OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De cum îi vezi urcînd pe scenă, îţi dai seama că membrii grupului Il Giardino Armonico nu şi-au ales numele întîmplător. Cei trei copii teribili ai muzicii vechi – Giovanni Antonini, Enrico Onofri şi Luca Pianca – se mişcă la fel de dezinvolt ca în urmă cu 25 de ani, molipsindu-şi de bună dispoziţie atît colegii, cît şi ascultătorii. Statul în picioare se potriveşte de minune cu felul spontan şi tranzitoriu în care se apropie de orice partitură. Senzaţia flotantă, pasageră din fiecare lucrare predispune publicul mai puţin la reflecţie şi mai mult la însoţire. De altfel, muzica italiană şi germană din secolele XVII-XVIII, pe care au prezentat-o, pe 6 septembrie, la Ateneu, în cadrul Festivalului „George Enescu“, nu e bună doar de auzit, ci şi de privit. Retorica ei neliniştită, întorsăturile melodice şi armonice stupefiante au un impuls plastic şi ambiţia de a vorbi literalmente prin sunete. Regizat sau nu, sincronul capetelor, odată cu acela al arcuşelor, produce efecte teatrale comparabile cu energia pe care o deţine o orchestră simfonică mult mai impunătoare.

 

Teatralul este, de fapt, cuvîntul-cheie. Ansamblul îl adulmecă dintotdeauna şi îl găseşte dincolo de orice aparenţe sau aşteptări. De data aceasta, chiar în locul cel mai imprevizibil – în muzica sacră. Înainte de orice, Il Giardino Armonico ştie să însceneze spectacolul. Ce-i face credibili este o combinaţie între stăpînirea mijloacelor de expresie şi mîndria de a fi moştenitorii unei tradiţii. Roata nu au inventat-o ei, ea se învîrte de la Monteverdi, trecînd prin Caldara, Ferrandini şi Vivaldi. Programul propune piesele din CD-ul Il Pianto di Maria, apărut pe piaţă astă primăvară. Să nu ne lăsăm înşelaţi: cine vrea armonii pioase să caute mai la nord. În spatele Plîngerii Fecioarei privind la Fiul răstignit, se află amorul rănit de moarte al abandonatei Arianna. Şi cum Monteverdi nu a ezitat în schimbarea costumelor, de ce ar face-o strănepoţii? Tot ce reuşeşte să „mişte“ – vechiul movere în variantă de show – e bine-venit: schimbări dinamice bruşte, timbre sonore extreme, modulaţii atipice, registre întinse la maxim. Solista serii – mezzosoprana Marie-Claude Chappuis – a plusat cu respiraţia lacrimogenă şi virtuozitatea interpretării unei eroine dintr-o opera seria.

 

Nu, nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi. Mai bine să ne lăsăm cuceriţi. Nici nu avem încotro. Înzestraţi cu ingenuitatea perpetuă a curiozităţii, instrumentiştii italieni au înlesnit întîlnirea cu paradoxul tinereţii muzicii vechi din timpurile copilăriei modernităţii, furnizînd descoperiri fabuloase (vezi albumul Viaggio musicale, cu muzică din nordul Italiei, din prima jumătate a secolului al XVII-lea) sau reinventări geniale (Anotimpurile de Vivaldi şi Concerti grossi de Händel). Colaborarea cu mezzosoprana Cecilia Bartoli pentru înregistrarea CD-ului The Vivaldi Album a fost sinonim cu o revelaţie, compozitorul italian asociat cu muzica instrumentală dovedindu-se şi un mare creator de operă. În noul proiect Il Pianto di Maria (imprimat cu mezzosoprana Bernarda Fink), frenezia sentimentelor transpuse în muzică abia dacă suportă argumentul teologic, dar el joacă doar rolul secundar al pretextului. Il Giardino Armonico urmăreşte să ne seducă, nu să ne edifice. Desigur, jocul poate deveni riscant, dacă aşa-zisa Fecioară se trezeşte cu fardul întins. Pe parcursul concertului, nu o dată, interpretarea a depăşit calitativ muzica aparţinând unor nume obscure, ca Weiss, Marini, Pisendel şi Conti. Şi aici însă se poate vorbi de consecvenţă, pentru că în scenariul convenit mijloacele exced scopul, unul perpetuu subiectiv şi schimbător.

 

O altă insuficienţă ar fi de găsit în deja instalatul manierism al „interpretării autentice“, caracterizat de acribie în respectarea regulilor articulaţiei fiecărei idei muzicale, care îi entuziasmează pe unii şi îi scandalizează pe alţii. Dacă în istoria artei manierismul nu mai e de mult sinonim cu imprecaţia, Giovanni Antonini reuşeşte să-l transforme în virtute. Stilul său dirijoral nonconformist, cvasicoregrafic, imprimă ansamblului suflul care face uitată norma. Mimetismul şi inadecvarea ţin mai mult de spaţiul românesc. Un concert de muzică veche, de nivelul celui inclus în Festivalul „George Enescu“, radiografiază mai exact decît orice alt stil muzical rămînerea în urmă şi racordarea tardivă la un fenomen care a depăşit, de peste douăzeci de ani, forma apariţiei exotice şi a dezbaterilor viscerale. Il Giardino Armonico face parte din grupurile instrumentale care, alături de Musica Antiqua Köln, Concentus Musicus Wien sau La Petite Bande, a impus, prin perseverenţă şi standarde de interpretare excepţionale, reconsiderarea întregului repertoriu preclasic şi asimilarea unei estetici pierdute şi regăsite. Unul dintre primii dirijori aparţinînd taberei „simfonice“ care a realizat un echilibru între stilul tradiţional curent de abordare a muzicii vechi şi recuperarea masivă a identităţii trecutului renascentist şi baroc a fost Sergiu Celibidache, în Missa în si minor de J.S. Bach, împreună cu Filarmonica din München. Cea mai nouă interpretare „sintetică“ aparţine Filarmonicii din Berlin, care a înregistrat Johannes Passion de Bach sub bagheta directorului său, dirijorul Simon Rattle.