În preambulul cărţii sale despre Hannah Arendt, Dans les pas
de Hannah Arendt, Laura Adler mărturisea că a descoperit această fascinantă
personalitate a veacului al XX-lea citind Eseu despre revoluţie, în care
autoarea propunea un model de reflecţie politică menit să acţioneze asupra
lumii, pentru a o face mai umană şi mai justă. Revelaţia i-a provocat-o însă
portretul schiţat de Arendt lui Kafka, descifrat sub semnul singurătăţii şi al
tragismului. Astfel, Hannah i se dezvăluia nu doar ca mare intelectuală,
scriitoare şi théoricienne du politique, ci şi ca femeie care a cunoscut
suferinţa, marcată de contradicţii, căutîndu-şi mereu locul în lume, între
pasiunea pentru filozofie şi angajamentul politic, între vita activa şi vita
contemplativa. Exemplu de curaj şi de independenţă, ea a ales să caute
răspunsul la întrebarea ultimă, cea mai gravă şi, în fond, cea mai urgentă a
secolului în care a trăit, cea despre cauza răului: totalitarismele, violenţele
politice, exacerbarea societăţii de consum, reducerea spaţiului public,
degradarea libertăţii sînt, prin urmare, chestiunile în jurul cărora se învîrte
opera arendtiană.
În ceea ce mă priveşte, am descoperit-o pe Arendt citind
Originile totalitarismului, în care găseam cel mai convingător model de analiză
a disfuncţiilor politice ale veacului trecut. Revelaţia personalităţii ei am
avut-o citind scrisoarea adresată lui Karl Jaspers în 4 martie 1951. Există
acolo următoarea sentinţă despre dimensiunea răului contemporan, care s-a
dovedit a fi mai radical decît fusese vreodată imaginat, căci nici măcar
„Decalogul nu a prevăzut crimele moderne“. „Nu ştiu ce este răul absolut“,
afirmă Arendt în continuare, „dar cred că are de-a face cu declararea fiinţelor
umane ca superflue în însăşi calitatea lor de fiinţe umane“. Vinovată ar fi
„atotputernicia omului individual, care-i face inutili pe oameni la plural“.
Iar filozofia nu este, în acest context, „complet inocentă“. Vinovăţia
descifrată aici de Hannah Arendt este departe de a fi o felix culpa.
Cu adevărat fascinată am fost însă cînd am descifrat, în
Condiţia umană şi Between Past and Future, o surprinzătoare teorie a artei. În
limitele structurii bipolare – vita activa/vita contemplativa – ce-i
individualizează demersul filozofic, Arendt introduce insidios, dar suveran,
reflecţii despre locul artei şi semnificaţia operei (de artă): citite din
perspectiva literaturii artistice, acestea au un caracter fragmentar, pentru că
ocupă un loc inevitabil marginal în economia unei gîndiri ce are în centru
„politicul“. Odată identificate şi reunite într-un colaj „estetic“, ele devin
însă cu atît mai semnificative, pentru că ne provoacă la o re-definire a operei
şi la o re-amplasare a activităţii artistice în ansamblul universului uman.
Utilitarismul domină activitatea lui homo faber: „din
perspectiva fabricării, produsul finit constituie un scop în sine, o entitate
durabilă şi de sine stătătoare, dotată cu existenţă proprie“. Paradoxal însă,
odată terminat, produsul devine la rîndul lui mijloc într-un lanţ infinit de
mijloace şi finalităţi, iar sensul lumii, înţeleasă ca loc permanent constituit,
stabil şi obiectiv, care dezvăluie omului raţiunea de a fi, scapă, inexorabil,
mentalităţii pragmatice a lui homo faber. Acesta se poate depăşi pe sine atunci
cînd acţiunea/munca se converteşte în activitate artistică, iar opera/creaţia
devine locul privilegiat al acestei transformări.
Dimensiunea ce deosebeşte operele de artă de restul
lucrurilor făcute de om este durabilitatea, efect al inutilităţii lor
constitutive. Această durabilitate este aproape invulnerabilă faţă de efectele
corozive ale proceselor naturale, dat fiind că scapă unei utilizări imediate,
care, departe de a le actualiza finalitatea – asemenea scopului unui scaun
atunci cînd te aşezi pe el –, duce, în cele din urmă, la distrugerea lor (vezi
capitolul despre operă din Condiţia umană). Nu îndrăznim să „ne servim“ de o
operă de artă; dimpotrivă, pentru a-i asigura locul potrivit în lume, ea
trebuie îndepărtată de nevoile şi exigenţele vieţii cotidiene. Chiar dacă
originea ei istorică avea un caracter exclusiv religios sau mitologic, arta „a
rezistat glorios“ în separarea ei de religie, magie şi mit.
Durabilitatea operelor de artă le asigură permanenţa de-a
lungul secolelor: „niciunde durabilitatea pură a lumii obiectelor nu apare cu
atîta claritate, nicăieri lumea obiectelor nu se dezvăluie atît de spectaculos
ca patrie nemuritoare a fiinţelor muritoare“. Această permanenţă dă naştere
stabilităţii: „e ca şi cînd stabilitatea lumii ar deveni transparentă în
permanenţa artei“.
Parcursul dedicat operei în Condiţia umană (con)duce la una
dintre cele mai frumoase definiţii: „sursa imediată a operei de artă este
aptitudinea umană de a gîndi“. Operele sînt astfel consacrate ca obiecte ale
gîndirii, rămînînd însă obiecte, adică lucruri, produse ale gîndirii
„reificate“. Reificarea produsă în scris, în pictură, modelaj sau compoziţie
este indisolubil legată de gîndirea ce o precedă, aşa cum ceea ce transformă
gîndirea în realitate este acţiunea care, graţie instrumentului primordial al
mîinii, construieşte celelalte obiecte durabile ale universului uman. Produsă
fără o finalitate precisă, fără un scop sau o utilitate bine determinată, opera
de artă împărtăşeşte cu celelalte produse ale lui homo faber statutul de obiect
al lumii comune, care-i conferă dimensiunea de realitate. A fi real ca produs
al mîinii umane înseamnă a se manifesta în lume, a ocupa un loc, a se dezvălui
unei mulţimi ce garantează eficacitatea lucrurilor, realitatea însăşi. Real e
ceea ce se arată public, pentru a fi perceput de toţi.
Privirile oamenilor (la
plural) aţintite asupra aceluiaşi lucru garantează realitatea lucrului însuşi,
aşa cum percepţiile se garantează reciproc ca percepţii ale aceluiaşi lucru
real prin însăşi convergenţa lor. Se întrevede aici semnificaţia pe care Arendt
o acordă noţiunii de sens comun – sensus communis – împrumutată, graţie unei
subtile lecturi kantiene, din tradiţia de origine aristotelică, pentru a evoca
astfel un al şaselea simţ, sensus interior, ca simţ al realului, cel prin care
ne putem asigura de realitatea lumii, prin care fiecare dintre noi poate
adopta, printr-un exerciţiu de imaginaţie,punctele de vedere potenţiale ale celuilalt asupra lucrurilor pe care le
percepem. Realitatea unui obiect al lumii ce ne înconjoară este garantată de
capacitatea lui de a se dezvălui oricărei persoane care împărtăşeşte lumea sa
cu celălalt. Iar folosirea în comun a lumii de către oamenii care o locuiesc se
întemeiază pe acest sensus communis, ca facultate umană ce-l determină pe
fiecare dintre noi să gîndească din perspectiva celuilalt, fără de care nu ar exista
pentru noi nici lumea reală, nici lucrurile reale identificabile în ea.
În Between Past and Future (tradus în franceză cu titlul La
crise de la culture), Arendt afirma vocaţia operelor de artă de a fi potenţial
nemuritoare: din această perspectivă, ele sînt superioare în raport cu toate
celelalte lucruri fabricate de om. Dacă dimensiunea comună a tuturor
artefactelor este facultatea de a ni se arăta prin intermediul formei, doar
operele de artă au drept unică finalitate această aparenţă. Criteriul de
judecare al aparenţei este frumosul, dar pentru aceasta e nevoie de libertatea
de a stabili o distanţă între noi şi obiect: „această distanţă nu se poate
instaura decît în uitarea de sine, atunci cînd uităm grijile, interesele şi
urgenţele vieţii noastre“. Plăcerea dezinteresată (Arendt face referire
explicită la conceptul kantian de uninteressiertes Wohlgefallen, citat ca
atare) poate fi experimentată numai după ce au fost satisfăcute nevoile vitale.
Iar oamenii „pot fi liberi pentru lume“.
Arta este, aşadar, prin excepţionala ei durată, „memoria
lumii“, dînd mărturie, de-a lungul timpului, despre „spiritul care animă
civilizaţia umană“. Opera de artă corespunde facultăţii de judecare prin
întruparea sensului comun şi este martorul privilegiat al judecăţii estetice ce
reuneşte oamenii pe principiul unic al aparenţei fără nici o altă consideraţie.
Judecata de gust capătă astfel, graţie calităţii sale de a fi „publică“, un
sens „umanist“ şi, ca atare, în limitele gîndirii arendtiene, unul „politic“.
Numai astfel înţeleasă, opera de artă poate deveni un locus central în
înţelegerea vieţii umane ca apartenenţă la lume, în care viaţa solitară a
gîndirii se întîlneşte cu viaţa publică a acţiunii. Sau altfel spus, opera
poate alcătui o punte ce uneşte, în durabilitatea, permanenţa şi nemurirea ei,
vita activa cu vita contemplativa.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters