OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Bucurestiul a fost supranumit intr-o vreme orasul gradinilor. In secolul XIX, orasul de azi era un sat mai mare (cel putin asa era vazut de calatorii straini) scufundat in verdeata. Existau reminiscente ale vechilor codri, existau apoi plantatii viticole extrem de intinse. Livezile sau gradinile de zarzavat si micile gradini ale locuitorilor intregesc acest tablou. Nu in ultimul rind, erau proprietati “verzi” enorme ca suprafata, amenajate ca gradini sau salbatice. Rezumind, cred ca putem, fara a exagera prea mult, sa ne imaginam Bucurestiul de inceput de secol XIX ca pe un continent de verdeata, presarat ici si colo cu citeva constructii. De ce a aparut gradina publica intr-un astfel de teritoriu care, cel putin aparent, nu mai avea nevoie de adaugiri verzi ? Era ea cu adevarat o necesitate pentru a confirma citadinizarea locuitorilor marelui sat care era pe atunci Bucurestiul?


Viile

Plantatiile viticole par a fi fost primele gradini publice din Bucuresti. De ce gradini publice? Pentru mai multe motive: la un moment dat (secolul XVI sau poate putin mai devreme), viile incep sa fie exploatate si “turistic”. Oamenii incep sa le frecventeze nu numai pentru a culege roadele, ci si pentru relaxare. Mai ales boierii valorizau “turistic” aceste gradini. Neexistind in oras decit un numar infim de gradini amenajate (ma raportez in continuare la perioada ante-1800), acestia probabil ca simteau nevoia evadarii intr-un alt spatiu decit cel domestic.

Un al doilea motiv pentru care viile pot fi considerate ca embrion al gradinii publice (aceasta din urma, inteleasa ca gradina deschisa, accesibila oricarui citadin, indiferent de pozitia ocupata in ierarhia sociala) este acela ca si ele, viile, ofera fragmente de natura modificate intentionat de mina omului.
Este interesant de notat faptul ca gradinile viticole, o data ce si-au pierdut aceasta functie agrementara, cistigata in/prin spatiul de tip urban, au inregistrat un serios declin in secolul XIX, disparind aproape cu totul in secolul XX. Aceasta exploatare oarecum ludica a unui spatiu artificial de natura viticola a fost la noi un element de originalitate. Poate au mai fost astfel de valorizari in zona Balcanilor, poate chiar si in Occident, dar acolo sigur nu a fost o exploatare programatica, ci una fortuita.


Chioscurile

O noua treapta de evolutie spre gradina publica au reprezentat-o constructiile de inspiratie bizantina numite chioscuri. Originare din Constantinopol, acestea erau gradini de vara si se compuneau dintr-o cladire de mici dimensiuni, o gradina cu numeroase plante (multe soiuri de flori foarte parfumate) si un izvor; de fapt, o cismea si havuz sau satirvan (cf. Constantin C. Giurescu, Istoria Bucurestilor, de care ma folosesc si in continuare).

Aceste chioscuri, construite la origini de domnitori pentru uzul lor, au fost la un moment dat accesibile tuturor orasenilor. Alexandru Moruzi reface chioscul din Herastrau (sau Ferastrau, cum i se spunea pe vremuri) intre 1799 si 1801, perioada sa de domnie. Conform unui document de epoca, chioscul avea “indestula apa pentru norod ce pururea merge acolo”. Locul de refugiu si de tihna al domnului devine astfel, din spatiu inchis si solitar – spatiu de petrecere pentru un numar mare de oameni, deci spatiu public, cu consecinta sa imediata: lipsa de intimitate. Pe de alta parte, consecinta logica a primei opozitii, spatiul privat devine spatiu public.
In acest punct al discutiei mi se pare utila introducerea termenului de heterotopie, pe care Michel Foucault il intrebuinteaza pentru a desemna acele spatii retrase, exterioare spatiului comun(itatii): gradina viticola si chioscurile sint heterotoposuri, situate de regula in afara tramei urbane (Foucault dadea ca exemple gradina si cimitirul, respinse in modernitate din cetate spre periferie).
Chioscul nu le era necunoscut occidentalilor; ca pavilion sau ca simpla constructie sezoniera era prezent si in Apus. El nu ocupa insa centrul dupa care sa se organizeze restul componentelor, ci avea un rol subordonat gradinii propriu-zise.


Gradina peisagera

Inovatiile peisagere din secolul XIX au fost precedate si de alte tipuri de gradini publice: ale bisericilor sau ale manastirilor (gradinile bisericii Elefterie si ale manastirilor Radu Voda, Sarindar...). Este destul de greu de precizat ziua nasterii primei gradini publice propriu-zise din Bucuresti. In general, lupta se da intre Kiseleff si Cismigiu. E cert insa ca dupa 1830 existau gradini publice mai mult sau mai putin amenajate dupa un plan. Fiinta in anul deja pomenit Gradina Breslea (actuala Gradina Ioanid, care isi datoreaza aspectul de azi unei amenajari tirzii, de la 1920 (cf. George Potra, Din Bucurestii de altadata).

Se pare ca Cismigiul are totusi prioritate ca vechime: lucrarile incep prin 1830, sub comanda generalului Pavel Kiseleff. 1845 il aduce pe austriacul Carl Friedrich Wilhelm Meyer in Bucuresti. Constantin C. Giurescu e de parere ca la 1846 putem vorbi de Cismigiu ca gradina publica functionala. Lucrarile pentru amenajarea Gradinii Kiseleff, cum o numeste Ulysse de Marsillac (in Guide du Voyageur à Bucarest), se pare ca au fost incheiate in 1850. Exista si azi o gradina autentica in ansamblul Kiseleff (Groapa cu Lei, cindva plina cu apa; inconjurata, dupa moda romantica, de stinci artificiale).
Aceste gradini reprezinta o mare infuzie de Occident – daca-mi este permisa exprimarea – intr-un spatiu postfanariot. Cel care a definitivat aceste spatii a fost Meyer, un occidental. Sa mai amintesc faptul, deloc lipsit de importanta, ca in 1910 gradina este modernizata si extinsa de catre arhitectul peisagist german Fr. Rebhuhn.

Cismigiul este un foarte bun exemplu de gradina mixta (sau eclectica), combinind asimetria (tipica gradinii engleze) cu simetria (tipica gradinii franceze). Cele doua alei centrale trimit la Jardin des Plantes din Paris (cf. Dana Harhoiu, Bucuresti, un oras intre Orient si Occident).
Sa amintesc si alte doua realizari de seama ale jardinistilor apuseni in Capitala romaneasca. Gradina Episcopiei (adica a Atheneului), descrisa de catre omniscientul Ulysse de Marsillac (francezul stabilit in Bucuresti dupa 1852 si care a consumat tone de cerneala pentru cauza dezvoltarii si a modernizarii urbei), a fost proiectata si construita de doi francezi: Alexis Godillot si Alfred Berthon. Iar Parcul Carol a fost conceput de catre francezul Redont (a fost definitivat abia dupa 1905).

Nu se remarca elemente de factura orientala in structura gradinilor discutate. Arhitectii lor par sa fi copiat modelele occidentale, neadmitind elemente neaose. Totusi, unele instructiuni de respectat in secolul XIX in Gradina Cismigiu par usor balcanice: “Preumblarea prin gradina este sloboda tuturor… de la rasaritul soarelui pina la 10 ceasuri seara, si in nopti cu luna pina la 12 ceasuri”; “Dobitoace, precum si alte sint poprite cu totul de a intra in gradina; prin urmare orice asemenea vita se va prinde in gradina, se va supune proprietarul la straf (amenda) si la despagubirea oricarei stricaciuni… iar porcii, la intimplare de a sa prinde, fiind pricinuitori de mare stricaciune, se vor ucide indata”; “Vinzarea pestelui din bazin este poprita cu desavirsire” (dispozitii ale Departamentului din Nauntru, Ministerul de Interne din epoca – apud George Potra, Din Bucurestii de altadata). Aceste reguli nu vor fi aparut de florile marului. Exista o realitate ce trebuia combatuta; la portile Orientului, unde…


Gradina-restaurant

Istoricii Bucurestiului nu obisnuiesc sa faca distinctia intre restaurantul in aer liber si gradina-restaurant. Aceasta este insa o realitate aparte in peisajul citadin de la noi. Chiar si cronicarii vremii cad in pacatul acestei omonimii. De pilda, sub titlul Restaurante si Gradini, de Marsillac prezinta la un moment dat, aleatoriu, tipuri diferite de gradini.

Gradina Rasca (adaptare romaneasca fonetica pentru cehul sau polonezul Hrtschka) era foarte frecventata mai ales de inalta societate si era renumita pentru bucataria sa. Restaurantul avea si o curte cu o promenada, batuta cu asiduitate de doamnele vremii… Aceea era gradina-restaurant. In aceasta forma, ea a fost, probabil, o realitate specific romaneasca. Existau fara indoiala bufete sau mici taverne in unele din gradinile occidentale. Dar, ca si in cazul chioscului, restaurantul are aici un rol central, in jurul caruia se organizeaza celelalte elemente. Gradinile pentru promenada ale acestor restaurante sint modeste ca suprafata si ca design. Originea lor ar putea fi in vechiul obicei al romanului de a minca vara in natura. Cum Bucurestiul era bogat in spatii verzi, proliferarea gradinilor-restaurant se explica.
Preumblatori prin gradinile de altadata
La inceput au fost boierii… Ei au fost primii care au simtit nevoia de un aer diferit de cel al casei lor si poate diferit si de acela al mosiilor lor. Viile sint primele experiente de divertisment intr-un spatiu natural, modificat, desigur.

Ne-boierii se inghesuiau in timpul lor liber in cringurile satului mare. Asa cum am spus, unele chioscuri le erau destinate. Uneori, aveau acces in gradinile boierilor. In secolul XIX, cei din mahalale vor capata gusturi pentru unele locuri (gradini) din oras: Cismigiu, Bordei, Breslea sau, uneori, Kiseleff (in fapt, toate acestea reprezentau periferia orasului).
Elitele vor tinde de asemenea catre o individualizare a locurilor de petrecere. In secolul XIX, Gradina Rasca era locul nocturn de petrecere si de etalare obligatorie in lumea buna. Kiselefful era diurn, dar si el obligatoriu de frecventat. Cismigiul se pare ca nu era foarte agreat de elite, daca e sa-i dam crezare lui de Marsillac.
In gradina Rasca exista si o scena. Acolo s-au jucat numeroase piese de teatru, majoritatea straine. Caragiale a fost jucat cu O noapte furtunoasa. Alt gen de activitati, ce tineau mai degraba de iarmaroc decit de gradina, aveau loc in Cismigiu: in 1889, frantuzoaica Leona Daré s-a ridicat cu un balon la o inaltime apreciabila; iar in 1880, un celebru acrobat a executat o serie de numere dificile…