Sala cu draperii roşii e plină ochi. Fiecare delegat îşi
ocupă, în linişte, locul. Unul, mai trecut de media ponderală admisă de
programul naţional, nu încape în scaun. Se chinuie să-şi îndese şezutul. „Nu vă
mai foiţi, că vine preşedintele!“, se răsteşte cineva. Gata. Liniştea de
plenară cade ca o sentinţă. La prezidiu, figuri cu morgă stau înfundate în
fotolii de piele. Adînci şi joase. De-abia li se mai văd nasurile. Ele nu
poartă nume. Sînt simple portrete de figuraţie. Elemente de configuraţie. Nu au
personalitate. Sînt nişte prelungiri gelatinoase, cu chip, ale sistemului.
Imnul bubuie în difuzoare.
Un arc nevăzut le ridică ţinutele costumate. Apare
preşedintele. Răsfiră darnic un zîmbet cavaleresc. Face cu mîna. Aplauze
nemărginite. Înaltul păşeşte cadenţat pe podium, josenilor (aşa li se spune
aleşilor din popor) le ard palmele. Bat în ritm frenetic. Mai tare, tot mai
tare. Doar cînd se aşază venerabilul cîrmaci, aplaudacii opresc torentul. De la
microfon, o voce: „Cei care vor cuvîntul, să-l depună în scris la secretariatul
Congresului. Dacă sînteţi de acord cu propunerea... Cineva împotrivă? Se abţine
careva?“. Propunerea a fost aprobată în unanimitate. E 12 trecute fix. Urcă
primul înscris.
O voce din sală: „Tovarăşe preşedinte, rog să mi se dea
cuvîntul. Am fost înscris pe listă, în prima zi“.
Un oficial, în picioare: „Tovarăşe Ixulescu, nu aţi fost la
mine pe listă, aici. Daţi la secretariat, Congresul a aprobat“.
O voce din sală: „Aş vrea să fac o declaraţie“, insistă
doritorul la cuvînt.
Preşedintele: „Dă-i, bă, cuvîntul!“.
Oficialul: „Are cuvîntul tovarăşul Ixulescu“. (Aplauze.
Ixulescu merge la tribună.)
Ixulescu: „Tovarăşi! Am împlinit anul acesta o vîrstă
remarcabilă. Sînt membru al acestui for de elită de aproape douăzeci de ani.
(Aplauze) S-au făcut lucruri bune. Conducătorii au adus bani. Merite
incontestabile le are…“, şi sala sare în picioare. Scandează numele
preşedintelui. „Din aceşti ani“, continuă cu greu vorbitorul, „am înţeles că
s-au făcut şi greşeli. Au fost lipsuri şi neajunsuri. Dar călăuza luminată se
sustrage să fie aleasă democratic. Sîntem în colaps. Majoritatea sînteţi băgaţi
în seamă doar la alegeri.“ Continuă cu o laudă-surpriză către un alt oficial:
„A adus milioane de euro din drepturile TV, spre deosebire de forul nostru
suprem, unde investiţiile au fost aproape inexistente“. Din sală încep
fluierături şi contre. „Gata, dom’le, s-au dus cinci minute!“ Printre
agitatori, un halterofil ameninţă cu pumnul şi cu braţul. Strigăte, huiduieli.
„Luaţi-i dreptul la microfon“. Vorbitorul continuă: „E mafia la putere“. Nu se
mai aude nimic. S-a tăiat sonorul.
Un semioficial: „Gata, că mi-e dor de tartinele cu icre de
Manciuria. Fuga la cabinele! Hai, tovarăşi, mai pe iute un pic, că nu-i mare
lucru!“.
Nu mai mult de jumătate de ceas durează formalitatea.
Rezultat previzibil: 192 de voturi, preşedintele, 67, contracandidatul.
Preşedintele: „Un fleac. I-am ciuruit!“.
Oh, nu, să nu credeţi că a fost vorba despre Traian Băsescu,
nici despre celebrul discurs al lui Constantin Pîrvulescu de la al XII-lea
Congres al PCR, aşa cum vi s-ar părea, într-o lectură sumară, reportajul de la
faţa locului. E relatarea (minus scena imaginară din final) de la realegerea
lui Mircea Sandu pentru al şaselea mandat în fruntea Federaţiei Române de
Fotbal. Vorbitorul huiduit de sală e Constantin Iacov, „progresistul“ care n-a
acumulat suficientă bază electorală pentru a-l înfrînge pe Mereu-Alesul. În
persoana semioficialului îl recunoaşteţi pe Mitică Dragomir, omul care, în
decembrie 2009, nu în decembrie 1989, a întrunit unanimitatea la Liga
Profesionistă de Fotbal.
Bilanţul înscris doar în gîndurile alegătorilor federali:
trei absenţe de la Campionatele Europene, două la Cupele mondiale, prezenţă
rară în primăvara europeană, în competiţia „intercluburi“. Un stadion naţional
doar în poveste. Baze sportive, lipsă la apel, dar dodoloaţe pe hîrtie. Şi o iluzorie
reformă.
În fotbal încă nu s-a ajuns la Decembrie 1989. Dictatorul e
de neclintit. Plenara se încheie în acordurile fanfarei.
Hai, România! Pe cele mai înalte culmi de progres. La al
enşpelea Congres, Mircea Sandu, reales! Prin el, sistemul merge înainte.
Numiţi-l cum vreţi. Eu îi spun simplu: MAFIE, cu accent pe a doua silabă.
N-are cine să facă revoluţia! Şuier printre pixeli.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters