OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Entuziasmul este totul.“
William Blake
Pe la jumatatea anilor nouazeci, se parea ca despre Emil Cioran s-a spus totul, ca se stie despre el totul, inclusiv biografia. Dar in toamna anului 1997 a aparut in librariile franceze un volum amplu de insemnari ale acestui scriitor, avind titlul Cahiers, si astfel am facut cunostinta cu un Cioran mai diferit.

Caietele – Opus magnum al lui Cioran, de altminteri fara voia autorului, care intentionase sa-si distruga insemnarile (dar nu a facut-o). Sa fie cu adevarat o opera mare? O mie de pagini de proza sclipitoare a emigrantului roman, insemnari din perioada 1957-1972, capricioase, rautacioase, disperat de triste sau extatice – daca autorul lor tocmai ascultase muzica de Bach... de fapt doar atunci –, concepute in nopti de insomnie, iritare, la o zi dupa un mars indelungat pe poteci noroioase, intr-o dimineata mohorita de toamna sau dupa o cina petrecuta cu un grup de intelectuali parizieni, la patru dimineata sau seara tirziu. Are sanse sa fie noua noastra Biblie, particulara, noul nostru punct de referinta, sau va ramine un volum despre care vom spune doar: „excelent scris“? Ceea ce, daca am ajunge sa spunem asa, n-ar fi decit o reactie fireasca in fata ambivalentei fundamentale a acestei specii literare, jurnalul unui intelectual. Poate fi luat foarte in serios, incontrindu-te cu el, cu tezele lui, poate fi citit atit de in serios incit sa ne schimbe viata, dar poate fi si doar frunzarit „de placere“, doar asa pentru a ne astimpara curiozitatea, in cautarea celor mai izbutite aforisme, inainte de a atipi sau la ora prinzului, in cautarea unui epigraf de efect pentru o schita sau un vers. Si, aproape intotdeauna, cartea lui Cioran ne va surprinde cu ceva nou – vom fi incintati, sau iritati, dar niciodata plictisiti. Ne vom intoarce la aceasta carte, chiar si dupa ce-am scris o recenzie pe tema ei, nesiguri, tot timpul, daca am prins intr-adevar ce era mai important.
Sau am putea sa citam – apropo de jurnalul lui Cioran – un fragment dintr-o scrisoare a lui Jerzy Stempowski1 din 5 septembrie 1941, adresata lui Boleslaw Mici´nski2:

„Urmaresc acum un fenomen foarte special, un soi de descompunere a actiunii, preamarita de pragmatisti, bergsonieni si sorelieni in decursul ultimilor 40 de ani. Am avut in mina aici jurnalul intim al unui tinar italian, cazut in Libia, in care e descrisa foarte exact intoarcerea la refuzul de a actiona, la Pirron, la ataraxia greceasca. Pe continent pare sa fie cea mai importanta descoperire morala a generatiei noastre, raspindindu-se la fel de mult ca odinioara, pe vremea stapinirii militare a cezarilor.“
Aceasta observatie a autorului Eseului pentru Kasandra – Stempowski va consacra mult mai tirziu un eseu laudativ la adresa lui Cioran, intitulat Rubis d’Orient –, facuta in treacat intr-o scrisoare pe cu totul alta tema, si anume consacrata unei comedii uitate, Barberina a lui Alfred de Musset, este un extraordinar de exact diagnostic al filozofiei lui Emil Cioran, care, intr-adevar, inainte de Razboi, la un moment dat, a omagiat o actiune, si nu una oarecare, ci pe aceea ivita din ideologia Garzii de Fier. in schimb, incepind cu anii patruzeci, a devenit adeptul indolentei intelectuale si un critic acerb al oricarui activism, de la bolsevism la democratie, de la poezie la critica literara. Nici chiar data scrisorii lui Stempowski, septembrie 1941, nu este intimplatoare: spaima fata de Razboiul cel mare a schimbat perspectiva multora dintre cei care propovaduiau necesitatea actiunii, a multora dintre cei ce ridicau in slavi absoluta afirmare a vietii, si sigur ca tocmai in lunile acelea si in anii aceia au avut loc febrile evolutii intelectuale si revizuiri ale unor conceptii.
Amintirea despre acel episod nefericit al Garzii de Fier revine adeseori in Caiete, ca o nota intunecata, si introduce inca un element de ambivalenta – alaturi de clasicul dublu sens propriu oricarui jurnal (discrepanta dintre reflectia filozofica si materia existentiala notata in crudo). Nu incape nici o indoiala ca din mintea autorului acel episod antebelic nu s-a sters niciodata, nu a disparut niciodata total.

Cioran traia cu sentimentul unei infringeri, socotea ca toata generatia lui de intelectuali romani a suferit o infringere. E limpede ca evenimentele dinaintea izbucnirii Razboiului il bintuiau adesea si ca scriitorul isi dadea perfect de bine seama de asta – fapt care devine clar si pentru cititor, care intelege ca numeroase elemente ale scepticismului sau de dupa Razboi sint o reactie la afirmatiile anterioare. Iata ce spune el insusi:
„Ce ii datorez Garzii de Fier? Consecintele care au decurs pentru mine dintr-o exaltare obisnuita de tinerete au fost si sint atit de uriase, incit intr-o perioada ulterioara mi-a fost cu neputinta sa ma atasez de orice alta actiune, fie si cu totul inofensiva, ba chiar nobila, sau Dumnezeu stie de care. E bine ca am fost nevoiti sa platim scump nebuniile tineretii; am fost scutiti astfel mai tirziu de numeroase dezamagiri“.
„E bine“ – ne spune autorul Caietelor, dar nu prea ne vine sa-l credem. Nu poate fi sincer, incearca doar sa-si indulceasca siropul amar al memoriei cu o lingurita de zahar, atit de rara la dinsul. Pentru ca afirmatia privind „atasamentul pentru orice fel de problema“ suna sigur mai mult a blestem, in nici un caz a binecuvintare. Si in primul rind acest necontenit santaj al tineretii fata de virsta de adult pare a fi o negare totala a libertatii launtrice.

Destinul lui Cioran, profunda lui schimbare launtrica sint uimitoare. N-a trecut numai (asa cum aminteste Stempowski) de la glorificarea actiunii la apoteoza ataraxiei – trebuie spus ca a avut in aceasta privinta numerosi excelenti companioni care au luat-o pe acelasi drum, de pilda Martin Heidegger, Gottfried Benn si Ernst Jünger sau André Malraux si in lumea anglosaxona, W.H. Auden, ca sa nu mai vorbim de Mircea Eliade si multi alti ginditori si scriitori europeni –, dar a si schimbat, ca sa zicem asa, un intreg continent filozofic, in functie de care s-a orientat in tinerete. Pe atunci era un admirator infocat al gindirii germane, a petrecut multa vreme in Germania, nu a exclus posibilitatea de a scrie si publica in aceasta limba. s…t Cioran apartinea unui foarte numeros contingent intirziat cu o generatie a admiratorilor lui Nietzsche, care nu aveau apetenta prea mare pentru crestinism si aflati in cautarea altor idei suplinitoare si usor inflamabile. in schimb, cind s-a intors catre latura pasivitatii, mistica, dar in conceptia lui foarte atragatoare, i-a schimbat pe maestrii nemti cu cei francezi. Nu cunosc atit de multe detalii din viata lui Cioran ca sa pot spune exact cind a avut loc schimbarea si cit a durat. Cu siguranta nu s-a petrecut de pe o zi pe alta. Un lucru e cert, si anume ca dupa razboi avem de-a face cu alta gindire si alte cautari. Cioran, care s-a aflat in Franta inainte de izbucnirea Razboiului (pina la sfirsitul vietii o sa-si aduca aminte cu emotie – detalii altminteri greu de gasit in opera lui – plimbarile cu bicicleta, calatoriile facute fara graba prin orase de provincie franceze), a luat decizia de a scrie mai departe in limba franceza, ceea ce a insemnat foarte multa munca pentru a-si insusi limba, intrucit mai inainte folosea mai usor germana, iar primele carti le-a scris in romana). Gramatica franceza a devenit acum pentru el o lectura frecventa. Iar despre Nietzsche spunea mai tirziu urmatoarele:

„Odata cu trecerea vremii, constat tot mai des ca in toate privintele ma aflu la antipodul gindirii lui Nietzsche. imi plac din ce in ce mai putin ginditorii dementi. ii prefer pe intelepti si pe scepticii par excellence «neinspirati» pe care nici o durere nu-i excita si nu-i tulbura. imi plac ginditorii asemeni cu vulcanii stinsi“.
I-a schimbat pe maestrii germani cu maestrii francezi! E usor de spus en passant, de parca ar fi o nimica toata. insa oricine cunoaste cit de cit topografia intelectuala europeana intelege despre ce salt imens e vorba – un salt peste Rin, peste prapastia dintre doua conceptii culturale si literare diferite, care multa vreme au definit atitudini si reactii cu totul diferite. E suficient sa invoci Marturisirile unui om apolitic sau Muntele vrajit de Thomas Mann, pentru a ne reaminti vechile dezbateri, cind nemtii socoteau ca au de partea lor cultura adevarata – in inima ei aflindu-se muzica, metafizica si intunecimea –, iar francezii (si britanicii) recunosteau numai civilizatia – ceva rational, de suprafata si pragmatic, asemeni semafoarelor de pe strazi, ceva ce poate fi invatat usor, care e de folos ziua, dar nu si noaptea sau in clipe de incercari ori de doliu. Cartezianismul era simbolul pus la indoiala al acestei traditii non-germane. in schimb, francezii respingeau, in general, adincurile tenebroase germane si se faleau cu forma si limpezimea literaturii lor – slavita clarté de odinioara. Odinioara, fiindca toate astea apartin acum trecutului. Nemtii au devenit mai francezi (sau anglosaxoni), si francezii – nemti (fara a avea nevoie pentru asta de Uniunea Europeana). Pe cind, in perioada cind a avut loc schimbarea lui Cioran, vechile deosebiri mai erau obligatorii.

De atunci incolo va citi, studia, cita si admira elegantul scepticism francez, se va inscrie dupa o vreme, creator, pe drumul lung al moralistilor francezi, drept unul – poate – dintre ultimii lor reprezentanti. Va scrie despre ei si se va stradui sa scrie asemeni lor. Ii va studia pe reprezentantii mai mari sau mai marunti ai acestei traditii, de la Montaigne la Pascal. Va citi nenumarate carti de memorii frantuzesti, cautind peste tot sarea atica, frantuzescul esprit. Se va entuziasma fata de saloanele franceze din secolul XVIII, care au ridicat arta conversatiei la inaltimi nu intotdeauna accesibile unor natiuni mai laconice. El insusi devine un stilist francez admirat, cel mai mare din timpurile noastre – caci asa era considerat si, probabil, pe buna dreptate, la Paris. Va spune: „Drama nemtilor este ca nu au avut un Montaigne. Ce avantaj e pentru Franta ca a inceput cu un sceptic!“. Iata cum se exprima un dezertor al culturii germane! Lauda ceea ce odinioara a respins. Se afla aici drama (sau poate un privilegiu pervers) a reprezentantului unui popor mic, care, neavind la dispozitie o traditie determinata proprie, reuseste sa aleaga dintre energiile si dispozitiile spirituale ale altor limbi si popoare, cam la fel cum se comporta un client capricios frunzarind paginile meniului. Cioran a frunzarit paginile meniului european si a trecut la traditia franceza, de la Schelling la Montaigne, de la capitolul Energia s-a mutat la capitolul Scepticism si Eleganta; cultul inspiratiei l-a schimbat cu lauda lui mot juste si a celor nespuse pina la capat, admiratia pentru tratate metafizice serioase a inlocuit-o cu interesul pentru forma aforistica (aici a avut si exemplul lui Nietzsche).

- Un autor care-si declara preferinta pentru traditia elegantului scepticism francez
Cineva cu inclinatii machiavelice si militare ar spune desigur ca Cioran si-a schimbat modul de a gindi, ba chiar si temperamentul intelectual, pentru ca Germania hitlerista, tara pe care mizase, a pierdut razboiul. Cioran aminteste, undeva in Caiete, cum sedea impreuna cu citiva prieteni pe o banca din Parcul Luxembourg in preziua eliberarii Parisului de catre americani si ca a spus: „acum sintem cu totii falimentari“. Trebuia scornit ceva ca sa te strecori cumva in lagarul victoriosilor. E un diagnostic tentant. Dar nu-i impartasesc cinismul ieftin...
Asadar, in Caiete, dar si in alte scrieri ale lui Cioran avem de-a face cu un autor care-si declara preferinta pentru traditia elegantului scepticism francez. Dar lucrul acesta nu-i chiar atit de simplu. Caietele sint o carte a carei deosebita valoare provine si din acea jale imensa pentru ceea ce autorul a lepadat. Este o carte care trage dupa sine propriul ei trecut si demonstreaza astfel ca nu e chiar asa de usor sa te muti de la o traditie la alta, ca este mult mai usor sa frunzaresti paginile meniului intr-un restaurant elegant decit paginile marilor culturi. Stratul arheologic al Caietelor este absolut pasionant. E compus din poezie germana, mistici nemti – de pilda maestrul Eckhard –, dar si muzica germana, Johann Sebastian Bach, amintit mai inainte, cel mai mare dintre cei mari. Lui Cioran ii placeau ginditorii asemeni „vulcanilor stinsi“. El insusi se stiliza ca un vulcan stins, lauda boala, insomnia si oboseala. Dar mereu il cuprinde dorul dupa vulcanii activi, cu foc si fum la virf. Era prea devreme pentru el sa iasa la pensie, nu-i convenea frigul olimpic. (Prietenii lui stiau prea bine ca e un coleric.)

-n pod usor, aerian, intre doua linii traditionale diferite
Cioran, si poate ca nu este un gest pe deplin constient, inalta in Caiete un pod usor, aerian, intre doua linii traditionale diferite: la suprafata textului, in declaratii si stil, gust si idei, lecturile si preocuparile principale, ni se infatiseaza ca un francez, demn descendent al lui Montaigne, nepotul si stranepotul moralistilor francezi, dar mai adinc aflam prezenta fascinanta a culturii pe care oficial a repudiat-o intr-un fel; in adincul textului lui, Cioran continua sa fie „neamt“ – in sensul raportat la das geheime Deutschland a lui Stefan George sau la „Germania misterioasa“, poetica si metafizica (si suspecta politic). E cineva care iubeste muzica, asa cum doar nemtii o iubesc (sau au iubit-o) si care ii citeste pe misticii de pe Rin sau pe Novalis cu cea mai mare atentie. Acest strat mai adinc al Caietelor nu este numai tristetea si doliul din cauza „emotiei din tinerete“, cum denumeste eufemistic relatia sa romantioasa cu fascismul, care i-a paralizat mai tirziu preferintele filozofice si politice, dar si dorul dupa traditia germana respinsa „oficial“, tristetea in fata propriei sale evolutii. Cioran a reusit ca in jurnalul sau, mai mult decit in volumele publicate in timpul vietii sale, sa aiba si una, si alta, are si „Franta“, si „Germania“, scepticismul ginditorilor aristocrati, gluma ascetica a lui La Rochfoucault, dar si intensitatea pasiunii „germane“, in apeluri pline de dor sau in scurte explozii de extaz. in schimb, nu se poate afirma ca, referindu-se la aceste doua traditii contradictorii, a surprins „intregul“, acel intreg mult visat si mistic – este prea multa neurastenie in gesticulatia autorului Caietelor pentru a-i putea recunoaste aceasta unitate biruitoare. (Oare a cuprins cineva intregul?)
in paranteza fie spus, melancolia lui La Rochfoucault si pesimismul lui – lucrul acesta il aminteste Wolf Lepenies – nu tineau numai de temperamentul printului aforisticii, erau cauzate si de motive politice. La Rochfoucault era legat de Fronda; era o grupare de aristocrati care se opunea politicii absolutiste a cardinalului Mazarin, care a condus Franta pe vremea cind Ludovic al XIV-lea era minor.

Dar Fronda a pierdut, a fost total zdrobita si pe cimpul de batalie. Asadar, amaraciunea lui La Rochfoucault, extrem de suspicios in privinta naturii umane („inselaciunea este darul pe care fapta urita o ofera virtutii“), isi are una din surse in infringerea in lumea cit se poate de reala. Oare un anumit tip de scepticism extrem de patrunzator era nevoit sa se uneasca direct cu o catastrofa politica? Cu amaraciunea de a fi fost invins?
il pasiona Chamfort, acel nefericit autor de aforisme care mai intii a suparat monarhia, iar apoi Revolutia (era mai putin periculos sa-ti bati joc de ancien régime, iar Chamfort nu a supravietuit Revolutiei).
Cind l-am cunoscut pe Cioran – l-am vazut o singura data, facindu-i o vizita in apartamentul lui pe Rue de L’Odéon nr. 21, impreuna cu raposata Susane Sonntag, scriitoare atit de diferita de Cioran, desi tocmai ea a fost aceea care l-a introdus in lumea americana – ne-a recomandat foarte calduros lectura proaspat aparutei biografii a lui Chamfort de Claude Arnaud. (N-a fost o vizita reusita – se temea de batrinete, se plingea ca nu mai poate scrie – imi amintesc ca amindoi l-am consolat cu exemplul lui Czes/law Mi/losz, nascut tot in 1911 si pe atunci, pe la sfirsitul anilor optzeci, inca intr-o excelenta forma ca scriitor). Pe de alta parte, ii preamarea pe poetii nemti, totodata interzicindu-si aceasta glorificare, repetindu-si lui si noua ca poezia a incetat sa-l mai intereseze. O repeta prea des ca sa poata fi crezut.
Mai trebuie spus ca aceasta geografie spirituala era cu mult mai complicata: Cioran iubea Spania – tara onoarei, a cavalerismului, a pasiunii si a misticii. Precum si patria nostalgiei:

„in Spania nostalgia este la ea acasa, exista aici un strat subcutanat de mustrari, tristete, tipete sfisietoare, lamentari si plinsete melodioase. Numai in Ungaria, dintre toate tarile europene, poti intilni atita nostalgie pururi prezenta“.
Si in alta parte spune: „Am admirat diverse popoare, iar dupa aceea m-am lepadat de ele – dar niciodata nu mi-a trecut prin minte sa ma lepad de spaniolul care as fi vrut sa fiu“. Si mai departe: „Rusia si Spania, doua popoare purtindu-L in sinea lor pe Dumnezeu, alte tari se multumesc sa-L cunoasca, nu-L poarta inlauntrul lor“. in carticica Cahier de Talamanca, publicata in anul 2000 la Paris de Mercure de France si continind insemnari despre o vacanta in Spania, la Ibiza, spune: „intotdeauna am adorat ceea ce mi-a lipsit. Iubirea mea pentru Germania. ii priveam cu suspiciune pe aceia care-mi seamana. imi place naivitatea, forta, umorul, cavalerismul, dar nu suport febra, comportamentul duplicitar, prea marea suplete etc., adica acele cusururi pe care le stiu atit de bine din interior“.
*
Jurnalul intim este o descoperire a scriitorilor contemporani. Nimeni nu va gasi vreodata un jurnal al lui Homer, Dante sau Sheakespeare. Ei au prezentat in operele lor viata, cunoscuta in lupta, in suferinta, in demnitate si bucurie, in vreme ce scriitorul contemporan lucreaza si el asupra operei sale, altminteri nu se poate, dar parca fara sa creada in ea pe deplin, ne trage de mineca si ne duce aproape cu forta in studioul sau ca sa ne arate o lenjerie nu prea curata, pe masa o fata de masa cam sifonata, cu o pata de vin rosu, un pahar spart, resturile unei confesiuni amoroase, o servieta scoasa dintr-o arhiva de politie. Vrea sa ne arate cum este el atunci cind nu scrie, ce gindeste atunci cind nu gindeste, ce anume citeste atunci cind nu se poate concentra. Iar noua, cititorilor, ne place foarte mult. Nici n-ar exista jurnale intime ale scriitorilor de n-ar fi curiozitatea noastra. Cioran este de altminteri putin altfel, e un autor extrem de discret, sigur nu vom zari la el nici lenjerie intima si nici scrisori de amor. in Caiete nu se gaseste nici un cuvint pe tema vietii lui personale; facem cunostinta numai cu un filozof si cu starile lui de spirit, atit de schimbatoare, dar niciodata cu sentimentele lui si niciodata nu-i intilnim pe cei apropiati lui. Putem doar sa ne dam seama ca S. este Simone Boué, tovarasa lui de viata, care de altminteri a pregatit jurnalul lui Cioran pentru tipar si a pierit de o moarte tragica, s-a inecat dupa ce a dus aceasta lucrare la capat. Alti oameni apar rar, uneori doar pentru o clipa – ii zarim ca la flacara unui chibrit pe Eugène Ionesco, Samuel Beckett, Paul Celan sau Józef Czapski („Czapski, acest om minunat“, va nota).

in schimb, il vom zari o clipa pe autor, un ins nervos, in lupta cu propriul sau temperament, visind la nepasarea budista, dar incapabil sa traiasca linistit o singura zi (de altminteri, el insusi aminteste de scandalul pe care il facea la posta sau prin magazine si de ideile de razbunare care-l chinuiau adesea), un om care viseaza la singuratate, dar duce o existenta destul de sociabila, intilnindu-se cu aceeasi literati din Paris de nenumarate ori la cina, cei dispretuiti in paginile jurnalului. Vedem de asemenea un ins cu desavirsire nepractic, traind doar in zonele spiritului, un intelectual care dintr-o neintelegere s-a implicat in politica, a exprimat opinii agresive pentru care lumea, total nepasatoare fata de problematica spiritului, dar foarte atenta cind e vorba de chestiuni cu iz politienesc sau politic – oamenii prefera romanele politiste, poezia nu-i intereseaza –, nu l-a iertat niciodata.
Vedem un scriitor extrem de sclipitor si cultivat, neafectat de mòdele intelectuale ale timpului sau, suveran in plan intelectual ca putini altii din generatia sa, descoperind carti uitate, traind problemele spirituale cu cea mai mare gravitate, dar acest scriitor este ranit de perioada interbelica, e chinuit de o vina din tinerete in asemenea masura incit isi construieste un program gigantic de schimbare a propriei sale identitati, un fel de reeducare grozav de speciala. Obosit de regimul autoimpus, va lauda tot ce-l tine departe de principalul curent al epocii sale – va lauda intotdeauna, poate nu mereu cu aceeasi sinceritate, sinuciderea, nefericirea, singuratate, anonimatul (fara a inceta demersurile pentru cartile sale), scepticismul, tacerea, singuratatea monahala. infringerea e superioara biruintei. Orice succes e vulgar. Totusi, Cioran insusi repurteaza succese ca scriitor. Abdicarea lui Carol V si retragerea sa la manastirea din Yuste i-a atras atentia lui Cioran – ca o imixtiune mistica brusca in tumultul biografiei imparatului –, dar nu activitatea politica anterioara a acestuia.

Daca l-a interesat Napoleon, a fost doar surghiunitul de pe Sfinta Elena, analizindu-si cu melancolie gloria trecuta. Caietele sint un imn in cinstea decadentei, a neputintei de a vietui. Dar care nu intotdeauna il convinge pe autorul el insusi. Chiar si imparateasa Elisabeta, cunoscuta cinefililor sub numele de Sissi, l-a preocupat pe Cioran, iar asasinarea ei la Geneva de catre un anarhist i se parea a fi o emblema a desertaciunii vietii.
Lui Józef Czapski ii placea sa povesteasca urmatoarea anecdota despre Cioran. A venit la el o femeie tinara ca sa stea de vorba, sa-l intrebe cum sa traiasca. Cioran, fidel programului sau, i-a spus ca salvarea e doar in sinucidere (desi intr-unul dintre aforisme – lui Brodski ii placea sa-l citeze – scrisese: „De ce sa te sinucizi? Oricum e prea tirziu“). Tinara a plecat si peste citeva ore i-a telefonat spunindu-i ca se gindeste serios si in mod practic la sinucidere. Iar Cioran s-a mirat, de ce, tocmai maninc o ciocolata, i-a spus, nu va grabiti. in el insusi, in faptura lui Cioran este cineva care maninca ciocolata cu placere si cineva care se gindeste exclusiv la sinucidere – dar nu se grabeste, o tot amina pentru poimiine – si care, aflindu-se in tren si vazind o tinara extrem de frumoasa, incearca sa si-o inchipuie dupa moarte, ca sa nu se lase fermecat de frumusetea ei.

Nu doar Cioran resimtea profund muzica lui Bach, de pilda excelentul romancier francez Julien Green a notat urmatoarele in jurnalul sau:
„Ascultind a XXXII-a cantata a lui Bach, am inteles cit de aproape de noi este invizibilul, daca nu-l respingem. Cind, in 1932, am ascultat pentru prima oara aceasta cantata, am fost atit de tulburat incit am resimtit nevoia sa-mi schimb toata viata, dar mi-a fost scris sa ramin in mijlocul oamenilor. Nici nu pot exprima ce rol a jucat Bach in viata mea; in primul rind el e cel care m-a impacat cu ideea mortii“.
Diferenta dintre cei doi autori de jurnale sare in ochi. Ceea ce pentru Green a devenit punctul de pornire „in schimbarea intregii vieti“, care n-a mai fost ulterior revizuit, pentru Cioran, mult mai capricios, constituie de obicei o zguduire si motiv de schimbare a starii de spirit care dureaza doar citeva ceasuri, uneori o jumatate de zi. Extrema fragilitate a convingerilor lui Cioran, ratacind prin bibliotecile si librariile pariziene in cautarea unei noi descoperiri, unei noi carti, unei noi idei, unui nou impuls, unui nou mistic, este reversul nesatioasei sale curiozitati intelectuale. Cioran nu avea convingeri; curiozitatea ii inlocuia conceptiile – sau mai degraba prezenta o foarte speciala imbinare dintre o neistovita curiozitate si un la fel de neistovit scepticism.
(va urma)

_______________
1. Stempowski Jerzy (pseudonim Pawel Hostowiec), 1894-1969, eseist si critic literar. Din anul 1940 stabilit in Elvetia. Autorul unor volume de schite literare, cele mai cunoscute fiind Eseuri pentru Kasandra.
2. Mici´nski Boleslaw, 1911-1943, filozof si scriitor, cu atitudine antipozitivista, concepe filozofia ca pe o traire si viziune apropiata de asta. Autor al unor eseuri filozofice si poezii.

Zeszyty Literackie nr. 93,
Warszawa-Paris
nr. 1 – 2006
(Rubrica „Siluete, Siluete“)

Traducere de
Olga Zaicik