Care e, pe termen lung, continuitatea
contribuţiilor metodologice ale Şcolii gustiene?
Este o întrebare
de multe ori pusă în această jumătate de secol. Importanţa unui sociolog, a
unei şcoli de atelier nu se măsoarănumaiprin actualitatea, valabilitatea
metodelor, principiilor, legilor formulate. Dacă în practica sociologică de azi
nu sînt citaţi un Gusti, un Stahl, un Herseni, un Vulcănescu, un Golopenţia,
atunci înseamnă că ei nu au avut nici o contribuţie? Şi, dacă nu sînt citaţi,
poate fi oare diminuată şi importanţa lor? Nici Gusti nu a fost rigid, nu s-ar
fi continuat pe sine la nesfîrşit. Cine confruntă proiectele sale de cercetare,
de construcţie instituţională elaborate după ’45, fie cele de la Academia
Română, fie cele de la ONU, se poate convinge de acest lucru. Că sociologia e o
ştiinţă dinamică, o ştiau şi cei din Şcoala gustiană. Chiar dacă au acceptat
sistemul lui, Gusti nu-i împiedica să experimenteze şi alte abordări. Astfel, e
foarte greu să cuantificăm contribuţia unei şcoli din prima jumătate a
secolului trecut la practica de astăzi a ştiinţei. Metodele bune îşi pierd
numele autorului. În ştiinţele sociale nu toate metodele, nu toate unghiurile
de abordare, nu toate legile poartă numele celor care le-au propus pentru prima
dată, ci al celor care le-au pus în circulaţie. Ce să mai vorbim despre
descoperirile concomitente! Monografia sociologică gustiană a fost originală în
epoca interbelică, şi acesta a fost unul dintre motivele pentru care Institutul
Internaţional de Sociologie i-a încredinţat profesorului Gusti, în calitate de
preşedinte, organizarea la Bucureşti a celui de-al XIV-lea Congres
Internaţional de Sociologie. Dar marele merit al Şcolii a fost impunerea
cercetării de teren în instituţionalizarea sociologiei în România, cînd acest
„detaliu“ nu era deloc firesc în Europa. Deci, pe termen lung, cel mai mare
cîştig a fost perpetuarea tradiţiei confruntării obligatorii a sociologului cu
realitatea socială.
Şi astăzi se simte foarte mult influenţa Şcolii gustiene,
evident, prin mijlocirea lui H. H. Stahl, la sociologi din generaţia care a
avut norocul şi privilegiul să lucreze cu el acum 40 de ani. Dar, din cauza
discontinuităţilor, a suspendărilor administrative şi ideologice, evident, o
mulţime de experienţe s-au pierdut pe parcurs. Astfel, se poate demonstra că
greşelile şi insuccesele în programele de dezvoltare comunitară puteau fi în
mare măsură evitate dacă se studia experienţa de sociologie aplicată a
echipelor studenţeşti ale Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol“,
conduse de Gusti şi elevii săi. Din păcate, cunoaşterea lacunară a experienţei
gustiste face ca unii lideri ai sociologiei să afirme că aproape nimic nu se
mai poate continua din zestrea gustiană. Este extrem de interesant procesul
care a condus la această situaţie. Timp de 15 ani, operele, publicaţiile Şcolii
au fost ţinute în „fondul secret“ al bibliotecilor, membrii activi, productivi
ai Şcolii au fost arestaţi sau marginalizaţi, în orice caz nu puteau să sufle
nimic despre sociologie. După reabilitarea sociologiei şi a Şcolii gustiene în
anii ’60, s-a creat o imagine convenabilă partidului comunist, dar mult mai
săracă şi distorsionată faţă de zestrea adevărată. Între timp, de-a lungul
anilor, ştiinţa sociologiei a acumulat noi experienţe, a schimbat paradigme,
societatea postbelică a provocat şi alte mutaţii în ştiinţele sociale.
Generaţia tînără, care a luat contact cu sociologia în anii ’60-’70, a încercat
să se integreze în curentele internaţionale şi vrînd, nevrînd, a acceptat
imaginea ciuntită a Şcolii gustiene. Şi, pe baza acestei imagini, adică a
ignoranţei inconştiente, se trage şi concluzia că nimic nu e de reţinut din
Şcoala gustiană. Au dezvoltat o metodologie care putea fi justificată în
cercetări multidisciplinare, ceea ce atunci constituia o noutate. În anii ’30,
s-a diversificat şi monografismul gustian. Pe lîngă monografia exhaustivă
despre un sat au apărut şi monografia sumară şi cea regională. Nu trebuie să
uităm nici faptul că, alături de sociologia monografică a anilor ’30, s-a dezvoltat
şi o sociologie aplicată care viza pregătirea şi organizarea ridicării
sistematice a satului. Comparînd activitatea gustiştilor cu cea a
cercetătorilor din ţările învecinate şi chiar din Occident, putem afirma că
nicăieri nu s-a desfăşurat o muncă de teren mai organizată ca în România.
Evident, au fost mari figuri ale sociologiei, dar nimeni nu s-a remarcat prin
investigaţii ample şi sistematice. Excepţie face Şcoala de la Chicago, care se
concentra însă doar asupra oraşului.
De multe ori
sociologul se ataşează unor idei care vor să facă ceva
Şcoala de la
Chicago are o reputaţie de stînga. Se aplică asta şi la Şcoala Gusti?
Această orientare
nu se poate generaliza asupra întregii Şcoli de la Chicago. Majoritatea au fost
neutri ideologic. Din anii ’20 pînă în anii ’30-’40, Şcoala Gusti a devenit din
ce în ce mai eterogenă sub raportul orientărilor ideologice individuale,
însumînd poziţii liberale, ţărăniste, social-democrate, legionare şi comuniste.
Dar mai interesantă este evoluţia sinuoasă a opţiunilor membrilor Şcolii. H.H.
Stahl se considera social-democrat, dar publica şi în Dreapta, precum şi în
alte publicaţii articole de factură neosămănătoristă. Traian Herseni publica în
Stînga, Societatea de mîine, ca să adere în 1937 la mişcarea legionară, în 1939
să intre în partidul carlist Frontul Renaşterii Naţionale, iar pe urmă să fie
demnitar legionar. Gh. Vlădescu-Răcoasa a evoluat şi el de la iorghism la
comunism. Însă, în ciuda acestei diversităţi, identitatea de grup a Şcolii,
apartenenţa la curentul fondat de Gusti au rămas aproape intacte. Pe de altă
parte, se poate „traduce“ sensibilitatea socială ca poziţie de stînga. De multe
ori, sociologul devine chiar atît de sensibil, încît se ataşează unor idei care
vor să facă ceva, concret, pentru categoriile defavorizate. Li se întîmplă şi
antropologilor – pleacă să studieze o comunitate de indieni şi sfîrşesc prin a
conduce organizaţii militante pentru drepturile lor.
În perioada
interbelică, tinerii din Ungaria din aceeaşi generaţie cu gustiştii, avînd de-a
face cu un regim conservator care apăra privilegiile latifundiarilor (acolo nu
a avut loc o reformă agrară după Primul Război Mondial), au ajuns adesea în
coliziune cu autorităţile din cauza mesajului antifeudal al sociografiilor
publicate. Nu o dată au fost acuzaţi de tulburarea ordinii de stat. O delegaţie
a acestui curent i-a vizitat în 1935 pe gustişti la Bucureşti şi a studiat
munca monografiştilor şi a echipierilor la ţară. Şi fiindcă László Nemeth,
conducătorul acestui grup, a îndrăznit să laude iniţiativa lui Gusti şi să
critice provincialismul intelighenţiei maghiare din Ardeal, presa l-a acuzat de
lipsă de patriotism. Nici Şcoala Gusti nu ar fi fost neutră din punct de vedere
social, însă Gusti considera că, înainte de a veni cu propuneri de soluţii,
trebuie să cunoşti în profunzime problema.
Ce era, la
gustişti, „Sala luminoasă“?
Este o
expresie-cheie a culturii organizaţionale a Şcolii. „Sala luminoasă“ era şi o
sală propriu-zisă, era şi luminată în condiţiile satului neelectrificat şi era,
mai ales, loc de discuţii profesionale după masa de seară a întregii echipe
monografice. Gusti avea capacitatea de a-i atrage pe tineri, dar ştia şi să
organizeze disciplina cercetării ştiinţifice. Era un loc în care fiecare
monografist putea să se desfăşoare după o zi de cercetare, observare şi
meditare. Era un fel de brainstorming. Era locul unde nişte tineri orăşeni,
preponderent din clasa de mijloc, îşi puteau mărturisi nelămuririle cu privire
la dificultăţile de comunicare cu oamenii locului. Aceste şedinţe au devenit
nişte forumuri interdisciplinare în care, chiar cu preponderenţa sociologilor,
fiecare specialist putea să-şi aducă o contribuţie la lămurirea problemelor
satului. Cred că nu le-ar fi stricat nici tinerilor sociologi formaţi după anii
’60 intervenţiile unui anatomist-antropolog ca Francisc Rainer, ale unui
etnomuzicolog de valoarea lui Constantin Brăiloiu sau ale unui economist agrar
ca Nicolae Corlăţeanu.
„Sala luminoasă“
putea fi oriunde, chiar şi într-o crîşmă – important era să fie acolo unde se
lua masa. Dar era, uneori, şi la Universitate, pentru că membrii Şcolii nu se
întîlneau numai la ţară, aveau sistematic reuniuni. După o şedinţă consistentă,
urmau întîlniri informale, în grupuri mici, în care se dansa, se asculta
muzică, se bea… Şcoala gustiană nu a fost o mişcare de călugări ai ştiinţei. Ca
în orice şcoală de atelier, relaţiile directe devin din ce în ce mai
importante. Campaniile de vară începute în 1925 au dus nu doar la închegarea
comunităţii de monografişti, dar şi la formarea unor grupuri mici, categorii,
ierarhii în interiorul Şcolii. În 1928, la Fundu Moldovei, la cea de-a patra
campanie, s-a observat clar că monografiştii s-au grupat în două mari categorii
distincte. Fiindcă formarea celor două identităţi de grup s-a întîmplat tocmai
la Fundu Moldovei, cele două grupuri au primit – mai în glumă, mai în serios –
numele de „Fundu de Jos“ şi „Fundu de Sus“ Primul grup cuprindea tineri
începători, provinciali, din cel de-al doilea făceau parte studenţi sau
licenţiaţi din Bucureşti, cu vechime în monografie, apropiaţi Profesorului.
Aceştia din urmă se întîlneau şi la Bucureşti, ba în casa sculptorului Mac
Constantinescu şi a coregrafei Floria Capsali, ba în casa Xeniei Costa-Foru,
toţi trei monografişti.
O istorie socială
a sociologiei
Mai este asta
istorie a sociologiei?
Pe mine tocmai
acest aspect aparent nesociologic m-a captivat de la începutul anilor ’80, cînd
am îmbrăţişat metoda istoriei orale. De la bun început mi-am fixat ca deziderat
nu cercetarea filiaţiilor de idei, detectabile din analiza textelor
sociologice, ci a influenţei modului de viaţă, a relaţiilor sociale nemijlocite
asupra modului de gîndire a sociologilor. Această istorie socială a
sociologiei, în speţă a Şcolii gustiene, poate constitui o parte a istoriei
sociale a intelectualităţii bucureştene, ceea ce nici măcar ca proiect nu s-a
conturat, darămite să fi fost începută. Consider că atitudinile, opţiunile
culturale şi politice, dar şi operele sociologilor vor fi mai exact înţelese
dacă ţinem cont de contextul concret în care au trăit. Pe de altă parte,
studiind Şcoala gustiană, mergînd pînă la inserţia lor în alte grupuri,
organizaţii, instituţii, le vom înţelege mai bine şi pe acestea. Dacă, de
exemplu, îi urmărim pe gustişti mai abitir în activitatea lor în cercul
Criterion, în diversele redacţii, în Cafeneaua Corso (nu la Capşa, că aceea era
a „bătrînilor“), îi vom înţelege şi pe partenerii nesociologi ai acestor
grupuri.
Dar ceea ce
spuneţi nu este prea mult pentru un singur om?
Dar nu o fac de unul
singur. Am un colectiv mai mult sau mai puţin informal, în care Antonio Momoc
aprofundează comportamentul politic al Şcolii, Theodora Eliza Văcărescu
analizează participarea femeilor – într-un număr impresionant faţă de alte
ţări, Florentina Ţone desluşeşte implicarea Şcolii în dezvoltarea culturii
sănătăţii la ţară, Márton Salamon sintetizează relaţiile cu sociologi maghiari
din România, Ionuţ Butoi se ocupă de bazele sociale ale concepţiei economice a
lui Mircea Vulcănescu, Bogdan Bucur studiază manifestările
administrativ-politice în sistemul gustian şi Agota Szentannai va aborda
concepţia gustiană despre universitate. Tot în colaborare cu mine, Romina
Surugiu va demara cercetarea paralelă a grupului de filozofi din generaţia ’27
şi a sociologilor gustieni, care evoluau separat, dar s-au întîlnit în cercul
şi revista Criterion în 1932-’33. Toate acestea sînt teme neabordate pînă acum.
În afară de asta, vom edita antologii de texte, dovedind că Şcoala nu a fost
exclusiv ruralistă. O surpriză şi mai mare va provoca publicistica imensă a
tinerilor gustişti, care – în afară de cea a lui Vulcănescu şi Golopenţia –
nici măcar nu a fost încă evaluată. O a treia serie va aborda relaţiile Şcolii
cu sociologi din alte ţări. Şi, bineînţeles, nu vom neglija nici volumele de
autor, nici volumele de interviuri de istorie orală realizate cu sociologi şi
antropologi.
Apropo de istoria
orală: volumele realizate cu studenţii dvs nu sînt nişte „escapade“ din
proiectul Gusti?
Seria de volume
începută la editurile Tritonic şi Curtea Veche cu regretatul Sorin Stoica e
departe de a fi străină de proiectul Gusti. Istoria orală e o metodă bună nu
numai pentru sociologi, antropologi, dar şi pentru orice tip de istorie
socială. Şi interviurile realizate de studenţi, şi cercetarea dimensiunilor
discrete ale vieţii Şcolii şi ale grupurilor colaterale vizează tot istoria
socială a secolului al XX-lea. Şi cu mai multe „foraje“ ajungem la o imagine
mai nuanţată.
De ce vă ocupaţi
atît de consecvent, de atîta vreme, de Şcoala Gusti?
Pentru că e
interesantă. Efectiv. Pentru că e plină de surprize. Prin Şcoala Gusti pot
pătrunde în societatea interbelică, prin viaţa monografiştilor în atmosfera
intelectuală a Bucureştilor, iar prin scrierile lor, în diverse sate. Adunînd,
însă, materiale postbelice, completînd cu interviuri, putem pătrunde şi în
resorturile ascunse ale vieţii intelectuale din comunism. E mai greu, dar cît
de incitant! Poate e mai important decît interbelicul, fiindcă pentru a
înţelege prezentul e nevoie să cercetăm viaţa socială din comunism, sine ira et
studio. Nu mă preocupă dimensiunea politică a istoriei, nu fiindcă nu e
importantă, ci pentru că o abordare exclusivă a politicului ascunde procese
sociale importante. Iar printre factorii de motivare în cercetare e şi iritarea
care mă cuprinde ori de cîte ori oameni altminteri cultivaţi, inteligenţi şi cu
simţul umorului dau dovadă de ignoranţă crasă şi au o atitudine condescendentă
apropo de Şcoala Gusti. De fapt, este vorba de o miopie provincială, care
refuză să vadă societatea, vede doar elita. O anumită elită.
Şi unde ar trebui
să se predea istoria socială?
Şi la Sociologie,
pentru că o diagnoză socială fără bază de istorie socială e ca o casă fără
temelie, şi la Istorie, fiindcă fără ea riscă să devină slujnica politicii. Şi
la Ştiinţe Politice, dacă nu vrea să rămînă cantonată în filozofie politică. De
ce nu s-ar preda şi la Litere şi la Istoria Artei, de vreme ce şi arta trăieşte
într-un context social? Nemaivorbind de faptul că, în istoria socială modernă,
şi opera de artă devine document preţios al istoriei sociale. Dar, deocamdată,
nu predarea, ci cercetarea ar fi primordială.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters