OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

UPDATE (11 februarie 2011)

Preşedintele egiptean, Hosni Mubarak, a demisionat, a anunţat vineri, 11 februarie, vicepreşedintele Omar Suleiman, în cadrul unei intervenţii televizate. Suleiman a afirmat că Mubarak a renunţat la funcţie şi a transferat puterea armatei egiptene. „Ca urmare a condiţiilor dificile pe care le traversează ţara, preşedintele Hosni Mubarak a decis să abandoneze funcția de preşedinte al Egiptului şi a însărcinat Consiliul Suprem al forţelor armate să administreze afacerile ţării“, a declarat Suleiman. Sutele de mii de manifestanţi din Piaţa Tahrir din Cairo au explodat de bucurie la anunţul demisiei preşedintelui Hosni Mubarak, după 30 de ani de cînd este președintele Egiptului.

 

 

În ultimele zile, mass-media românească a alocat spaţii ample demonstraţiilor din Egipt şi din alte ţări arabe. Situaţia e prezentată ca fiind haotică, există revolte, demonstraţii, morţi şi răniţi. Din aceste ştiri, ai crede că lumea arabă trece printr-un fel de nebunie colectivă, despre care nu se ştie ce vrea. Oare e mîna agenturilor? A americanilor? Oare terorismul şi fundamentalismul se află la baza acestor mişcări de stradă? Oare armata şi poliţia ce fac de nu intervin şi îi lasă pe demonstranţi să se dedea la furturi şi la alte acte antisociale?

 

Pe lîngă lipsa de profesionalism în prezentarea unor ştiri externe, pe lîngă lipsa de informare şi de o minimă decenţă a comentariului, pe lîngă lipsa celei mai elementare etici jurnalistice, presa românească păcătuieşte mai ales prin lipsa de înţelegere. Este ca şi cum nişte şobolani ar povesti altor şobolani ceea ce au văzut în pivniţa unei case: haos şi dezordine, foc şi fiare vechi, zgomote şi debandadă. Şobolanii nu au cum să înţeleagă o întocmire umană, fie ea şi dezorganizată. Comparaţia aceasta, chiar dacă exagerată, vine să sublinieze tocmai lipsa de comunicare ce există între jurnaliştii români care au prezentat revoltele din lumea arabă din ultimele săptămîni şi societatea arabă ca obiect al acestor comentarii.

 

Nu cred că e vorba aici de o incomensurabilitate, de o incomunicabilitate în termenii lui Thomas Kuhn. Paradigma europeană şi paradigma arabă cu greu pot fi considerate ca fiind la acelaşi nivel. În primul rînd, lumea arabă are unitate şi individualitate proprie prin etnie, or, europenii nu au unitate etnică. În al doilea rînd, dacă am vedea lucrurile altfel, de exemplu, să considerăm că avem o incomunicabilitate datorată altei înţelegeri paradigmatice: paradigma creştină versus paradigma arabă, tot nu am ajunge la un rezultat concludent, în condiţiile în care egiptenii, tunisienii şi ceilalţi ţin nu de vreo religie arabă, ci de religia islamică. Atunci, ce să existe la baza incomensurabilităţii, a lipsei de comunicare şi de înţelegere a fenomenelor proprii ţărilor arabe? Înclin să cred că lipsa de înţelegere se datorează nu atît situării în paradigme diferite, nu atît situării în lumi diferite, cum se mai spune, ci se datorează, pur şi simplu, complexităţii lumii arabe. Acolo există tradiţii diferite, ce merg în timp nu la Platon şi Aristotel, ci la Avicena şi Al Farabi, au religie diferită şi obiceiuri diferite. Dacă mai punem la socoteală şi diferenţele induse de limba arabă, cu toate structurile ei, avem o gamă largă de fapte ce pot explica această lipsă de înţelegere.

 

După această lungă introducere, este cazul să intrăm în fondul problemei. În Egipt, la fel ca şi în celelalte ţări arabe, nu există nici un haos. A prezenta situaţia într-o asemenea formă, aşa cum se tot face la noi în ultima perioadă, de toate ziarele şi de toate televiziunile, este oarecum asemănător cu felul cum erau prezentate evenimentele de la Timişoara, din perioada 17-21 decembrie 1989, de către Nicolae Ceauşescu, la celebra adunare din Bucureşti. Cică la Timişoara este haos pe străzi, sînt demonstranţi care atacă armata (Cu ce? Cu pietre!?), sparg vitrinele magazinelor şi fură etc. După părerea mea, în lumea arabă oamenii s-au săturat de abuzurile clasei politice, se revoltă împotriva scăderii drastice a nivelului de trai, şi aşa foarte scăzut, împotriva unei vieţi tot mai austere şi mai lipsite de speranţă. Sigur că această revoltă aparentă are legături cu alte fenomene proprii lumii arabe. În primul rînd, cu religia, căci este evident că şi la ei, ca şi la noi, religia ocupă o parte foarte importantă din viaţa comunităţilor şi din viaţa fiecărui individ. La ei, ca şi la noi, locurile de rugăciune sînt pline de oameni care se roagă pentru o viaţă mai bună, pentru sănătate sau, pur şi simplu, care vor să fie mai aproape de Dumnezeu, adică de un loc al liniştii, al armoniei, echilibrului şi puterii. În al doilea rînd, revoltele au legătură cu ceea ce numim noi democraţie. Este mai mult decît evident că există revendicări de ordin democratic, oamenii vor schimbarea dictaturii, încetarea abuzurilor şi corupţiei. Chiar dacă ei vor o schimbare politică pe baza acestor acte de revoltă, nu trebuie uitat că nu au arme şi nu săvîrşesc nici un fel de violenţe. Din cauza asta, trebuie respinsă şi legătura directă cu terorismul sau cu fundamentalismul islamic, deşi, desigur, unele idei ale acestora sînt prezente în imaginarul colectiv al manifestanţilor. Se va spune că ar fi bine ca schimbările politice să se facă pe baza organizării de alegeri libere (aşa cum au cerut americanii recent). Dar nu trebuie uitat că, în Egipt, nu mai departe de anul trecut, au fost organizate alegeri, cîştigate de Mubarak în urma unor fraude şi falsificări făcute pentru a nu da posibilitatea partidului extremist să intre în Parlament.

 

Este evident că gestul lui Bouazizi a fost asemănător cu gestul lui Adrian Sobaru din 23 decembrie. Asemănător, dar şi... extrem de diferit. Gestul lui Bouazizi nu a fost iniţial politic: s-a sinucis în urma unui conflict cu un inspector municipal. Gestul său a căpătat, ulterior, semnificaţii politice, prin amploarea pe care i-au dat-o semenii lui Bouazizi. Moartea lui a condus la ample mişcări de protest, ce au culminat cu demisia preşedintelui. În schimb, gestul lui Adrian Sobaru a fost eminamente politic. S-a produs în Parlamentul României într-un moment foarte important, şi anume cînd trebuia să se voteze o moţiune de cenzură. În acele zile, Guvernul se chinuia să treacă unele legi extrem de importante pentru supravieţuirea financiară a României. Mai mult, pe tricoul său se afla scris: „Ne-aţi ciuruit. Ne-aţi ucis şi ne-aţi vîndut viitorul copiilor noştri. Libertate“. În schimb, urmările gestului său eroic au fost tipic româneşti. Nu a căzut nici Guvernul, nici Băsescu, nici măcar un firicel de păr nu s-a clintit din chica vreunui ministru. Nu a condus la vreo demonstraţie, nu a impresionat pe nimeni. Presa a scris despre eveniment pe prima pagină timp de trei zile, după care l-a trimis în uitare, ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic.