Gabriela Adameşteanu
A találkozás
Traducere de László
Csiki, Budapesta, Palamart, 2007, 284 p.
Filip Florian
Kisujjak
Traducere de Zsolt Karácsonyi,
Budapesta, Magvet˝o, 2008, 216 p.
Numai dacă aruncăm din cînd în
cînd o privire peste gard, ne vom putea da seama dacă grădina
vecinului este mai verde sau ba. Însă, cel puţin la nivel de
literatură, o facem destul de rar. Vorbim, desigur, (la rubrica
„solduri“) despre o „comunitate de destin central-est
european“, respectiv (la rubrica „creanţe“) despre „traumele
Trianonului“, iar retorica celor ce „ne leagă“ şi „ne
despart“ funcţionează admirabil, dar nu avem experienţe
nemijlocite şi vii despre felul în care toate acestea apar în
poezie sau în roman sau ce forme îmbracă acestea în
autointerpertarea lirică sau epică a vecinilor. Deşi am putea avea
asemenea experienţe. Căci literatura vecinilor, romanul românesc
contemporan – pe care, de data asta, aş dori să-l explorez cu
prudenţă – poate fi citit în traducere într-o
suficientă măsură cel puţin pentru a ne face, cît de cît,
o imagine sau pentru a formula cîteva păreri.
Există la noi unele edituri mari şi
cu patină, ca Magvet˝o, care publică noutăţi ale romanului
românesc, şi există edituri mai mici, ca Palamart,
specializată în literatura română, care scoate
sistematic, în traducere maghiară, noutăţi din proza
românească contemporană, considerate importante şi
valoroase. (De mai mult timp, în colecţia „Romane
est-europene“ a acestei edituri din urmă apar opere izbutite. Este
vorba, de pildă, dintre autorii generaţiei mai în vîrstă,
de Dumitru Ţepeneag, care trăieşte din 1973 la Paris, cu două
romane: Hotel Europa şi Zadarnică e arta fugii sau de romanul lui
Eugen Uricaru, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor, cu titlul
Aşteptîndu-i pe barbari.)
Întîlnirea – un roman
al vocilor, o polifonie a discursurilor într-o permanentă
concurenţă
Tema explorării mele este dată de
romanul A találkozás (Întîlnirea, 2003) de
Gabriela Adameşteanu (1942-) – autor cu o însemnată carieră
de romancier, publicist şi redactor de revistă – şi, respectiv
de primul roman al unui autor mai tînăr, Filip Florian
(1968-), Kisujjak (Degete mici, 2005). (E o coincidenţă interesantă
că amîndoi au primit premiul de debut al Uniunii Scriitorilor,
ce-i drept cu o diferenţă de treizeci de ani: Adameşteanu în
1975, pentru Drumul egal al fiecărei zile, iar Florian în
2005, pentru Degete mici.)
Fundalul şi tema celor două romane,
Întîlnirea şi Degete mici, aparţin realităţii
politice: România şi deceniile comunismului, dictatura
nemiloasă şi regimul poliţienesc sîngeros. În acelaşi
timp, cele două romane sînt capabile să se ridice cu succes
deasupra modului de tratare nemijlocit publicistică a acestui fundal
şi a acestei tematici, fiind în stare a le metamorfoza într-o
viziune specific poetică, în parabolă existenţială şi în
structură mitică.
Romanul Întîlnirea ne
introduce în atmosfera ultimilor ani ai dictaturii, mai precis
a anului 1985: Traian Manu, renumit profesor de biologie, care
trăieşte în emigraţie, în Italia, din 1941, este
invitat oficial în România şi vine să-şi revadă
patria după patruzeci şi patru de ani. Romanul a fost elaborat în
două etape: prima era o nuvelă, deci o variantă mai scurtă
dintr-un volum de nuvele apărut înainte de revoluţie, în
1989 (Vară-primăvară), iar nuvela, după cum se precizează în
carte, a fost transformată în roman între 2001 şi 2003.
Acest fapt conferă romanului o dublă perspectivă, experienţa
dictaturii completîndu-se cu criteriile „viziunii de după“.
Din punctul de vedere al tehnicii de
scris, Întîlnirea ni se revelează ca un roman al
vocilor, mai precis ca o polifonie a discursurilor aflate într-o
permanentă concurenţă între ele, o polifonie a dizarmoniei
şi a armoniei în egală măsură. În parte, îl
auzim pe profesor cum discută cu soţia sa despre pregătirile în
vederea călătoriei şi respectiv, cum povesteşte soţiei (şi
colegilor) despre călătorie, după întoarcerea sa din România
– acestea ar fi aspecte ale discursului raţional-realist. Cu
aceste părţi alternează, în schimb, o formă specifică de
monolog interior, un limbaj poetic-vizionar, adesea enigmatic
fracturat, prin care intrăm în conştiinţa personajelor,
printre amintiri, dorinţe, temeri şi speranţe.
Citim părţile
unui lung poem în vers liber, al cărui principiu de organizare
este permanenta revenire a motivelor principale, repetarea în
diverse variante a unor formule şi expresii – se aude muzica
textului, ca o sonată fără sfîrşit, deseori în
avanscenă, dar parcă se aude şi atunci cînd un alt discurs o
pune în plan secund pentru o perioadă. Şi – ca o terţă
voce – apar tot mai pregnante, de-a lungul lecturii, limba
dictaturii, limba obscen-impersonală a birocraţiei, discursul
statului poliţienesc ce îi degradează pe toţi în
filatori şi în delatori: mereu ni se evocă un dosar cu numele
de cod „Savantul“. Din rapoarte, adrese, indicaţii şi din alte
asemenea note bătute la maşină, reproduse tipografic în
paginile romanului, reiese fără îndoială că invitarea
profesorului şi şederea lui cu caracter aparent ştiinţific în
România au făcut parte, de la început, dintr-o acţiune
organizată de către serviciile secrete, scopul fiind de a intra în
legătură, prin mi-jlocirea profesorului, cu grupurile din emigraţia
românească, de a infiltra agenţi în serviciile secrete
ale statelor vest-europene şi, ca un beneficiu adiţional, de a
deconspira relaţiile de rudenie, profesionale şi de prietenie din
România ale profesorului, ce pot periclita securitatea
statului.
Odiseea lui Traian Manu
Călătoria profesorului biolog este o
chestiune pur personală, un challenge existenţial raportat numai şi
numai la viaţa lui: e posibilă întoarcerea acasă, în
patrie? Există oare acasă şi, dacă există întoarcere,
atunci la cine se întoarce, deoarece aceia pe care i-a părăsit
acum patruzeci şi ceva de ani nu mai trăiesc, există doar
descendenţii lor, pe care nu i-a văzut niciodată. Pe baza
analogiei cărţii sale preferate din tinereţe, Odiseea de Homer, el
poate ajunge de la Calipso la Penelopa, din străini spre casă, în
Ithaca, îl poate întîlni pe Telemac – dar oare
îşi va regăsi vatra şi pe el însuşi?
Însă, independent de conştiinţa
eroului, citatele din Homer şi referinţele încrustate în
titlurile de capitole şi în părţile poemului-monolog în
vers liber construiesc acelaşi eşafodaj mitic în roman:
Odiseea serveşte la interpretarea călătoriei. Adică ecuaţia
fundamentală a acestei călătorii şi purtătorul mesajului ideatic
sînt istoria eroului care peregrinează în exil, care
ajunge în Hades şi intră în împărăţia morţilor
(acesta este motivul nekyia, ca să folosesc un termen de
specialitate), iar pe urmă revine în patrie şi îi
revede pe cei dragi (nostos).
Dacă Traian Manu s-a întors pînă
la urmă în patrie şi şi-a revăzut membrii familiei nu se
ştie exact, pentru că aflăm lucruri diferite din dialoguri,
monologuri şi din rapoartele Securităţii. Dacă se poate spune
ce-va sigur despre aceasta, e probabil asemănarea cu Odiseea, aşa
cum aflăm din cadrul de interpretare mitică a poveştii: Manu a
sperat că va reveni în Ithaca, însă în realitate
el a mers în Hades, printre morţii săi, într-o ţară
moartă – prin urmare, nostos-ul său a fost de fapt nekyia. Şi nu
s-a întîlnit nici cu Telemac, Daniel (nepotul iubitei
sale din tinereţe, care a decedat intre timp), nici cu el însuşi.
El nu are unde să meargă, de aici înainte destinul său,
viaţa sa se reduc la exilul perpetuu.
Degete mici – un roman despre acele
poveri teribile profund personale şi publice totodată
Romanul lui Filip Florian, Degete mici,
deşi ancorat în prezent, ne vorbeşte despre trecut, despre
acele poveri teribile – la fel de profund personale, publice şi,
totodată, istorice – pe care le poartă personajele prezentului şi
de care nicicum nu pot scăpa. Trecutul este insuportabil, toată
lumea are totuşi nevoie de el, dacă nu pentru altceva măcar pentru
a-l transforma după poftele şi interesele sale şi pentru a-şi
justifica prin aceasta propria existenţă, raţiunea individuală şi
colectivă de a fi.
Povestea începe cu o relatare a
unui tînăr arheolog. Într-un oraş mic – cu băi
termale şi cu obiective turistice – s-au descoperit, încă
dinainte de război, ruinele unei aşezări din epoca romană. A
sosit deci timpul unor săpături sistematice, însă lucrările
sînt sistate pentru că, pe lîngă peretele străvechiului
castrum, s-a descoperit o groapă comună mai recentă, cu numeroase
schelete. Specialiştii tribunalului militar sosesc pe teren, iar
armata începe să dezgroape şi să selecteze oasele, deoarece
se presupune că au dat întîmplător peste dovezile unor
atrocităţi comise în anii ’50 de oamenii dictaturii.
Totodată, apare reprezentantul asociaţiei foştilor deţinuţi
politici pentru a supraveghea dezgroparea, creionînd între
timp, în mai multe variante, monumentul victimelor regimului
totalitar. Specialiştii îşi exprimă părerea, prudent şi
ipotetic, după criterii de specialitate, în opinia lor, oasele
arată că aceste cadavre au fost îngropate mult mai înainte,
pe la începutul anilor 1800, şi pe oase şi pe cranii nu se
văd urme de violenţă, de execuţie etc.; victimele, sînt
probabil, ale unei epidemii de ciumă, adunate într-o groapă
comună.
Între timp, au loc nişte
evenimente ciudate. După selectarea oaselor în saci de
plastic, se constată că de la fiecare schelet luat în
evidenţă lipseşte degetul cel mic. Aflăm mai tîrziu că
Spiru, procuror general militar, cu gradul de general-colonel şi cu
studii la Leningrad, este cel care a adunat şi ascuns degetele mici.
Din ce motive (unul fiind, probabil, acela că nici el nu avea un
deget mic) nu vom afla în roman.
În paralel cu diverse lucruri
bizare care se întîmplă în povestire, asistăm la
prezentarea unor magice istorii de viaţă. Cea mai fabuloasă dintre
toate este cea a părintelui Onufrei. Copil părăsit, a fost găsit
pe malul unui rîu, înfăşurat într-un cearşaf.
Avea un semn magic: pe cap îi creştea o suviţă neagră de
păr, cu o rapiditate neobişnuită încît trebuia să o
taie la fiecare sfert de ceas, iar între timp trebuia să o
ascundă sub pălărie. A primit porecla de „Gherghe“. S-a
călugărit, apoi a fost condamnat la muncă silnică într-o
mină de plumb, de unde va evada, se va refugia în munţi şi
va trăi mai mulţi ani în sihăstrie. În fine, se va
întoarce printre oameni şi va construi o capelă dedicată
Sfintei Marii, care i-a apărut de trei ori pentru a-l ajuta.
Realism magic
Şi problema oaselor se va rezolva. Vor
sosi specialişti din Argentina, cu mare experienţă în
dezvelirea şi identificarea rămăşiţelor pămînteşti ale
celor „lichidaţi“ de brigăzile morţii din ţara lor. Ei vor
rezolva şi secretul degetelor mici dispărute şi vor atesta că
oasele au fost îngropate, într-adevăr, acum două sute
de ani. Expoziţia nu se mai ţine. Însă, în ultima
clipă, cineva – o fantomă a Rezistenţei, de a cărei existenţă
ştia doar părintele Onufrei şi pe care a văzut-o doar acum – va
aşeza în groapă cranii găurite de gloanţe şi cîteva
gloanţe ruginite. Iată că expoziţia nu se mai amînă.
În acest roman colorat anecdotic,
fantastic-fabulos, impregnat de realism magic, explicaţiile
raţionale şi cele religioase se află mereu într-un conflict
de nerezolvat: pe de o parte, este vorba de posedarea raţională a
trecutului (vizînd eliberarea de trecut), pe de alta, se
realizează extinderea autocratică a dimensiunii religioase (vizînd
eternizarea trecutului). Mijloacele prozaice şi alegoria ironică
sînt falsificarea dovezilor (adică a istoriei): există cei
care fură degete mici şi cei care escrochează cu gloanţe şi
cranii pentru atingerea unui obiectiv sau a altuia.
Iată două romane pline de
învăţăminte, amîndouă remarcabile. În ceea ce
priveşte tema lor, ele sînt în mod curajos publice şi
ţintesc cu forţă esenţialul, iar tehnica modernistă de scriere e
înfrînată printr-un autocontrol ingenios. Autorii se iau
în serios chiar şi atunci cînd sînt jucăuşi sau
ironici. Avem ce învăţa de le ei.
Traducere de Jen˝o Farkas
Text apărut în revista Mozgó
Világ, XXXIV/5 (mai 2008), Budapesta
_______________
Ferenc Takács este profesor
universitar la Facultatea de limbă şi literatură engleză a
Universităţii „Eötvös Loránd“ din Budapesta.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters