„Gusti nu era anticomunist, nici antilegionar. Era prevăzător“ (I)

Dialog cu Zoltán ROSTÁ

Autor: Iulia POPOVICI | Categoria: | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„Gusti nu era anticomunist, nici antilegionar. Era prevăzător“ (I)

De unde credeţi că se trage „proasta reputaţie“ actuală a Şcolii gustiene?

Probabil, orice sociolog din România ar refuza instinctiv această întrebare, chiar dacă nu prea ştie multe despre Şcoala lui Gusti. Eu, însă, accept provocarea, deşi referirile pozitive la lucrările mele despre Şcoala gustiană ar trebui să mă liniştească. Însă dacă judecăm acest curent prin prisma importanţei atît în epocă, cît şi prin consecinţele sale, este scandaloasă ignorarea lui în vremurile noastre. Dar Şcoala gustiană nici în anii ’80 nu mai era în vogă. Un sociolog de rang înalt în sfera academică şi de partid spunea în anii ’80, că, dacă mai merită să cercetăm ceva în istoria sociologiei româneşti, atunci în orice caz nu este Şcoala Gusti: despre ea se ştie deja tot. În această perioadă am început eu să investighez intens această lume interbelică. Cînd nu mai era în vogă. Din punctul ăsta de vedere, sînt în mod programatic desincronizat cu vremurile.

Exista şi un mobil direct, concret pentru care vă ocupaţi de Gusti?

Da. În 1981 a apărut un volum de memorii ale lui H.H. Stahl, Amintiri şi gînduri, care m-a impresionat, pentru că mi-am dat seama că ceea ce am învăţat despre Şcoala gustiană în anii ’60-’70, în şcoală şi după aceea, nici măcar nu seamănă cu lumea descrisă de acest mare sociolog, principalul colaborator al lui Gusti. Mai tîrziu, cînd a început să mă preocupe cercetarea (nu că nu aveam ce face, deja eram foarte implicat în istoria orală a Bucureştiului multicultural), i-am întrebat pe cei de la Institutul de Sociologie al Academiei – vreo cinci-şase oameni se ocupau de istoria sociologiei româneşti – dacă n-ar fi cazul să facem nişte interviuri cu cei încă în viaţă. Mi s-a răspuns că nu, că „noi lucrăm după modele validate de UNESCO şi, oricum, acest model nu implică să discuţi cu nişte bătrîni“. Cum eu nu eram atunci cercetător la Academie, nici universitar, m-am apucat de unul singur de treabă, să fac interviuri de istorie orală cu membrii Şcolii gustiene. Mă gîndeam la cel mult zece oameni, dar după primele convorbiri cu Henri H. Stahl şi Mihai Pop, mi-am dat seama că trebuie să vorbesc nu cu zece, ci cu zeci de foşti monografişti şi echipieri. Aşa am pornit la drum, cu magnetofonul, în anii ’80, cînd eseiştii, filozofii interbelici erau mult mai discutaţi decît gustiştii.

Dar mai e ceva. Şcoala Gusti a fost susţinută de Carol II. Profesorul a fost un adept al regelui, nu ca ceilalţi carlişti de conjunctură, era prea prudent să se amestece în politizare directă, însă destul de evident pentru ca extrema dreaptă să-l atace de la mijlocul anilor ’30. Acest ataşament faţă de Carol (de fapt, faţă de monarhie, monarhia cu misiune socială, un concept pe care Gusti şi l-a însuşit încă în perioada studiilor din Germania) nu era nici pe gustul stîngii.

Cert este că în anii ’80 mi-am dat seama că politrucii cu simpatii de extremă dreaptă nu le iertau gustiştilor colaborarea cu Carol. Şi această mentalitate s-a perpetuat şi după 1989 la cei încremeniţi în vechiul proiect vechi anticarlist. Este, totuşi, remarcabilă selectivitatea memoriei intelectuale, cum s-a făcut că doi sociologi, Petre Andrei şi Mihail Ralea, miniştri în dictatura carlistă, nu au rămas cu pecetea colaborării.

De fapt, cum a început procesul de reabilitare a lui Gusti în comunism?

Au fost mai multe tentative de reabilitare, despre care iarăşi nu se ştie mare lucru. Îndeobşte lumea ştie că la „istoricul congres al IX-lea“, noul secretar general Ceauşescu a reabilitat sociologia alături de genetică şi cibernetică, considerate anterior ştiinţe retrograde, imperialiste. În realitate, prima tentativă a fost după 1955, cînd a început dezgheţul provocat de congresul al XX-lea al PCUS, în care Hruşciov a demascat cultul personalităţii şi fărădelegile lui Stalin. Atunci nu sociologia a fost reabilitată, încă, ci monografia: au decis că trebuie făcute monografii economice. Gustişti camuflaţi în statisticieni, cum erau mulţi la Institutul de Statistică, au început popularizarea metodei, apoi ideea a fost preluată de Institutul de Cercetări Economice. Acolo era şef un personaj cu o tinereţe foarte sinuoasă, Costin Murgescu, despre care iarăşi nu se vorbeşte, dar care e aproape divinizat de generaţia de 60 de ani a elitei economice. El a semnat un articol foarte mare în Contemporanul, unde încerca să-l repună în circulaţie pe Gusti. La Institut au făcut o secţie specială de monografii economice şi au pornit cercetarea la ţară. Cuvîntul „sociologie“ nu a fost pronunţat, erau monografii economice, însă consultanţii erau sociologii din veghea gardă. Înainte de finalizarea monografiilor economice rurale, în 1959, a apărut alt articol nimicitor, în organul teoretic al partidului, Lupta de clasă, şi secţia a fost desfiinţată, s-a aşternut tăcerea asupra trecutului şi a prezentului sociologiei.

Au trecut trei ani, şi la Institutul de Filozofie al Academiei, la secţia de Materialism Istoric, a demarat a doua tentativă de reabilitare a sociologiei. Mihail Cernea şi colegii lui de sector încep, în 1962, să facă cercetări sociologice, cu metodologie sociologică, eşantion, chestionar. (Este adevărat că în majoritatea ţărilor socialiste tot atunci s-a dat drumul măcar la discuţii despre sociologie.) Numele lui Gusti şi ale colaboratorilor săi nu se pomenesc. Noii cercetători nu fac „greşeala“ să meargă la ţară, se duc în uzine, şi scot o carte bine „blindată“ în 1964: Profilul spiritual al clasei muncitoare în socialism. În acelaşi an apar – fără nici un preaviz – articole despre importanţa operei lui Dimitrie Gusti de Tudor Bugnariu, Traian Herseni, Erno Gall, Stanciu Stoian şi alţii. Peste un an, mare mirare: e reabilitată Şcoala Gusti. În fruntea reinstituţionalizării sociologiei, după lupte dure de culise, ajunge Miron Constantinescu, un fost student al lui Gusti, militant de frunte al partidului, ataşat grupului Ceauşescu după moartea lui Gheorghiu-Dej. În paralel cu discuţii aprinse pentru încadrarea sociologiei în ştiinţa marxist-leninistă, i se face lui Gusti un „portret-robot“ al cărturarului umanist, cu sensibilitate socială, care în cărţile şi revistele lui a „demascat“ înapoierea lumii rurale, exploatate de burghezo-moşierime… Printre punctele pozitive este enumerat inclusiv că, pe cînd era ministru, a avut o relaţie bună cu Titulescu (acesta, la rîndu-i, militînd pentru o relaţie bună cu Moscova). Totul, fiindcă le venea foarte greu comuniştilor să accepte că activitatea gustiştilor s-a concentrat la ţară, cînd ei vorbeau despre muncitori şi industrializare. Altminteri, Gusti n-a făcut sociologie rurală spunînd că restul nu-l interesează, ci pur şi simplu cultiva sociologie acolo unde era problema mai gravă. De altfel, tocmai am pregătit împreună cu Theodora-Eliza Văcărescu un volum despre Bucureştiul cercetat de sociologi gustieni. Este un volum destul de gros, despre o capitală mult mai puţin veselă şi mai puţin lipsită de griji decît imaginea vehiculată de majoritatea cărţilor recent apărute.

Şcoala gustiană a fost „preluată“ de ideologii partidului în anii ’60 şi din motive de imagine externă. În primul rînd pentru că generaţia de sociologi occidentali ai vremii, dacă ştiau ceva despre România, ştiau de gustişti, şi la orice conferinţă internaţională întrebau de elevii Profesorului. Apoi, trebuie observat că paleta ideologică a partidului se lărgea, încorporînd, pe lîngă lupta de clasă, şi cultura naţională, personalităţi proeminente din această sferă. Însă aveau grijă să facă un „dosar de cadre“ acceptabil şi o selecţie dură a operei, ba mai mult, să opereze revizuiri nesemnalate în reeditarea lucrărilor lor. În contextul acelei politici de revalorificare a culturii naţionale, democratice şi progresiste, Gusti se potrivea foarte bine, el nu a fost niciodată anticomunist (nici antilegio-nar, era foarte prevăzător), dar relaţia lui cu regele a fost ocultată cît s-a putut.

(Va urma)

Fişă de personaj:

Zoltán Rostás – profesor de sociologie şi comunicare la Universitatea din Bucureşti. După 1990, a început să publice interviuri de istorie orală făcute înainte de Revoluţie, o arhivă impresionantă păstrată pe benzi de magnetofon, fără speranţa – la momentul realizării lor – de a fi editate vreodată. A colaborat pentru mai multe volume – Istorie la firul ierbii. Documente sociale orale, Televizorul în „micul infern“, Tur-retur. Convorbiri despre muncă în străinătate, vol. I şi II, Jurnal de cămin – cu scriitorul Sorin Stoica.

În 2007, a publicat, împreună cu Antonio Momoc, extraordinara Activiştii mărunţi. Istorii de viaţă, cuprinzînd interviuri cu responsabili de mică anvergură ai Partidului Comunist Român.

O mare parte dintre cărţile lui Zoltán Rostás sînt dedicate lui Dimitrie Gusti şi Şcolii sale de sociologie: Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, O istorie orală a Şcolii Sociologice de la Bucureşti, Sala luminoasă. Primii monografişti ai şcolii gustiene, Atelierul gustian. O abordare organizaţională, Parcurs întrerupt. Discipoli din anii ’30 ai Şcolii gustiene. Născut în 1880, sociolog de mare reputaţie internaţională, membru al Academiei, ministru în Guvernul Alexandru Vaida-Voevod, preşedinte a nenumărate instituţii publice, Gusti a „inventat“ metoda monografică de cercetare sociologică, coordonînd campaniile monografice de la sate dintre 1925 şi 1948. Dintre membrii şcolii de sociologie pe care a creat-o, doi – Mircea Vulcănescu şi Anton Golopenţia – au pierit în închisori comuniste, alţii s-au reprofilat (Mihai Pop devenind un apreciat folclorist), puţini (H.H. Stahl, Gheorghe Focşa) au încercat să-şi urmeze vocaţia sub dictatură. Fără pasiuni politice, această generaţie nu e în nici un caz privilegiată de memoria publică. Cu toate că Şcoala Gusti e, probabil, o pagină fascinantă a interbelicului românesc.

„Sociologia angajată“: Carol II contra Gărzii de Fier

Pentru istoricii perioadei şi pentru specialiştii în trecutul sociologiei româneşti, datele de la care porneşte Zoltán Rostás şi pe care le materializează în experienţe personale (în acest cel mai recent volum dedicat de el Şcolii gustiene) nu sînt o noutate. Strada Latină nr. 8 ar trebui să devină, însă, lectură obligatorie pentru toţi cei interesaţi, la acest început de mileniu, de angajarea în misiuni culturale cu miză socială, ca model de abordare şi de eficienţă, din păcate, ras din temelii de instalarea comunismului.

Zoltán Rostás, Strada Latină nr. 8. Monografişti şi echipieri gustieni la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol“, Editura Curtea Veche, „Seria Actual“,

Bucureşti, 2009, 384 p.

În 1934, sociologul – fost ministru – Dimitrie Gusti e numit de regele Carol II în fruntea Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol“ pentru a introduce în activitatea acesteia „noile cerinţe de educare a satului“, cu implicarea masivă a tineretului – contracarînd, astfel, efectele şi ataşamentul faţă de taberele de muncă legionare. Cu anterioara experienţă de cercetare a satului – începută în 1925 –, Gusti aduce la Fundaţie un număr de monografişti interesaţi, în egală măsură, de aşa-numita „muncă culturală“. Gusti formează „echipe studenţeşti“ (care capătă şi o publicaţie destinată lor – Curierul Echipelor Studenţeşti – CES) alcătuite din, de regulă, şapte viitori specialişti: studenţi la Medicină, Agronomie, Medicină veterinară, Teologie, Educaţie fizică, Sociologie, plus „maestre de gospodărie“. Spre deosebire de anterioara mişcare, de iluminare a satului, teoretizată de Spiru Haret (haretismul, deci), care prevedea o acţiune ierarhizată, dominată de figura învăţătorului, echipele studenţeşti coagulau comunitatea rurală în jurul Căminului Cultural ca „focar de inovare“, îmbinînd ideologia şi tehnicile monografiste cu practica socială implicată. Ulterior, în 1938, Carol II promulgă Legea Serviciului Social, redactată de H.H. Stahl şi Octavian Neamţu, care prevede pentru absolvenţii de universitate obligativitatea muncii culturale la ţară şi oraşe, timp de trei-şase luni (ocazie cu care CES se transformă în Curierul Serviciului Social). Octavian Neamţu vorbeşte despre 4.000 de tineri, pregătiţi în 31 de centre, în mai puţin de doi ani. Fiind creat de doi monografişti cu state vechi, pornind de la experienţa campaniilor monografice, Serviciul Social avea să fie o instituţie unică în lume. Şi o viaţă excepţional de scurtă – odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Legea Serviciului Social e suspendată în favoarea mobilizării şi a cheltuielilor de înarmare.

Zoltán Rostás publică, acum, o serie de interviuri de istorie orală, făcute de-a lungul a 30 de ani, înainte şi după 1989, cu echipieri, participanţi la acţiunile sociale ale Fundaţiei „Principele Carol“ în perioada 1934-1939 şi cu persoane familiarizate cu ideile gustiene exclusiv prin condiţionarea eliberării diplomei de exercitarea Serviciului Social. Printre „povestaşi“ se numără Octavian Neamţu, un membru important al Şcolii Gusti (intervievat în 1976, cu cîteva zile înainte de moartea sa), şi Gheorghe Focşa, director, timp îndelungat, al Muzeului Satului (actualmente, „Dimitrie Gusti“). Dialogul cu acesta din urmă, ajuns la conducerea Muzeului Satului în 1948, este, pe de o parte, o introducere avizată în modul de alcătuire şi de acţiune a echipelor studenţeşti, iar pe de altă parte, o istorie inedită a muzeului din Şoseaua Kisseleff, din epoca în care colectivul de îngrijire locuia în casele din inventar, cu tot cu familii, aduse fiind de la ţară, personal de specialitate nu exista, iar vizitatorii erau mai mult întîmplători.

Sigur că cinci ani nu sînt suficienţi pentru a judeca în termeni de reuşite şi schimbare. Ceea ce face, însă, în mod excepţional această carte e să traseze portretul în acţiune a intervenţiilor sociale ale echipelor studenţeşti – şi diversitatea, etnică şi culturală, a satelor din România Mare. În anii ’30, pe strada Latină, la numărul 8 (sediul Fundaţiei Regale), se întîmplau lucruri.

Recomanda articolul prin: