OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Auzi cuvintele pentru prima data si le rostesti pentru prima data.“ Asta credea Vincente Minelli ca face omul pe scena. Dar ce stia el? Dan Goanta a fost pe scena pina vineri, 29 septembrie. N-a tinut nimic pentru el. Toate cuvintele pe care le-a auzit pentru prima data, ni le-a rostit si noua. Erau adesea cuvinte despre idei, oameni, fapte, lucruri, intimplari, tilcuri si taine pe care le stiam si, evident, credeam ca le pricep. imi intelegeam greseala de-abia cind le rostea el.

De pilda, „natarau“. Ca in „Hancu, esti un natarau“. in fiecare zi, in fiecare clipa pe care i-a lasat-o Dumnezeu, Dan a auzit toate cuvintele pe care si altii credeau ca le aud, si mindri mai erau. Plus multe altele pe deasupra. Apoi a scris piesa si a jucat-o. Unde a putut si cum a putut. Ca de putut, Gwantser (asa semna e-mail-urile) putea in fel si chip. Iar scena n-avea nici o importanta. Pagina de ziar sau studio de radio, televiziune sau cenaclu, sedinta de redactie sau sala de congres, bufet de cartier sau receptie la Waldorf. Ori statie de autobuz, pe furtuna – ca bani de taxi, nema. Adica s-ar fi gasit si de taxi – dar erau altele cu mult mai importante. Copiii. Familia. Cartile. Revistele. Discurile (mormane).

Mincare, chirie, haine, pantofi, tigari, sprit, treburi din astea. Si-apoi, in taxi nu poti vorbi ca lumea. Pe o ploaie orizontala, cu lapovita, de-aia care iti ciuruie fata si-ti intra simultan in ochi, nas, git si urechi – da, e cu totul altceva. Iar tuica fiarta o intelegi (metafizic, ideologic si medical) doar ud leoarca, dupa o vijelie. intr-o circiumioara curata, unde e cald. Si bine. Ciorba de burta cu ardei si smintina, ceafa de porc (neaparat), vinul casei, papanasi, cafea turceasca. Si ris. Mult. Mult. „Hancu, sintem niste natarai. Pentru ca sa traiesti. Noroc.“ Multumesc, Maestre. Dane. Frate. Bre. Dragul nostru, drag.
Nu i-am spus niciodata cit de bun era. Adica, mai incercam eu, dar mi-o reteza scurt: „Papusel, stii cit te-apreciez“. Apasind pe „cit“. Ma privea lung peste ochelari, si plecam. Cit de bun era profesional, desigur, ca doar n-o sa doinesc despre Gwantser The Great, Omul Irepetabil. Vreo Oda. Ta-daaaaa! (trompeti.) „Ooo, da’ da-o-n ...“ Dan a fost – si cit ma seaca la inima trecutul asta – Marele Meserias. Supremul. Punct. Cine l-a cunoscut si zice altfel, e prost. Re-punct. Pai, atunci, de ce n-ati auzit ca era asa de bun? Fiindca nu trebuia sa auziti. Re-re-punct.

- Bine, minunat, exceptional si periculos
Orice tema, orice domeniu, orice format. Scris sau audio-vizual. En vrac et en détail. „Un articol? Un reportaj? Un scenariu? Un spot? O emisiune? Nici o problema. O redactie, un radio, o televiziune – sa vi le fac? Cu multa placere. Iata“. Mda. Unele ii ieseau bine. E adevarat, cele mai multe ii ieseau, din pacate, minunat. Adesea, exceptional. Ceea ce era de-a dreptul periculos.
Dan Goanta facea parte din acea specie umana care crede ca daca un lucru merita facut, atunci merita facut cum trebuie.

Viata ne-a demonstrat cu putere ca exista multe asemenea lucruri. Iar specia de care va vorbesc e pe cale de disparitie in patria noastra, Romania. Ajutata cu grija, se stinge. L-am vazut de multe ori pe Goanta in actiune. intr-o zi, le explica unor cetateni formatul de late-show. Ca sa arate ca se pricep, si-au exprimat si ei admiratia pentru „Jimmy Carson“. Dan m-a strins de picior, sa tac, si a vorbit apoi despre „Carson“ (fara prenume), americanul care a impus, practic, formatul de televiziune respectiv. Dar pe om il chema Johnny, nu Jimmy. „Lasa, e tot cu J. Putea fi mult mai rau. Daca-i ziceau Jorj?“ – m-a lamurit el dupa aia. Cinstitele fete erau, cum se zice, „factori de decizie“, „formatori de opinie“. Piinea si cutitul. Voiau „un lucru bun“ si Dan le explica, pe inteles, cum se face. „Da’ de ce numai asa?“ „Fiindca roata e rotunda, nu patrata.“ De-aia exista legi, ca sa fie calcate in picioare. L-au privit cubic. La fel ca la testele alea, cind subiectii trebuie sa bage triunghiuri, romburi si cercuri in gaurile corespunzatoare, si reusesc – nu cu inteligenta, cu forta. Au facut, bineinteles, cum i-a taiat capul. A iesit o merda.

- Sa faci lucruri
„cum trebuie“
Rar, a dat si de oameni mai intregi la cap si-a apucat, din fericire, sa faca destule lucruri „cum trebuie“. Ei, si „cum trebuie“? Pai, cu talent, stiinta (enciclopedica, in cazul lui), har si truda, enorm de multa truda. E singurul chip, roata nu e patrata. Odata, la BBC, editam noi niste benzi venite in ultima clipa. Cu lama editam, da. Carute de banda, tehnologie de virf. Contra cronometru, numerele unu si doi in emisiune, curgeau apele de pe noi. Vara sufocanta, aer conditionat numai la Sefu’ in birou. La fara un minut, am terminat. Uf, puteam ajunge in studio fara sa fugim ca dementii, sa gifiim pe post. O clipa ne-am privit in ce hal eram, leoarca si cu inima bubuind de spaima ca nu terminam. Nu ca s-ar fi sfirsit lumea, dar de ce sa iasa emisiunea prost, cind putea sa iasa bine? Pentru oamenii care ne asculta. Si zice: „Bine ca-i de munca, Hancu!!!“. Eu eram la slujba de 24 de ore. El – de 36. Lucram peste program, sa terminam „cum trebuie“ niste emisiuni impecabil normate: doua zile, cind ele se faceau in patru. Si tot asa, sapte ani, cit a lucrat la Londra. „Prosti ati fost, ba!“ Ihim. N-am fost singurii.
Sa va zic un banc de la Dan, fara nici o legatura. Ion fuge cu o sina de tren in spinare, prin curtea Combinatului. il cheama Directorul. „Ce faci, ba?“ „Sa traiti! E impotriva bombei atomice, tov. Director“ (e din vesela perioada a luptei lui Ceasca pentru pace). „Pai cum, bai, tovule?“ „Simplu. Vedeti ce tare fug cu sina in spinare? Daca da cu bomba, va dati seama ce viteza iau cind arunc sina din circa?“

Mi l-a spus intr-o zi cind sina era mai grea ca de obicei. Si-asa a continuat comedia, in bransa. „Ai citit, ai facut, esti toba? Ia o sina in spinare. Doar asa te primim si pe tine la joaca. Numai daca vrei. Altfel, avem mediocri, lepre, impostori si natingi. Ne sint foarte utili. Stii, dupa Chipul si Asemanarea. Ca Noi asa sintem. Jaf, plictis si derizoriu: merge ca focu’! Public captiv – avem Noi grija sa nu fie alternativa. De-astia ca tine, adica. Idei minunate, dar poate iti vine si ideea sa ne iei locul. Periodic mai trebuie si chestii ca lumea, normale, altfel bate la ochi. Asa ca baga mare. Apoi ne lasi, da? Ne lasi ideile, sina poti s-o tii.“
intr-un loc ca asta, vine Dan al meu intr-o zi la program (in mod normal dormea acolo cu zilele, ca era nevoie) si isi vede biroul scos pe culoar, cu toate catrafusele. Hm. El stia ca era sef. intre timp, venise Altcineva, care „ezitase“ sa-i spuna de ejectare – fusesera mult timp colegi. De fapt, fusesera colegi la ideea lui Dan. Hm, hm. Dupa ultima zi de lucru, se intilnesc ei la o receptie. Si Altcineva graieste: „Mai Dane, mai, stiu ca ai plecat, dar emisiunea de dimineata (cea mai importanta) e cam subtire. Ti-ar lua o ora, doua. Hai, asa, de despartire. Astia micii nu se compara cu tine“. A refuzat. Daca accepta, nu mai vorbeam cu el. Vreo ora, doua.

- Ce credeai c-o sa zic?
Dan Goanta n-a vrut niciodata sa ia locul nimanui. E foarte simplu: il avea pe al lui. Doar ca unii posesori de piine&cutit n-au fost in stare sa priceapa. Ca nu erau in pericol. Nu jucau in aceeasi liga, din moment ce nu practicau acelasi sport. Turca si fotbalul au in comun iarba; si atit. Mutanti. Si prosti – da’ rau, nu asa. Daca pricepeau, ei ar fi avut primii de cistigat. Mai abitir decit au cistigat deja. Ei, acum, rasufla usurati. S-a mai dus unul. E un an manos. inca putin si gata, specia va fi stirpita, ca nu e prea longeviva. Treptat, pe astia mici n-o sa mai aiba cine sa-i invete. Tarisoara se va forma dupa Chipul si Asemanarea. Si sa n-aiba tupeul sa spuna ca nu-i asa. Ca l-au apreciat, respectat, bla, bla... Ia – ii scoate vreunul o carte, macar acum, postum?
Sigur ca puteti sa nu credeti nimic din ce scriu. „Dovada“ nu mai exista. Eu va spun doar ce stiu. Din fericire, mai stiu si altii. Off si iarasi off... Miracolele sint obisnuite. Simple, normale, nu ca prin filme. in 14 ani, de fiecare data cind ma intilneam cu Dan, fara exceptie, ma bucuram. imi treceau toate alea, ma luminam. Doua secunde sau 12 ceasuri (aveam, la BBC, ture de noapte lungi) erau o bucurie curata, simpla, cinstita, fara egal si fara rezerve. Nu m-am temut sa vorbesc cu el nimic. Am avut incredere in Dan ca in putini altii. Nu mi-a inselat-o vreodata. in 14 ani, n-a fost niciodata nici plicticos, nici derizoriu. Nu putea. Jaf? Da, a fost devalizat metodic. Munca neplatita, salarii aminate cu lunile. Sau definitiv. Era sarac – si iti facea daruri. Era chinuit – si te facea sa rizi. Pentru ca era din plamada buna. The Right Stuff.

„Bai, Hancu, alo – hai c-o iei pe cimpi! Unii or sa creada c-am fost vreun Sfint, ceva. Esti un mare...“. Da, Dane, bineinteles ca sint un mare natarau. Ce sperai? Iar Sfint stai linistit ca nu esti, ca nu-ti placea fotbalul. Ziceai sa ma iau de mina cu zevzecul alalalt, Ungureanu, si sa te lasam in pace. Deh. Uite-acu’ mi-a adus Anca pozele pe care ni le-ai facut, dupa o alta ploaie orizontala, cu lapovita (da, stimati telespectatori, le-avea si cu fotografia). Si plicul pe care ai scris cu trei fonturi diferite „Pentru Doamna si Domnul... in ziua de... la Greenwich. Dan“. Ca asa erai tu. Perfectionist. Iarta-ne ca nu ti-am explicat niciodata. Ce prieten bun erai. Si, in general, ca erai bun, bai. Profesional, desigur. Ce credeai c-o sa zic?