OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Adoptind perspective multiple, piesele reunite de Valentin Nicolau sub titlul Daca as fi un inger converg catre un efect similar. Forma dramaturgica aleasa si tipurile de personaje reflecta o lume sordida si incitanta, fascinanta prin trivialitatea si mizeria ei. O lume a mahalalelor si a peroanelor pe care se joaca spectacolul adesea grotesc al unor marionete de fundal, iesite rind pe rind in fata pentru a-si prelua rolurile. O lume unde coexista mai bine decit oriunde „credinta si necredinta“, Dumnezeu si ingerii cazuti.

Cu o minutie cinematografica, abil dozata, fiecare din cele trei piese – Fantoma de la clasa intii, Lume, lume, soro lume... si Ca zapada si cei doi – surprinde detalii aparent insignifiante, captate in replici ambigue, care alterneaza ingenios constatari banale cu aluzii abstracte, cinismul morbid cu patetismul, mizind pe expresivitatea absurdului. Marginalul se transforma astfel in cadru spectacular prin excelenta. Personaje generice (Batrinul, Chiriasul, Hotul), masti care ascund vidul cautarii haotice, joaca si de-joaca rolurile unei asteptari continue, de tip beckettian: „O luam noi de la capat... Miine...“
Fantoma de la clasa intii are ca protagonist un personaj emblematic, Calatorul, surprins in ipostaza sa caracteristica: asteptarea obsedanta a unui tren pe un peron de gara. Trenurile se succed prin fata ochilor spectatorilor-actori, insa nu opresc niciodata. Vocile peronului – Politicianul, Tirfa, Calugarita – si figurantii – Aurolaci, Orbi, Surzi – isi declina pe rind starea privilegiata si in acelasi timp damnata, careia i se subscriu programatic: „Decit sa pleci undeva, mai bine astepti sa te duci nicaieri...

Sintem un popor nascut in sala de asteptare.“ O sala-cadru propunind un tablou generic, din care fiecare personaj se desprinde in final pentru a-si pregati „noua“ asteptare: „personajele intra in propriile lor valize si inchid capacul“. Peronul isi dispune actantii in functie de propria sa coerenta, imaginind un spatiu straniu si totusi familiar, recognoscibil prin fiecare detaliu inserat, conferind discursurilor performate semnificatii complementare: „Orbii, Surzii, Aurolacii: «Nu vedem, nu auzim? Nenascuti, totusi traim? Din gara o bucata sintem putin? Despre noi nu povestim...»“. La capatul acestei lumi-peron se contureaza o alta gara, din care razbate cintecul sacadat al Calugaritei, recurent sub alte forme si in celelalte piese, sugerind o virtuala deschidere: „Dac-as fi un inger zburind pe deasupra, sinele de tren mi s-ar parea ca liniile din palma garii...“
In Lume, lume, soro lume..., spatiul ales este cel al localurilor sordide, accentuind, dupa cum se mentioneaza in indicatiile scenice, derizoriul atmosferei, starea de asteptare/stagnare inevitabila: „Ne omorim timpul asteptind“. Dialogurile alerte dintre personaje revin asupra unui motiv central al dramaturgiei lui Valentin Nicolau: esecul disimulat si implicita mistificare a realitatii, aparenta salvare printr-o falsa identitate, perceputa drept compensatoare, in realitate distructiva.

Pe aceasta strategie mistificanta e construita si Ca zapada si cei doi. Personajele se raporteaza la un alter ego imaginar (ca ordine temporala sau ca mod de existenta), asumindu-si un joc cu implicatii duale, fara a anula marja de luciditate necesara: „Nu exista «o mie si una de nopti». Exista doar noapte dupa noapte. Si toate sint negre si chinuite.“ Fiecare personaj isi construieste identitatea temporara, frintura de destin, pentru a transgresa starea de normalitate si a institui un alt tip de reprezentatie. Mimica artificial impusa transforma chipurile in grimase, iar partiturile dramatice degenereaza in cabotinaj. Totul dezvaluind si disimulind in acelasi timp o forma de mistificare a intregii povesti: „Mosule, minti lumea povestind ca ai trait-o“.
Sub forma unor interesante parabole, dramatugia lui Valentin Nicolau concentreaza aspecte ale societatii romanesti postdecembriste, figurate in toata concretetea lor (muzica de cartier, jocuri de bingo, aurolaci), caracteristice si pentru spatiul care se intinde mult dincolo de lumea garilor si a mahalalelor.