OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Într-un peisaj al dezolării pitoreşti, al trîndăviei metafizice şi al voluptăţilor întristate, un personaj cu totul aparte avea să se ivească în Bucureştii lui 1786 şi să se convertească treptat în erou legendar, labirinticul şi dionisiacul Mavrogheni (mavros, în greacă, înseamnă negru), sosit din cel mai apolinic ţinut cu putinţă, insula Paros, cea din marmură albă, una dintre Ciclade. De aici, Mavrogheni, fiu de pescar, avea să-şi pornească aventurosul său destin de pirat al Mediteranei, priceput fiind în ale armelor şi prădăciunilor de tot felul. Păcatele cine ştie cui strămoş ispăşea Mavrogheni, căci boala aceasta de care suferea, nebunia, bîzdîcul, hachiţele lui, se spunea de către scriitorii din vechime că este cu voia Celui de Sus, o ispăşire a cine ştie căror vini; aşa că cei apucaţi aveau o simptomatologie dintre cele mai bizare: mîncau zid, cînd rîdeau, cînd plîngeau, se topeau pe picioare, doreau totul şi nu doreau nimic sau, după spusele lui Miron Costin, erau „frenetici, adică bîiguiţi la fire“.

 

Maniacul, nevrozatul, nea-ntr-o-parte de Mavrogheni băga-n oameni o „spaimă sfîntă“, ca de cele necunoscute, şi numai cu ajutorul basmelor şi-al legendelor despre lumea de Dincolo mai izbuteau a-l înţelege. Şi, ca orice erou noir respectabil, Mavrogheni avea un trecut cufundat în bezna tuturor incertitudinilor şi mai vorbea şi limba stranie a piraţilor, levantina cea amestecată, pe care doar acei portenos mediteraneeni o mai puteau pricepe. Iată cum îl vede cronicarul: „Mavrogheni era un maniac conştient, pornit spre cruzime şi sălbatice schingiuiri atît prin firea lui, cît şi prin aducătura împrejurărilor; ş...ţ un halucinat bizar care, în căldurile vedeniilor, sălta totdeauna spre mari, colosale şi deci imposibile fapte, dar căzu totdeauna în năzdrăvănii din cauza dezechilibrării facultăţilor sale“. Prin urmare, dezechilibrat ereditar şi maniac contextual, fantast iremediabil şi exaltat dotat cu apetit pentru marile realizări, Mavrogheni se erijează în înfăptuiri nătîngi şi fără noimă, spre marea „crucire“ a poporului.

 

Spre neşansa lui, grecul sosea la cîrma ţării şi-ntr-un moment nefast, cînd pe tron românii nădăjduiau să-l vadă în continuare pe Mihai Şuţu, cel ce contribuise el însuşi la înlăturarea lui Caragea şi domnea din 1783. Dar, favorit al sultanului Abdul-Hamid şi al vizirului Iusuf-Paşa, Mavrogheni suie pe tron şi se vede duşmănit din două părţi, atît de români, cît şi de fanarioţii cărora nu le venea să creadă că Valahia va încăpea pe mîinile acestei „pozne a firii“. Despre înţelepciunea şi bunele intenţii ale noului domn vorbeşte pitarul Hristache şi stau mărturie faptele ciudatului grec, dar presimţirea ce-o au boierii la întronare, că Mavrogheni e ictromă şi zevzec, avea să se adeverească cu vîrf şi-ndesat: însoţit de galeongiii săi (piraţi misterioşi şi de temut, de pe galioanele sultanilor, fără trecut, ca şi el), domnul bagă spaima-n omenire numai cu înfăţişarea lui cumplită: e înalt, uscăţiv şi cu pielea atît de întunecată, încît i se spune Arapul, are dinţii atît de puternici că par de oţel, pe sub piele are înscrisuri tainice, slove turceşti însemnate cu praf de puşcă, nişte formule magice care să-l apere de glonţ. Şi, mai spun oamenii, la ceafă mai are o gură, prin care scoate oasele de miel cînd se ospătează.

 

Cumplit de şaşiu, cu un tic nervos ce-i dă feţei o mobilitate ieşită din comun, Mavrogheni se aşază în profil cînd se adresează cuiva, ca să-l poată privi, şi astfel interlocutorului urechea sa îi pare o a doua gură, situată la ceafă... Teribilă apariţie, ne spune Ion Ghica, noul domn se plimbă cu vestita trăsură, care are înhămaţi la ea cerbii cei cu coarne de aur, însoţit de slugile sale care se strîmbă la trecători şi aruncă vorbe neruşinate femeilor întîlnite în cale, în drum spre chioşcul de la Isvorul Tămăduirii, unde-şi ia ciubucul şi cafeaua. Cîte din toate acestea însă vor fi fost adevărate, rămîne să ne întrebăm, căci părerile istoricilor sînt împărţite: Constantin Giurescu îi laudă calităţile militare, vădit superioare celor dovedite de alţi domni, şi consideră că judecata ce i-a făcut-o istoria nu e dreaptă1. Adeverind că unele dintre poznele domnului erau reale, precum plimbarea în trăsura la care erau înhămaţi cei doi cerbi, sau confirmînd nenumăratele umilinţe şi jecmăneli pe care au trebuit să le îndure boierii munteni, Giurescu aminteşte însă şi însuşirile pozitive ale celui atît de urît de români: activ sub aspect filantropic şi bisericesc, Mavrogheni este ctitorul bisericii ce-i poartă numele şi al spitalului Filantropia, iar dările luate de la boieri s-au dovedit a servi la alcătuirea unei armate de zece mii de oameni, folositoare în războiul ruso-turco-austriac, cel care sărăceşte Ţările Române mai mult ca oricînd. Mavrogheni umbla travestit prin tîrguri şi prăvălii şi făcea inspecţii în urma cărora cei ce înşelau sau furau erau spînzuraţi şi lăsaţi cîte o zi în văzul întregii lumi.

 

De altfel, aflăm că măsurile luate nu erau deloc exagerate, întrucît din documentele vremii reiese că cei ce umblau cu înşelăciuni nu erau puţini: un act de la 10 februarie 1785 (un an înaintea urcării lui Mavrogheni pe tron), anafora boierilor orînduiţi să cerceteze cu ce preţ vînd postăvarii marfa la dugheni, spune că aceştia găsesc diferenţe considerabile între preţul recomandat la postav şi cel practicat de negustori: postavul cel bun, albastru, se vinde cu 25 de parale, în loc de 22, postavul vînăt, de a doua mînă, cu 33 în loc de 30, iar postavul de lînă aleasă cu 51 de parale, în loc de 39 (preţul se punea pe cot de pînză)2. Faima lui Mavrogheni de filantrop şi conducător înţelept este însă mult întrecută de cea de „năzdrăvan“: travestit în „haine popesci“, alteori cu rasă şi potcap călugăresc, domnul se plimbă prin bisericile bucureştene să supravegheze cum se ţin slujbele şi „pe ce vreme severşesc slujba“3 preoţii. În plus, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, mahalalele erau aşternute cu paie şi nuiele, materiale precare ce se deteriorau rapid, făcînd din mersul fără trăsură un risc pe care cu greu negustorii ori cei cu rang înalt şi-l mai asumau. Cît despre străzile principale, precum cele pe care Nicolae Mavrogheni îşi plimba straniul echipaj – caleaşca trasă de faimoşii cerbi –, erau adevărate capcane pentru trăsuri, ale căror roţi rămîneau deseori înţepenite între buştenii ce se desprindeau cu uşurinţă... La 26 iunie 1786 (deci în primul an al domniei sale), Nicolae Mavrogheni dă ordin să se repare toate străzile bucureştene, în funcţie de materialul care fusese folosit iniţial – paie şi nuiele în mahala, podine de lemn pe arterele principale.

 

Tot el cere ca fiecare construcţie să se ridice legal, în acord cu arhitectura clădirilor din jur. Bucureştiul e „nostim“ în vremea lui Mavrogheni, petrecerile se ţin lanţ, comerţul înfloreşte (pînă şi cel cu... broaşte ţestoase), iar domnul are pasiuni dintre cele mai spectaculoase – se trezeşte uneori în miez de noapte şi alertează tulumbagiii de la foişor, strigînd în gura mare că a izbucnit incendiul... Textul despre Nicolae Mavrogheni şi lady Craven constituie încă o mostră a îmbinării de talent literar şi informaţie utilă, marcă a istoricului Ionnescu-Gion – atît de controversata sosire a englezoaicei la Bucureşti, pe cît de scurtă (24 de ore), pe atît de bulversantă, reprezintă o veritabilă scenă de epocă. Extravaganta englezoaică avea 35 de ani, divorţase de soţul care o neglija, lordul Craven, şi tocmai făcuse, la 1785, o călătorie prin Franţa, Germania, Italia şi Rusia. Frumoasă şi cultivată, lady Craven lasă în urma ei o carte de memorii, cu preţioase informaţii legate de curţile europene. Invitată la palat, englezoaica nu este cîtuşi de puţin impresionată de pompa fanariotă, ba chiar, la auzul geamparalelor organizate de Mavrogheni în cinstea ei, izbucneşte într-un rîs profund neprotocolar, dar rămîne totuşi impresionată de ritualul european al servirii mesei care, după cum se aştepta ea, ar fi putut fi înlocuit de cel turcesc. Un amănunt interesant este că, aflîndu-se pentru o vreme în intimitatea doamnei şi a însoţitoarelor sale, lady Craven se arată uimită de frumuseţea şi eleganţa portului unei tinere aparte, care se dovedeşte a fi una dintre fiicele boierului Dudescu. În vizită la bătrînul Dudescu acasă şi văzînd celebra grădină englezească a acestuia, lady Craven va afirma ulterior că nici grădina ultimului paroh din Anglia nu este atît de modestă precum a boierului român... Cu subtilitatea care îi defineşte scriitura, autorul insistă pe amănuntele de atmosferă, menite a contura situaţia hilară creată de întîlnirea celor doi, exponenţi a două lumi şi civilizaţii pe cît de îndepărtate, pe atît de greu de conciliat.