Hai la Stockholm cu grăbire!

Autor: Silviu LUPESCU | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Între a nu mai ştiu cîta manevră politică bizantină şi o moţiune de rău augur pentru clica rămasă singură la putere, agăţată cu mîini şi picioare de jilţuri, după cum i se suflă din pupă, vestea de joi de la amiază – că Academia Suedeză a desemnat-o anul acesta drept laureată a Premiului Nobel pe Herta Müller – a liniştit pentru scurt timp apele mediatice, ca un adagio seren între două forzando furioso în exces.

Avizaţii au dat iute verdictul: „Aha, ştiam noi!“, pregătiţi oarecum şi ei de presa cotidiană care sunase înfocat cu vreo două zile în urmă din castaniete. Şi nu fără motiv. Acum cîţiva ani, la Stockholm, întîlnindu-mă cu trei dintre membrii Comitetului de decernare a Premiului Nobel, numele Hertei Müller a fost cel mai rostit, în repetate rînduri, era, cum se spune, „în cărţi“. Pentru mulţi de aici însă, numele ei a rămas cvasinecunoscut. Cert este că, una peste alta, am cucerit Stockholmul, reduta s-a predat! Nu întru totul, dar a cedat. Cel puţin aşa a rezultat.

Cei mai surprinşi, cred, au fost criticii. Să nu generalizăm. Totuşi, numele Hertei nu pare să figureze în istoriile literare recente. „Scrie în germană.“ Fals! Acum trei ani, Herta ne-a „dăruit“ (e cuvîntul cel mai potrivit) o carte în limba română, o carte de poezii. Herta nu este doar o mare prozatoare şi eseistă, este şi o poetă apreciată unanim. O carte şi un disc, citindu-şi ea însăşi poeziile, în româneşte, au trecut aproape neobservate. S-a spus că Herta Müller ar fi membră a USR. Nici un premiu, nici o nominalizare! Nu ştiu să fi fost vreodată invitată la Neptun. Critica, de la cea academică la cea rudimentar eseistă, a păstrat o cvasidiscreţie în ceea ce-o priveşte. Nu e singurul caz, pentru unii Norman Manea e nume tabu, Gabriela Adameşteanu, da, are ceva talent, cam atît! Chiar şi lui Cărtărescu – ca să amintim autori dintre cei mai cunoscuţi – îi mai lipsesc cîteva carate din cele 24 pe care ar fi trebuit să le aibă neapărat.

Revistele literare, manipulate şi ele de grupuri şi grupuleţe care tocmai se moşmondeau să numere voturile pentru alegerea ce va să vină curînd, au ocolit-o şi ele pe Herta. „Oficialităţile“, nu mai spun, cui îi cade bine să fie arătat cu degetul mereu, să i se tot repete că, după douăzeci de ani, nimic nu s-a schimbat, că sînt tot „ăia“ sau, mă rog, urmaşii lor!? Atîta tărăboi, şi pentru ce? Pentru nişte file sustrase dintr-un dosar, la Timişoara sau cine ştie unde altundeva! Acum, desigur, aceleaşi capete sus-puse se vor trezi oferind laureatei vreun ordin în grad de cavaler sau comandor. Cade bine, că vin alegerile curînd.

Librarii – iarăşi, nu vreau să generalizez – au fost prinşi şi ei pe picior greşit, dîndu-şi poalele profesionismului (cît şi unde e!) peste cap. Piarista de la cea mai cu moţ librărie din Bucureşti a declarat senină că nu mai are de luni de zile cărţile Hertei la raft. Lanţul de librării cu cele mai mari pretenţii, întins de-a lungul şi de-a latul ţării, asaltat de curioşi, ridică din umeri şi dă un comunicat „la plesneală“, cum se zice, spre a anunţa că va avea cărţile la raft atunci cînd vor fi disponibile „la furnizor“. Abia după o zi, cineva se trezeşte trimiţînd, totuşi, şi o comandă... „la furnizor“. E greu s-o promovezi în librării pe Herta, atunci cînd marketing înseamnă cîte kilograme de cărţi sînt pe metru pătrat, să vinzi doar ultimele noutăţi ca să ai taxe de supraexpunere de încasat. Unde să mai încapă Herta Müller printre Dan Brown şi Trăiesc, deci mă abţin? Trăim în capitalism, cartea trebuie „să se vîndă“, ca în gară, să aducă profit!

O fi gîndit-o şi defunctul, cînd vindea evrei şi saşi, şi şvabi, pe bani. Să aibă profit, să ducă patria pe noi culmi de progres.

Am cunoscut-o pe Herta abia după ce Polirom i-a publicat prima carte. A fost o întîlnire cu cititorii, la ICR. Spunea adevăruri fruste, incomode, fără ocolişuri şi fără cuvinte mari. Era cumpătată în toate, era ceea ce am putea numi „o conştiinţă vie“, lipsită de complexe atunci cînd relata ceea ce pentru noi înseamnă „orori“ – experienţele ei dintr-un regim totalitar. Mă întreb însă cît va fi fost şi cît va fi ea de înţeleasă într-o ţară în care conştiinţele se mulează după culoarea carnetului de partid, după tîrguri încheiate mai mult sau mai puţin pe ascuns, după interese de moment sau, pur şi simplu, conştiinţele acelea nu prea sînt. O ţară de politruci, cameleoni, arivişti, cu clickuri şi cancanuri, cu catedrale fastuoase şi gropi.

E ţara în care s-au născut Enescu, Cioran, Brâncuşi şi Ionesco. Şi... Herta Müller, mai de curînd.