Autor: 
Categoria: 
Ceea ce se
întîmplă în Haiti e cumplit. La ora cînd scriu aceste rînduri, se vorbeşte de
multe zeci de mii de morţi şi poate de milioane de răniţi şi oameni rămaşi fără
adăpost. Cuvîntul „cutremur“ trebuie să aibă o rezonanţă puternică la
Bucureşti, iar dacă memoria lui 1977 s-a estompat oarecum, blestemul care a
căzut pe capul haitienilor trebuie să stîrnească totuşi un profund sentiment de
compătimire. Şi de milă.
Tocmai cînd
lucrurile păreau să intre pe un făgaş normal, cînd – datorită prezenţei unei
masive forţe internaţionale de intervenţie (braziliene, în mare parte) şi a
investiţiilor făcute de state şi de companii private din mai toată lumea – şi
situaţia părea a se îmbunătăţi în ţara considerată cea mai săracă din emisfera
vestică, a venit acest teribil cutremur care a redus întreaga infrastructură a
ei la ruină. Ce poate gîndi omul de rînd într-o asemenea situaţie, ce poate
să-l sfătuiască intelectualul (fie el public sau nu) sau ce ar putea să-i
promită politicianul?
Ziarele şi media
electronică sînt pline de imagini cutremurătoare. Reprezentanţii televiziunilor
şi ai presei scrise au ajuns la Port-au-Prince înaintea macaralelor şi a cîinilor
care ştiu să adulmece un corp viu îngropat adînc sub mormanele de moloz.
Probabil, au ocupat toate hotelurile şi camerele disponibile, în care răniţii
ar fi putut găsi un adăpost şi în care medicii ar fi putut improviza spitale de
campanie. Există, fără îndoială, o fascinaţie a mizeriei, o „estetică“ a
suferinţei umane. Într-o relectură contemporană a lui Homer, Alessandro
Baricco, după ce ne repovesteşte Iliada, constată acelaşi lucru despre război:
„cu toate că sună cumplit, să ne amintim că războiul este un iad, dar unul
magnific (în textul englez al lui On Iliad, din care traduc, stă scris „war is
hell – but beautiful“). A declara mereu războiul oribil
şi/sau imoral nu duce la nimic în cele din urmă; singura modalitate eficientă
de a lupta împotriva acestei calamităţi ar fi prin străduinţa către o estetică
alternativă: „to construct another kind of beauty is perhaps the only route to
true peace“. Care ar putea fi „frumosul“ care să ne facă să uităm (sau să
renunţăm la) fascinaţia care ne stăpîneşte la vederea suferinţei umane?
Haiti e un loc
îndepărtat de care nu ne leagă nimic. Am auzit de „papa Doc“ şi am văzut scene
în care oameni în stări de transă se zvîrcolesc în neştire. Am auzit de
faimosul „voudou“, dar nu ştim exact ce înseamnă. În capitală, un palat
prezidenţial (care s-a prăbuşit şi el, în mare parte) domină o constelaţie de
construcţii mizerabile, locuite de un popor care cîştigă în jur de un dolar pe
zi (săptămînă?), în medie. Şi totuşi, Haiti are o istorie plină de evenimente
remarcabile, iar evenimentele au uneori un tîlc care poate fi relevant astăzi,
aici. Haiti este, aşa cum am mai spus, cea mai săracă ţară din emisfera
vestică, dar a fost şi prima republică independentă din această zonă, după
Statele Unite. Cînd spaniolii şi-au pierdut interesul în Insula Dominicană
(Santo Domingo), francezii s-au instalat în partea ei de Vest. Negrii şi
mulatrii liberi de aici au ocupat întreaga insulă şi au început să promoveze o
politică a emancipării axată pe principiile unui iluminism tolerant. Doar după
excesele cumplite ale trimişilor imperiali, la începutul secolului al XIX-lea,
revoluţionarii lui Dessalines i-au măcelărit atît pe trimişii lui Napoleon, cît
şi pe colonizatorii albi rămaşi pe insulă.
Au venit mai
apoi, în 1915, americanii – nu aşa cum ar fi trebuit ei să vină în România, în
1945 –, dar au plecat în 1934, cînd, în plină criză economică, preşedintele
Roosevelt a decis că are alte griji, mai mari decît o jumătate de insulă
recalcitrantă din mijlocul Caraibilor. În 1941 s-a instalat primul dictator
modern în Haiti, Élie Lescot. În cărţile de istorie stă scris că, în 1946, în
urma unei crize economice, armata a dat o lovitură de stat şi l-a înlăturat de
la putere pe acesta. Eu prefer versiunea mai puţin cunoscută şi, poate, mai puţin
plauzibilă, dar mult mai grăitoare nouă, postmoderni deschişi tuturor
orizonturilor.
La sfîrşitul
anului 1945, André Breton, înainte de a se întoarce în Franţa din exilul său
american, a făcut un popas la Port-au-Prince, îmboldit de Pierre Mabille
(medic, prieten al său, care scria printre altele, „je tiens la pensée comme
participant de la réalité cosmique générale, notre représentation comme
témoignage des objets, les idées comme existant dans les choses“) şi de
ataşatul cultural al Franţei la New York, Lévy Strauss. Wilfredo Lam, pictorul
cubanez (care-l întîlnise pe Breton la Marseille, în 1939), era şi el, în acel
moment, în Haiti, şi poate şi Aimé Cesare.
Breton venea în această capitală
francofonă să aducă mesajul suprarealismului eliberator: omul nu e o victimă a
realităţilor economice sau o marionetă manipulată de firele toarse de artizanii
materialismului dialectic. El e liber să viseze şi să-şi imagineze o lume
liberă de constrîngerile unor pretinse legi obiective ale istoriei. Toate acestea urma să le susţină, într-un mod argumentat şi într-o
franceză limpede şi elegantă, într-o serie de prelegeri publice ce urmau să
aibă loc în sala elegantului teatru Rex din Capitală: „From the Magus’ first
words, the atmosphere became electric and would soon set off the mines laid by
the young revolutionaries of La Ruche, whose meetings with Breton at Savoy at
the beginning of December 1945 turned our banquet into a crossroads of poetry
and a sort of prelude to the battle“ (scrie Paul Laraque în Refusal of the shadow:
surrealism and the Caribbean, London, Verso, 1996; sublinierea îmi aparţine. Aş
adăuga că, la începutul anilor ’40, cîţiva tineri elevi au lansat un mic jurnal
avangardist, intitulat La ruche – asemănător Algelor din România anului 1933;
în general, destinul celor două grupuri pare a fi uimitor de asemănător în
multe privinţe. Doi dintre
redactorii revistei, René Depestre şi Jacques Alexis, aveau să devină scriitori
importanţi în Haiti şi, mai apoi, bine-cunoscuţi în Franţa anilor ’60 şi ’70 ai
secolului trecut).
Restul este
istorie: studenţii au ieşit în stradă, sindicalişti, politicieni şi simpli
spectatori, încîntaţi de spectacol, li s-au alăturat. În 1946, Élie Lescot a pierdut puterea în
Haiti. Desigur, lovitura de stat a fost condusă, în cele din urmă, de armată,
dar armata nu s-a urnit înainte ca studenţii să se mişte în numele
suprarealismului eliberator. Haiti e o ţară săracă, iar locuitorii ei au avut
întotdeauna, cu siguranţă, alte griji decît cele create de cîmpurile magnetice
ale suprarealiştilor; şi totuşi, într-un moment de mare tensiune, aceste
imagini abstracte s-au dovedit a fi mai puternice decît realitatea prozaică a
mizeriei sociale. În 1945-1946, în
Haiti .
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters