In ziua alegerilor pentru Uniunea Scriitorilor, treptele impozantei cladiri a Facultatii de Drept misunau de scriitori, din Bucuresti si din provincie (ii deosebeai usor prin expresia plictisita sau, dimpotriva, entuziasta cu care isi survolau semenii). Cele citeva ore petrecute in Aula Magna unde s-a tinut Conferinta Nationala a USR – cu izuri sudoripare, cu cite un „dobitocule“ pe care si-l mai adresau, pe deasupra capului meu, unii confrati intr-ale scrisului, cu stringeri de miini si fotografii de grup in hol – au trecut neasteptat de repede. Ma gindeam ca o sa ma plictisesc, cind colo m-am distrat! Cineva, nu spui cine, persoana importanta, chiar m-a intrebat: „Ce cauti, draga, aici? Eu de treizeci de ani vad acelasi lucru“.
Multi se intreaba insa ce cauta Nicolae Manolescu intre caraghiosii (luati strict etimologic!) care si-au dorit piinea si cutitul lumii scriitoricesti autohtone. Si motivul pentru care am rezistat citeva ore in aerul mumificat, cu insi care isi pieptanau parul mai mult imaginar, cu dame ridicole imbracate fistichiu, e acesta: am vrut sa aflu ce anume l-a determinat pe criticul literar sa zica „da“.
Am zarit, totusi, multe figuri cunoscute, ziaristi tineri, veniti si ei, pesemne, tot „la muzeu“, scriitori celebri, unii dintre ei prea fini si cu destul umor cit sa realizeze penibilul ocaziei si sa se autoironizeze. S-a inceput cu raportul final de activitate al lui Eugen Uricaru, facut intr-o retorica a umilintei ce merita aplauze, urmata de un neconvingator raport financiar din care nimeni n-a inteles nimic (cred ca asta era si ideea!), de citeva interventii din sala (unele total pe linga subiectul intilnirii) si, in final, de discursurile celor opt candidati (sapte, de fapt, unul fiind absent), in ordine alfabetica.
Mihail Galatanu a avut citeva idei bune, dar lumea era deja plictisita, dornica sa voteze si/sau sa mearga la o bere. Carolina Ilica a dovedit ca vorbeste prea prost ca sa poata conduce macar o scoala de cartier, nu mai spun o institutie ca USR-ul, Cezar Ivanescu ne-a obosit cu fundamentalisme si amenintari care nici macar expresive nu s-au dovedit a fi. Peste toata aceasta ciorba lesioasa, cind eram convinsa ca am pierdut o zi de florile marului, sfertul de ora de decenta de la final a salvat nu Capitoliul, ci Aula Magna. Nicolae Manolescu a improvizat firesc, cu carisma obisnuita, pe marginea statutului acestei institutii aflate intr-o grava criza de autoritate. N-a promis nimic, a preferat un discurs moderat, de bun-simt, recomandind o evaluare a situatiei generale inainte de a demola totul si a reconstrui ceva pe vechile ruine. Cumintenia i-a incintat pe reprezentantii scriitorilor, mai ales prin contrast cu spectacolul burlesc de pina atunci. Nicolae Manolescu s-a angajat sa poarte in circa piatra sisifica numita Uniunea Scriitorilor. Multi inca se intreaba de ce a facut-o, altii sint suspiciosi si neincrezatori in doza de idealism nebun al criticului. Mai conteaza motivele, atita vreme cit exista, in sfirsit, o sansa de reabilitare a imaginii acestei institutii care si-a purtat atitia ani la vedere reumatismele staliniste?

