OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gheorghe Ene
O spovedanie a textului
Editura Paralela 45, Colectia „80“,
Seria „Proza“, Pitesti, 1999, 143 p., f.p.


Gheorghe Ene, recent premiat de ASPRO la categoria Proza scurta pentru volumul O spovedanie a textului, este un scriitor „cu vechi antecedente“, membru al grupului underground Noii (cristalizat in anii ’70 in cadrul cenaclului Junimea al Literelor bucurestene) alaturi de Gheorghe Craciun, Mircea Nedelciu si un alt premiant ASPRO al acestui an, Gheorghe Iova. O schita a evolutiei acestui poet si prozator (pe care Mircea Cartarescu, in Postmodernismul romanesc, il incadra tardo-modernismului, cu argumente ca „mistica si metafizica actului scriiturii“ sau „terorismul teoretic“ pe linie structuralista &telquelista) este greu de realizat, intrucit sertarul, si nu libraria, a fost locul in care au existat textele acestuia de la debutul in volumul colectiv Desant ’83 pina dupa ’89 – astfel ca ordinea de aparitie a volumelor lui Gheorghe Ene nu este si ordinea scrierii, iar un volum poate reuni texte despartite, din acest punct de vedere, de mai multi ani.

In afara citorva creatii din 1990, O spovedanie a textului reia un proiect din 1986 – volumul nu a mai ajuns la Cartea Romaneasca pentru ca autorul si-a dat seama ca nu va putea trece de cenzura, ceea ce a „inghetat“ (cum spune autorul) dactilograma la pagina 111, in mijlocul frazei O zi in lumea paralela – care, din superstitie, nu apare in volumul publicat anul trecut la Paralela 45. Este firesc, deci, sa se vorbeasca despre „valoarea recuperatorie“ in contextul generatiei ’80 a acestui volum. Ni se dezvaluie un autor marcat, dupa cum insusi marturiseste in introducere, de conditia de „scriitor de sertar“, in acest context actul scrierii incarcindu-se, cum e de asteptat, cu valoare in sine – scrisul si „obiectele-figuri“ din camera de lucru a „subiectului“ care, prin scris, executa „acte constiente de luare intr-o posesie semantica a lumii obiectuale“ (Infatisare, textul care deschide volumul) fiind principalele elemente ale lumii. Gravitatea misticii scrisului si jocul autoironiei postmoderniste coexista pasnic: „UMBRA CAPULUI MEU PE PAGINA. Proiectie stimulatoare. De rescris despre sanatatea vizuala si pertinenta textuala ca datorindu-se mereu unei lumini din stinga-sus. Dar numai proiectie. Dar numai umbra. Dar numai absenta resimtita fizic ca efect de prezenta a altcuiva, un alter-ego poate ca intr-o fotografie miscata continuu sub alta lumina“ (Infatisare).

Texte ca Picatura din cer, Paznic la afis, Scrisoarea de recomandare pierduta, Dincolo de dincoace de dimineata, cu colectia lor de „marginali“ (navetisti, minti ratacite, paznici etc.) si „centrali“ (sefi, directori, primari imbecili plus „nepotii“ aferenti) exprima o atitudine etica (incompatibila cu exigentele cenzurii comuniste) pe care dimensiunea experimentala a prozelor nu reuseste (nici nu incearca) sa o disimuleze. Lucru valabil, in linii generale, si pentru frazele postdecembriste „recuperate“ din presa buzoiana – Directoratul Univers concentrationar, Din colt in colt, Pina in pinzele albe, Tinta, telul, scopul – cu precizarea ca, impartind elanul pamfletar (si, uneori, si anumite stridente suparatoare) cu „rondelurile“ din Intrarea in Europa sau Tirfa si sertarul (Editura Nadar, Buzau, 1992), acestea au de suferit si de pe urma incapatinarii de a exprima atitudini politice discutabile (vezi Tinta, telul, scopul).

Jocul cu limbajul, exploatarea latentelor acestuia prin mutatiile surprinzatoare care se nasc din alaturari neasteptate de cuvinte caracterizeaza Spovedania textului, ca si volumele anterioare ale autorului. Eleganta si firescul versurilor incluse in Scribo sau Repetent la cintare (ciclu aflat sub semnul obsesiei „ultimului Bacovia“, care inchide volumul-antologie Eu, dizgratiatul, 1997), rafinamentul atins acolo de experimentalismul lui Gheorghe Ene caracterizeaza majoritatea prozelor din volumul sau recent premiat: „...cum sa nu merg in stilul acesta, cind atit mai am inainte? E cazul sa-mi reincarc stiloul, sa ma opresc un moment sa respir stilizat si sa-mi reiau sustinut demersul uitat“ (Circuit inchis). Scamatoriile semantice se imbina fericit cu ironice aluzii culturale („externe“ si „interne“, vechi si noi): „Acum sint cu tine. Iti vorbesc, deci mi-e bine. Deci gindesc, deci exist. – Deci asta era!“ (Abateri); „Altii au mers la fata locului si au fotografiat-o. Fata locului s-a dovedit mai mult decit fotogenica. Geniul fotografului s-a exprimat mai mult decit admirabil. Admiratia a intrecut infinit asteptarea. Ba chiar s-a intrecut pe sine!“ (Paznic la afis); „...Iara noi? Noi spectatorii?/– Ne urma-vom directorii!...“ (Directoratul. Univers concentrationar).

Textele cele mai reusite, din punctul de vedere al unui cititor al anului 2000, sint acelea in care jocul cu limbajul reuseste, cum ar spune Mircea Nedelciu, sa „ia in posesie“ o „poveste“ (Un text de o zi, Picatura din cer etc.). Cele mai noi proze din acest volum (1990) ilustreaza insa o alta directie: catre un hibrid experimentalist-pamfletar in care, in general, primul element are de suferit de pe urma celui de-al doilea.
Cei care au remarcat tastatura de computer de pe coperta cartii sa nu se lase inselati: „textualistic“ vorbind, este o carte despre scrisul cu stiloul pe o foaie alba – fie ca aceasta se odihneste pe un birou, in linistea camerei de lucru (Infatisare), sau pe o masa intr-o cofetarie (Un text de o zi), aici autorul urmarind si „transcriind“ ce se petrece la masa vecina: „El tocmai a terminat un banc, deja de mult celebru, cu nea Gogu al nostru, atit de cunoscut incit un macaronar necunoscut l-a recunoscut linga papa, pe care-l credea un calugar oarecare, ele tocmai au terminat de ris la cum fusese bancul spus si cum se terminase, eu tocmai am terminat de scris ca s-a terminat de mult bancul, ca am terminat episodul cu el si ca inca nu am ris, si nici nu imi vine, desi as putea, dupa punct. Acum chiar pot. Rid...“