OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

 

Zis şi făcut. Pe la ora 8 şi jumătate ies de pe autostradă şi cîrmesc stînga către Cernavodă, luîndu-mi rămas-bun de la şoferii care urmau să meargă către staţiuni, bară la bară. În Cernavodă, o lipsă crasă de indicatoare, dar oamenii locului le-au suplinit şi ne-au îndrumat către drumul bun. Am luat-o către Seimeni, ne-am încurcat la Siliştea, unde apărea un drum de legătură cu drumul european care duce la Năvodari, dar... în realitate nu este şi nici nu a fost vreodată, iar într-un final am ieşit în şoseaua către Năvodari. De acolo, pînă la Vadu am circulat fără probleme şi am admirat cîţiva kilometri instalaţiile Rafinăriei Petromidia. Ca şofer, doar am tras cu ochiul la dantelăria de fier a instalaţiilor. Din cauza denivelărilor din asfalt care mă obligau să fiu foarte atent la drum.

 

 

Ajuns la Vadu, ar fi trebuit să merg către plajă pe un drum de ţară şi de acolo să-mi încerc norocul cu maşina prin stufăriş, zeci de kilometri. Chiar la intersecţia şoselei principale cu drumul către plajă, am întîlnit un tînăr care, fiind din zonă, ne-a explicat că drumul prin stuf nu este sigur şi că, varianta ştiută de el, este prin Istria şi de acolo există un drum de ţară de-a lungul Canalului 5. L-am dus şi pe el o bucată de drum pînă la Săcele, apoi am condus pînă la Istria. Aş fi dorit să ajung şi la cetate, dar era destul de departe de drumul principal.

 

 

Ghidat de un puşti, am pornit-o pe un drum negru, adică prost, de pămînt, prin cîmp, în direcţia Canalului 4. Şi am mers o bucată de vreme pînă cînd drumul s-a terminat. Sau, mai corect, s-a consumat, pentru că eram tot în mijlocul unui cîmp, departe de orice fir de apă, înconjuraţi de bălării înalte... Am făcut, cu maximă frustrare, cale-ntoarsă către Istria. Aici, am dat de nişte localnici mai răsăriţi care ne-au spus că există un alt drum către Canalul 4, la finele căruia urma să găsim o barcă pentru a ne duce la Gura Portiţei. Numai că drumul este lung, circa 25 de kilometri, prost, întortocheat, etc. Eram pe cale să renunţ de tot şi să pornesc către Vama Veche.

 

 

Cînd, iau din nou harta şi mă luminez: dacă merg în continuare pe şoseaua principală şi fac dreapta la un moment dat către Jurilovca, nu aş putea fi mai aproape de ţinta propusă? Pe hartă, Jurilovca este despărţită de o bucată de apă de Gura Portiţei şi părea uşor de ajuns, odată găsită o barcă. Am avut plăcuta surpriză să constat că drumul dintre Jurilovca şi şoseaua principală este aproape în întregime reabilitat, iar pe restul porţiunilor cu asfalt vechi se lucra activ. În Jurilovca, am dat de un peisaj foarte frumos: strada principală umbrită de copaci înalţi, case vechi ţărăneşti şi indicatoare plasate insistent, care anunţau că urma să dăm de un centru de informare turistică. De aici, am aflat ceea ce intuiam: lacul se poate trece foarte uşor cu un vaporaş sau cu lotca unui localnic. Maşina se poate lăsa într-o parcare cu plată, util pentru cei care trec dincolo mai multe zile, sau undeva pe stradă, lîngă port, pentru cei ca mine, care traversează pentru cîteva ore.

 

 

În port, am aflat că vaporaşul face traversări din trei în trei ore, biletul costă 25 de lei şi drumul durează circa o oră şi jumătate. Am optat pentru varianta unei „rapide“, adică pentru o bărcuţă cu motor a unui localnic cu care m-am tocmit la sînge. Am scos un preţ piperat, un milion de persoană, dus-întors. Drumul pe lac a durat doar 15 minute, însă a meritat fiecare leu. Ajuns la mijlocul drumului, te poţi crede în mijlocul mării pentru că ţărmurile se văd şters de jur împrejur, iar bucata de pămînt din faţă, destinaţia noastră, mai că nu există. Senzaţia nu poate fi descrisă în cuvinte, aşa că mai scriu că am încercat şi senzaţii tari pe apă, cînd marinarul nostru de apă dulce a accelarat către final, pe siajul unei alte bărci.

 

 

Şi am ajuns la Gura Portiţei, nu foarte lămurit asupra locului în care ne aflam. Gura Portiţei este locul unde ajunseserăm, dar este şi locul aflat la circa 7 kilometri depărtare de acesta, unde se află ecluza dintre mare şi lac... Oricum, nu mai contează. Pentru cei care nu au ajuns acolo, surpriza constă în felia de „deltă“ cu stuf, cascada artificială, bărcuţe, port pescăresc, pe partea lacului, şi plajă, pe partea cealaltă.

 

 

Nisipul de la Gura Portiţei este alb, foarte fin, iar marea are o culoare bleumarin. De aici, senzaţia de aer exotic, dată şi de umbreluţele acoperite cu stuf şi de căsuţele din lemn răspîndite pe plajă.

După plajele complexului, dotat cu terenuri de fotbal şi volei, precum şi cu bare şi gantere pentru fitness, aşezate direct pe plajă, urmează o porţiune care duce către ecluză. Aici, am văzut corturi şi cîţiva nudişti – complexul de la Gura Portiţei este mai degrabă pentru familişti, deci mai conservator.

 

 

După cîteva ore de plajă şi după un frappé rece la Beach Bar – singurul element de fiţe din zonă – l-am sunat pe marinarul nostru pentru a traversa din nou către Jurilovca. Ne-a povestit de valurile înalte de un metru, pe timp de furtună, de turiştii de tot felul pe care i-a cunoscut de-a lungul timpului şi ne-a rugat să nu divulgăm suma de bani pe care o negociasem cu el. Cum nu-i dau numele, nu am comis nici o indiscreţie. Sper să ajung din nou anul acesta la Gura Portiţei, de data aceasta măcar pentru trei zile. Cu siguranţă este locul ideal pentru reîncărcat bateriile.