stat în seara zilei de 28 ianuarie 1990? Determinismul său incorigibil pentru democraţie ne-a costat mulţi ani şi multe mineriade.

Vă mai amintiţi cum inventa Ceauşescu pericole sovietice pentru a masca înfometarea populaţiei? Cum a sedus el intelectualitatea cu celebrul discurs din vara lui ’68? Cum a adus revoluţia socialistă coreană şi cum umplea stadioanele de aplaudaci fără ca cineva să protesteze?

Într-o discuţie privată cu domnul Traian Borcescu, după revoluţie, unul dintre ofiţerii de geniu ai Siguranţei româneşti, loiale şi patriotice, avea să ne uimească relatînd prin ce metode erau controlate celulele bolşevice. La întrebarea formulată de el, referitoare la numărul prezumtiv de agenţi infiltraţi în rîndurile comuniştilor români, pe care îi bănuiam noi, răspunsul ne-a şocat: 920 de agenţi infiltraţi din totalul de 1.100 de membri.

Vasile Roaită e un alt capitol savuros din istoria diversiunii româneşti. Prin februarie 1933, greviştii de la Atelierele „Griviţa“ negociau cu patronatele. Pentru ca jandarmii să poată interveni, un agent sub acoperire al Siguranţei a pornit sirenele. Şi aşa s-a „justificat“ agresiunea asupra greviştilor. Imaginaţia nu i-a dat niciodată afară din casă, cum se spune, pe păpuşarii Serviciilor Secrete. La Timişoara, în după-amiaza zilei de 17 decembrie 1989, lumea se plimba paşnic pe străzi. Ca la un semn, toate vitrinele de pe Corso au fost sparte. La cîteva minute, au pornit primele gloanţe spre manifestanţi. După o oră – istoria avea să consemneze –, biroul politic de la Bucureşti al PCR decidea intervenţia militară. Dar gloanţele făcuseră deja victime.

Istoria comunistă a exploatat în scop propagandistic momentul 1907. Acum, cînd accesul la izvoare este neîngrădit, se ştie ce planuri avea, la începutul secolului trecut, imperiul bicefal austro-ungar. Contele Alois Aerenthal, ministru al Afacerilor Externe al Dublei Monarhii, unul dintre partizanii doctrinei habsburgice Austria est imperare orbi universo (Austria trebuie să conducă întreaga lume), decisese că anul 1908 va deveni cel în care trebuia demonstrată valabilitatea planului.

În primăvara anului 1907, un mare arendaş bucovinean, Mochi Fischer, a refuzat să semneze învoielile agricole cu ţăranii săi pentru anul în curs. A amînat şi a refuzat orice ofertă, pînă cînd, la începutul lunii martie, ţăranii dintr-un sat cu nume parcă predestinat, Flamânzi, temîndu-se că vor rămîne fără lucru şi bani, au cerut cu hotărîre semnarea contractelor. Speriat, Mochi s-a refugiat la Cernăuţi, la un prieten al său, agent secret al Coroanei. Imediat, pe miile de hectare arendate de Fischer au apărut personaje ciudate, care dădeau de băut la toată lumea şi îndemnau la violenţă şi la agresiune armată. Astfel, mulţimea manipulată a plecat să atace primăriile şi posturile de jandarmi. Toate rapoartele de la Botoşani au evidenţiat prezenţa civililor agitatori. Regele Carol I a înţeles rapid ce se întîmpla şi, în data de 7 martie 1907, a ordonat ca frontiera de la Mihăileni să fie ocupată de armată, pentru a împiedica infiltrările agenţilor austro-ungari. Dar era destul de tîrziu.

Istoria diversiunii e plină de eroi şi de victime, dar cu regizori necunoscuţi. Ştiu Serviciile Secrete româneşti ceva ce noi nu ştim? Sau baia de mulţime a preşedintelui se transformă în teama de mulţime? Şi dacă românii se satură de puşca şi cureaua lată?

„Să nu dea Dumnezeu cel sfînt să vrea ei sînge, nu pămînt!“

Recomanda articolul prin: