OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cutremurătoare, sobră şi, în acelaşi timp, de o remarcabilă discreţie, traversată de politeţea disperării, cum o numeşte Marc Riglet în cronica sa din L’Express, cartea lui Guillaume de Fonclare, Dans ma peau (Éditions Stock, 2010), pe care Editura Spandugino o publică în traducerea remarcabilă a Anei Mihăilescu, sub titlul foarte inspirat Prizonier în propriul corp, reprezintă una dintre acele rare ocazii de lectură ce se înscriu în memoria cititorului prin umanitatea şi capacitatea lor de a transpune cu mijloacele scriiturii una din temele cele mai sercete ale fiinţei, aceea a capacităţii de a surmonta şi asuma pînă la capăt suferinţa fizică ce ne poate traversa, la un moment dat, destinul.

 

Guillaume de Fonclare, Prizonier în propriul corp, Traducere din franceză de Ana Mihăilescu, Editura Spandugino, 110 p.

 

Despre suferinţă, autorul ne poate vorbi cu o voce autorizată, el care suferă de o teribilă boală genetică, împotriva căreia duce o neîncetată bătălie „pentru a merge, a vorbi, a scrie“, cu o tenacitate cotidiană ce se transformă într-o chinuitoare şi inospitalieră coabitare. În acelaşi timp, fiinţa sa este locuită de un alt univers ce vine, de data aceasta, din domeniul profesional, Guillaume de Fonclare fiind multă vreme directorul Memorialului de la Peronne, în regiunea franceză La Somme. Dedicat Primului Război Mondial, loc de memorie al unora dintre cele mai cumplite bătălii din acest conflict care a făcut zeci de mii de morţi.

 

Aceştia sînt, ca să simplificăm, cei doi „stîlpi“ ai construcţiei narative a cărţii, precizînd, de la început, că autorul nu-şi propune nicidecum un fel de „sumă“ sau o „paralelă“ a două suferinţe, una proprie, cealaltă evocată de victimele închise în perimetrul memorialului peste care veghează. Dimpotrivă, împletindu-se pe căi predestinate, parcă, ale unei istorii trăite la o distanţă de aproape un secol, ele se sprijină reciproc, încercînd să se atenueze, să se adape de la firul memoriei ce închide, la urma urmei, secretele a mii de vieţi care, reunite în aceste pagini remarcabile, au meritul să readucă fiinţa umană în lumina unei demnităţi unice, aceea a asumării rănilor impuse de Istorie. Această demnitate se traduce, înainte de toate, la Guillaume de Fonclare prin refuzul oricărei aure de eroism, susceptibile să-i contamineze cotidianul şi să-l atragă în capcana unei similitudini artificiale, abuzive, cu martirii războiului: „Lupta mea este inutilă, sacrificiul meu nu va duce la nici o victorie; de pe meterezele corpului meu nu îmi protejez nici familia, nici pe cei apropiaţi; nu apăr nici un ideal. Sufăr, pur şi simplu sufăr“. Ceea ce nu înseamnă însă că nevoia de a se identifica în raport cu sufletele îndurerate, „chinuite de suferinţe invizibile“, ale soldaţilor-eroi nu este permanentă, consolatoare, fraternă, în sensul unei secrete complicităţi, în care autorul are grijă să-şi atribuie locul cel mai modest şi mărturisind că „atunci cînd durerea mea se exprimă, am sentimentul că trebuie să păstrez o anumită formă de demnitate, de discreţie“. Proximitatea cu umbra războiului care, între 1914-1918, a făcut 10 milioane de morţi, cu acest război care azi ni se pare dintr-o altă vreme, cu miile de cruci ce bordează Memorialul de la Peronne, al cărui director este, ce trezesc în inima autorului nevoia unei „datorii faţă de Istorie“, din nevoia de a educa, de a-i învăţa pe ceilalţi pînă unde poate duce absurditatea violenţei majore. Textul este deseori presărat cu interogaţii ce lasă să transpară căutarea persistentă, în mijlocul acestui absurd, a unui înţeles care, cu anii, s-a îndepărtat şi mai mult de generaţiile de după acest conflict: „Dintre miile de proiectile, oare cîte te vor atinge? Ce-o să le oferi? Un braţ? Trunchiul? Un picior? Mandibula? Ce faci cînd ataci prima oară? Şi ce faci cînd o iei de la capăt, a doua oară?“. Aceste întrebări fără răspuns, ieri ca şi azi, şi care, în fond, trimit la bunicii noştri, protagonişti ai acestui infernal spectacol, îl fac pe autor să refuze titlul grandilocvent de „martor al Istoriei“, preferînd apropierea de aceşti soldaţi, pe care pelicula epocii ni-i aduce pe ecran „cu mersul clătinat, cu gesturi sacadate“.

 

De aici privirea lucidă, fără efuziuni, dar cu atît mai pătrunzătoare, asupra stării sale de om suferind, corp şi suflet, trăind printre ai săi şi reconstruindu-şi ca atare o nouă identitate jalonată de limbajul suferinţei: „Sînt perfect conştient că boala mai înseamnă şi altceva; «a fi bolnav» îşi are originea într-un ansamblu de semne şi simptome atît fizice, cît şi psihice. Eu nu sînt deţinătorul doar al unora dintre ele; cele două merg mînă-n mînă, este evident. A fi înseamnă în primul rînd a fi pe scenă, în faţa celorlalţi şi a ta însuţi; «a fi bolnav» nu face excepţie de la această regulă. Dacă ridic capul, îmi proclam curajul; dacă îl aplec, îmi recunosc descurajarea. Sprîncenele încruntate indică faptul că mi-e rău; ochii cerniţi, că mi-e foarte rău“.

Departe, aşadar, de a fi o radiografie clinică sau, şi mai grav, o dulceagă autocompasiune, Prizonier în propriul corp se construieşte pe un ax uşor identificabil, care traversează fără să le separe, ci dimpotrivă, luminîndu-le, două experienţe ce refuză, fiecare în felul ei, disoluţia în uitare şi în acceptarea absurdului. Pentru ca acest lucru să fie posibil, autorului îi trebuia să găsească sursa acestei lumini unificatoare, farul în stare să-i confere umanitate acestei tulburătoare cărţi, ca un corolar capabil de a transcende tragismul Istoriei. Conştient de inutilitatea unei căutări deşarte în penumbra evenimentelor sau a unui Destin implacabil, el va descoperi acest sens înăuntrul sinelui, care nu încetează să repete enigma ameţitoare a aventurii de a fi om printre oameni. De aceea, mesajul său depăşeşte de departe frontierele confesiunii, pentru a se deschide către umanitatea din noi, simplă, timidă şi exemplară, aşa cum ea luminează, în această carte, fiinţa lui Guillaume de Fonclare, făcînd din el „un om pe de-a-ntregul“: „Muzeul este cel care m-a salvat, m-a salvat de la depresie, de la disperare, muzeul este cel care a aprins în mine o flăcăruie pe care, de acum înainte, voi avea timpul să o las să crească. Suferinţa acestei mulţimi m-a învăţat să îmi respect şi să-mi accept propria mea suferinţă. Această constatare nu este o lecţie de morală, nu am ţinut sub tăcere durerile mele pentru că am aflat de altele mai mari decît ale mele. Nu, durerea mea este tot aici, la fel de mare; o suferinţă nu are cum să fie mai mare decît altele. Muzeul m-a învăţat ce înseamnă decenţa, curajul, umilinţa, iertarea şi speranţa. Aici am construit ceea ce mă va construi mîine, aici am învăţat să fiu om, un om pe de-a-ntregul, atîta tot, un om“.

 

Orice tentativă de a atribui acestei cărţi un sens moralizator ar intra, deci, într-un ireconciliabil conflict cu sensul dat de autor experienţei de viaţă pe care ne-o împărtăşeşte cu pudoare. Ea ar fi, mai grav, o deturnare a acestui mesaj plin de umanitate de care cartea este impregnată. În semn de preţuire, ar fi de ajuns numai să o numim, pur şi simplu, „cartea de pus la buzunarul dinspre inimă“.

 

 

Lansare la Institutul Francez

Miercuri, 6 octombrie 2010, Editura Spandugino şi Institutul Francez din Bucureşti au lansat ediţia în limba română a cărţii Prizonier în propriul corp de Guillaume de Fonclare. Evenimentul s-a desfăşurat la librăria-cafenea Cărtureşti, începînd cu ora 19.00, şi a fost urmat de o sesiune de autografe. Cartea lui Guillaume de Fonclare – în prezent, directorul Muzeului Marelui Război din Péronne (Somme, Franţa) – a fost recompensată, anul acesta, cu Premiul Academiei Franceze – Prix „Jacques de Fouchier“ 2010 – şi Premiul televiziunii franceze – Prix Essai France Télévisions 2010.

Vă invităm să citiţi, în acest număr, cronica semnată de Dan Burcea, la cartea Prizonier în propriul corp, iar săptămîna viitoare, un interviu cu Guillaume de Fonclare, oferit în exclusivitate pentruObservator cultural şi realizat de Adina Diniţoiu.