OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O frumoasa seara de toamna bucuresteana a mobilizat exemplar diplomatii norvegieni acreditati in Romania, dar a si adunat destui melomani veniti la un concert cu un program atractiv, fara sa aiba nici un fel de obligatii de serviciu. Am punctat acest amanunt pentru ca, la intrarea in holul Salii Radio, nu aveai cum sa nu observi grupul masiv de haine negre si chipuri blond-blonde ale celor veniti din tara lui Grieg si care atrageau imediat atentia.

Un concert dar si o expozitie adhoc cu imagini scandinave – mai mult sau mai putin adecvate, dar reusind sa completeze pata de culoare nordica – organizate si cu sprijinul Ambasadei Norvegiei, cum se practica altminteri de multa vreme, au avut ca oaspete un pianist, evident, norvegian. Si pecetluind, totodata, comemorarea unui secol de la moartea marelui compozitor nordic, iubit insa prin toata lumea. Grieg este pentru norvegieni cam ce este pentru noi George Enescu, Dvo¡rák si Smetana pentru cehi sau Sibelius pentru finlandezi: asa-numitii compozitori-scriitori-pictori „nationali“. Motiv si pretext de fudulie si admiratie, bun prilej de a iesi „in lume“ si a se vorbi de o natiune printr-o singura persoana. Greu de evitat cuvintul polonez cind amintim de Chopin, nu este obligatoriu sa amintim de Beethoven ca a fost si neamt. S-a scurs multa cerneala pe tema asta, nu continuam la rindul nostru subiecte cumva epuizate.

Sa amintim insa, prin comparatie, ce calvar ar fi pentru angajatii MAE sa stea protapiti in fotolii, impreuna cu consoartele lor, la vreun concert dat de cine stie ce muzician roman. Ce calvar, ce chin, ce plictiseala! Stim din surse autorizate cum un exceptional concert dat la Londra de muzicieni romani intr-o sala de aproape 1.000 de locuri nu a reusit sa adune nici macar membrii misiunilor romanesti acreditate in Regatul Unit, pe linga cei o suta de invitati anglo-saxoni. O tristete. Dar sa trecem, De la musique avant toute chose. Programul serii „norvegiene“ a fost insa suficient de aerisit si „european“ ca sa nu para o „manifestare culturala“ buna doar pentru rapoartele diplomatice. in program a fost inclusa si o lucrare romaneasca, ceea ce nu e rau, Simfonia a II-a. Din Inimi, de Ulpiu Vlad. O lucrare din anii ’80, cu banda magnetica si sonoritati rasucite. Pe linga alte trei piese minunate din repertoriul clasic al muzicii simfonice universale. Concertul in la minor pentru pian si orchestra. Op. 16, de Edvard Grieg si doua capodopere orchestrale, lucrari de mare frumusete si popularitate, precum Vals trist, de finlandezul Jean Sibelius, si nu mai putin faimoasa suita simfonica Pinii din Roma a lui Ottorino Respighi.

Maestrul Horia Andreescu, recent nominalizat la Premiul Prometeus – nu avem cum sa nu suridem gratios si melancolic, cu gindul si la dl Barbu Brezeanu, cind dl Andrei Plesu afirma candid ca doar o simpla nominalizare la acest premiu este un punct pretios in orice CV... –, a fost iar in mare verva. Bucuria muzicii se simte la acest distins dirijor, toate detaliile orchestrale sint pregatite cu grija si multa atentie. Vals trist si Pinii din Roma au sunat exemplar, dincolo de partiturile extrem de frumoase in sine. Fragezimile din textura armonica a valsului s-au contopit intr-o magma sonora extrem de subtila. Lucrul atent cu orchestra si faptul ca instrumentistii raspund atent exigentelor dirijorului se simt. Se vad si, mai ales, se aud imediat. Pinii din Roma au beneficiat si de citeva bune intentii arhitectonice, plasarea unor suflatori in fundalul scenei, cumva cocotati aproape peste ceilalti muzicieni a facut ca muzica nu doar sa sune, ci sa se si „inalte“, sa construiasca un „spatiu sonor“ adecvat. O buna lectie despre ce inseamna orchestratie, o si mai buna dovada ca muzicienii nostrii pot da mult mai mult decit in mod curent. Exigenta dlui Horia Andreescu incepe sa dea roade din plin.

Am lasat la urma concertul de Grieg pentru ca pianistul Geir Botnen, o prezenta fizica masiv-simpatica, parca nu a fost in cea mai buna forma. Sigur ca discutam deja de la un anume nivel in sus. Dar avind in ureche atitea interpretari si nuante ale partiturii in variate interpretari, nu putem sa nu facem diverse asociatii si comparatii. La minor-ul lui Grieg este o buna piatra de incercare pentru pianisti. Dincolo de tehnica si un anume simt al trecerilor de la pasajele lent-romantioase la cele turbulent-avintate, cumva ezitante la Geir Botnen. Cum-necum, a fost bine. Cu aceleasi fosneli ale spectatorilor si scirtiieli ale uzatelor scaune-fotolii. Ceva-ceva trebuie facut si pentru Sala Radio, care nu arata deloc grozav, niscaiva fonduri alocate si reparatii ar trebui neaparat rapid facute. De mocheta, ce sa spunem, e jale mare, mai mare rusinea, pacat de muzica de calitate ce se produce acolo. Doua bisuri, cu un Preludiu din suita Holmberg si Dansul carabusului, au fost chiar excelent interpretate, spre bucuria salii si a noastra. Semn ca nimeni nu e profet in tara lui, daca e sa ne gindim la concertul de Grieg. Horia Andreescu va dirija in aceasta saptamina la Ateneul Roman, pe linga alte lucrari mai „exotice“, si un concert pentru doua piane de Max Bruch. Aviz amatorilor de lucrari mai rar abordate.