Haosul

Fragment din romanul Maestro, în curs de apariţie la Editura Polirom

Autor: Stelian TANASE | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Camera plonjează peste mulţimea întunecată. Agită lămpaşe şi bîte. Feţe murdare de funingine. Mutriţa Tinei, de nebună printre ortaci, transmite. Un perete de monitoare. Traveling: dăm de domni importanţi ai sfîrşitului de secol. Urmăresc imaginile&relatarea ei. Să facem prezentările ca-ntr-un roman serios, scena 16. Personaj colectiv, corul antic, corp-ansamblu. Îl vedem întîi pe Duduş într-un fotoliu bej. Se trage nervos de pielea gîtului. Specimen nevricos, azi neras. De obicei, face pe domnul şi e îngrijit. Ce i-o fi plăcut Tinei la el, Scaraoţki ştie. Mutră de funcţionar care nu stă deloc afară, la aer. Umblă ca şobolanul pe coridoare. Prezidează şedinţe în săli cu lumină artificială. Conspiră prin colţuri întunecoase. Palid, cu obrajii raşi la sînge. Viaţa lui se scurge exclusiv în birouri, unde hinghereşte, răcneşte în telefoane şi pe viu. Înfige cuţite în spatele rivalilor. Le dă brînci pe scări. E tipul care linge cerneala de pe sugativă, are şi limbuţa albastră, nu doar obrajii. Pe raft, pozele familiei cu părinţii obosiţi, fata anorexică, fiul ştirb, nevasta grăsană. Eh, te priveşte fix cu ochii umezi şi miopi. Plimbă vorbele şi dă cu rahat pe ecran. Ştie să mintă ca nimeni altul.

Te face să behăi, să sîsîi, să chicoteşti şi mai ales să taci. Vinde iluzii, duce cu vorba! Dansează pe parchetul invizibil. Îşi salvează scaunul de zece ori pe zi. Roşu-vînăt de enervare, cînd albastrul din obrajii lui de hîrtie creponată se estompează. Are mutra unui adolescent cu obraji bucălaţi. E o impresie că ar fi înger, de fapt e negru la suflet şi în părţile intime. Am întîlnit figura asta de vătaf în „n“ exemplare, trasă la indigo. În hăinuţe cu mînecuţe, lucind de jeg, aparent infantil. Dinţos, cu dosarele la subţioară. Reflexele condiţionate de cîine strînse-ghem în celularul la care vorbeşte tot timpul şi care îi ţine loc de cord. Ochii urduroşi lipiţi de geamuri&urechiuşele fine pe uşi. Utilizează des spray-ul de gură. Marea artă a lui Duduş este manipularea gloatei. Ştie multe scamatorii. Oh, el nu ar ieşi pe ecran să îl vadă lumea nici să îl arzi în focul Gheenei. Ştie că oricum acolo ajunge, nu îşi face iluzii. O societate de asigurare i-a dat garanţii că-l trimite în Iad. Agentul lui este Belzebuth, dacă nu cumva ai citit mata vreun denunţ despre acest tip. Duduş detestă să fie recunoscut pe stradă. Îşi ascunde chipul inodor incolor insipid inexpresiv.

Exact ce se caută printre viermi, rîme, gîndaci şi insecte. Să nu ţi se citească zîmbetul, intenţiile. Să nu exprimi nimic, să nu te trădezi. Duduş preferă să rămînă în culise. Forfoteşte în spatele uşilor capitonate. Lasă gloria maimuţoilor lui favoriţi. Popularitatea e pentru păpuşi şi actoraşi de provincie. Tina e un exemplar de lux al menajeriei. Jucăria cu cheiţă, ea atrage mulţimile. Ea te lucrează la adrenalină, magnetizează masele, te tîmpeşte. Se expune, îşi arată ţîţele, buzişoarele, ochişorii de peruzea. Poţi să atingi cadavrul ei într-o piaţă, într-o staţie de taxi, în hol la cinema Europa. Aura ei îţi pătrunde în suflet, te face să rîzi, să dormi ca un copil, să îţi vină menstruaţia la timp. Chipul ei surîzător te ajută să nu îţi iasă riduri prea devreme, să nu te îngraşi, să nu-ţi zgîrie un tîmpit rabla-n parcare, să nu boleşti. Duduş e numai umbra, dar să te ferească Dumnezeu să pună ochii pe tine. Parcă Emiluţa nu e una dintre victimele lui Duduş? E! Am şi eu un rol în melodramă. Sînt o biată abonată tv, recte o idioată descăpăţînată. Sînt hipnotizată de seriale, de ştiri, de talk-show-uri, de telenovele. Emiluţa costă puţin. Sînt marfă uşor vandabilă, produs second-hand. O iei de la ieftiniri&solduri. Sînt mari reduceri de preţuri în acest sezon, dacă tot vine Apocalipsul. Aflăm pe surse.

Alt personaj din gubernie. Îl recunoaştem în monitoare pe constipatul Teohari, clientul nostru vechi. Omul cu clistirul din episodul trecut. Îngerul defecaţiei. Are obrajii supţi, îngrijorat, nedormit. Tipul insomniacului, stă cu ochii în tavan, îşi suge degetul şi plînge după mama. Încearcă să pară calm, de vreme ce Duduş se dă agitat. Mereu conectat la „măreţele şi dramaticele evenimente prin care trece ţara“. Teohari, în rol secundar, ar vrea să se gudure pe lîngă şeful cel mare, Trocan. Să îl pupe pe chelie, să îi ţină un discurs, amestec de patriotism fierbinte, picioare puturoase şi sentimentul de adoraţie pentru şef. El se exprimă preţios, e inhibat. Nu e Trocan binefăcătorul lui? Teohari va face într-un minut o clismă ca să scape de stres. E aşteptat la cabinetul medical. Îl vom vedea în secvenţa care urmează dispărînd fericit să îi înfigă dama furtunul în găoaza curului. Îi goleşte stomacul cu apă călduţă. Terapia lui contra exasperării. O recomandă cui vrea să îl asculte. A ochit uşa pe unde o să dispară neobservat. Eu prefer tv-ul closetului. Te tîmpeşte mai tare decît patru doze de somnifer. Deocamdată, Teohari zăboveşte concentrat cu boticul ţuguiat pe ecrane. Notează în blocnotes. Mai are un minut.

Un perete de televizoare cu imagini de pe diferite canale. Minerii se rostogolesc întunecaţi spre Bucureşti. Şeful, Trocan, cu picioarele pe masă, ne arată tălpile. E alt personaj al poveştii mele – greţos, arogant, taciturn, trîntit în fotoliul de piele, înconjurat de curtea sa de vasali. Merită să vezi priveliştea asta. Nu te lăsa înşelat de decorul hi-tech. De monitoare, de sala de conferinţe cu difuzoare mascate în spătarul fotoliilor. Nici de microfoane şi plasme, de telecomenzi şi aer condiţionat. Sîntem în Evul mediu. Am făcut cunoştinţă cu dumnealor în scena 2. I-am surprins în flagrant delict, cum aruncau cadravul Tinei în bălării, pe un maidan. S-o luăm pe rînd. Iată curteanul cadaveric adus de şale, cu umerii căzuţi. E consilierul de taină, sluga dvs. A renunţat la caftan şi giubea, poartă un costum deux-pièces Armani. Ochelari cu rame subţiri de aur, ceas fiţos, cravată updatată, cu ac din aur&perlă. Personajul tuturor mizeriilor şi intrigilor. Seamănă cu Duduş, dar şi cu opusul lui. Iată bufonul, îl lasă nervii şi rîde. Bun de balamuc, cu ochii mijiţi şi tumbe aiuritoare. Spune bancuri porno&politice pentru onorata asistenţă. Iată complotistul, tocmai aprinde ţigara lui Trocan. E atent ca nu cumva să vrea şeful un pahar cu apă. Pîndeşte clipa cînd va cere batista să îşi şteargă ceafa transpirată. Mutră de chelner, servitorul preaplecat, util la protocoale, expert în gîdilături cu beţigaşul la coiţe. Are în agenda neagră nume&adrese. E mai transparent ca un zid. Aruncă iute printre dinţi cuvinţele ca nişte coji de seminţe. E aici şi secretarul cancelariei, secretos, vorbind în şoaptă. Ochelarii cu lentile groase, fumurii, peste un nas de pasăre, mare, chitinos. Loveşte ritmic peretele şi scoate viermişori, ouă şi larve. Le înghite cu un plescăit satisfăcut. Îi strecoară lui Trocan un dosar, Trocan îl înhaţă instantaneu. Uite şi Duhovnicul, cu cornet auditiv, obişnuit să audă ticăloşiile de două ori pentru că e surd şi îţi cere să repeţi. Cam ăsta e clanul grangurilor. Au făcut-o colet pe Tina în scena 2 şi au expediat-o la Paris. Sînt toţi prezenţi, nu lipseşte unul. Boardul e pregătit să o sfîşie şi să o împăieze pentru a o expune onor public. Eventual îi ridică o statuie. După cum se învîrte istoria asta de rahat. Şi eu între ei, ca proasta, stenografiind.

Atmosferă de asediu. Sînt gata să dispară, stau cu bagajele la uşă. Elicea din tavan se învîrte lugubru. Fîşîitul ei mă exasperează. Poze marţiale, ţepene, oficiale. De la discuţia cu Tina lucrurile s-au schimbat. Nimeni nu are nasturele de la guler închis în afară de Duduş, fireşte. Ceilalţi, nodul cravatei desfăcut, îşi şterg palmele de transpiraţie. Notează conştiincioşi în blocnotes, ţin privirile plecate. Le e cald, hainele aruncate peste tot. Atmosferă de tabără în prag de a fi dezafectată şi părăsită. Adunare de labagii excitaţi şi frustraţi, ceva de tristum post coitum. Aici e celula de criză de unde se urmăreşte evoluţia situaţiei etc. Se desenează hărţi de nori, se descifrează astrele, se veghează circuitul sanguin, se analizează sunetul băşinilor celor prezenţi şi efectul lor nocturn în Valahia. Se numără muştele din încăpere. Sînt negre cu aripioare verzui, fosforescente şi bîzîie urît.

O voce: Ce ne facem? Pierim! Cînd ajung minerii?

O voce: La noapte? Dacă nu, în zori. Generalul Mardare ar trebui trimis la Curtea Marţială pentru laşitate pe cîmpul de luptă.

O voce: Pe mîinile cui ne lasă? O să murim. Ţaraaa, domnilor!… Minerii distrug tot. Sînt ca lăcustele, ca termitele. Mi-am trimis copiii în provincie, la rude.

O voce: Eu unul rămîn să văd ce se întîmplă…

O voce: Faci pe curajosul. Domnule! Să nu te văd cu capul spart, o să-ţi stea bine defunct la bordură. Mă fac omul invizibil. Mi-a dat farmacistul un sirop, bei un gît şi te faci nevăzut. O chestie rusească.

O voce: Mi-am aranjat o deplasare la Londra. Diseară am avion.

O voce: Iei şi secretara să îţi sugă pula, amice? Eu mă bag în spital, se dă certificate. Să nu scrie f’unu’ că m-am căcat pe mine de frică.

O voce: Deja am mirosul tău de rahat în nări. Cineva s-a băşit. Să vă fie ruşine, nesimţiţilor! Deschide geamul! Murim asfixiaţi pînă apar ortacii să ne crape capul cu bîtele.

O voce: Bucureştiul tot pute a closet.

O voce: Mi-am strîns hîrtiile, le-am ars. Respect instrucţiunile MD/43. Cînd dau năvală, şoferul mă aşteaptă în curte. Sar pe geam. Nu am chef să mor, vezi Doamne, să slujesc naţiunea! Cine se sacrifică e un tîmpit.

O voce (ironică): Nuuuu?! Aşa ziceam

şi eu!

Vocile se suprapun. Sînt înfierbîntaţi, vineţi, agasaţi, lucioşi, roşii, transpiraţi.

Breaking news.

Tina, cu casca de poliţist pe cap, în veston militar prea larg pe ea, apare pe monitoarele din încăpere. Chipul ei multiplicat, tras la xerox, copiat la indigo, clonele Tinei.

Tina: „Avem noutăţi de la faţa locului. Distracţia favorită a celor porniţi în marş să ocupe Bucureştii este să joace barbut pe ce au capturat ieri de la jandarmi. Scuturi, căşti, bastoane, grenade lacrimogene, uniforme. Preţurile sînt de nimic. Am cumpărat vestonul pe care îl vedeţi cu preţul unei pîini. Cum bine ştiţi, în confruntarea dintre jandarmi şi mineri, primii au fugit, lăsînd pe cîmp efectele. Comandantul lor s-a ascuns în portbagajul unei Dacii. Aici e debandadă şi haos. Dacă nu ar fi real tot ce vedem, am da crezare cîrciumarului din sat, vedem firma, se află în spatele meu, vă rog, camera, un plan detaliu, citim «La Cotul Donului». Dînsul pretinde vesel că vine Apocalipsul, de asta se întîmplă ce se întîmplă. Încep distrugerile. Nea Cutare, e adevărat?... Am văzut scene terifiante amestecate cu altele de rîs. Mult sînge, capete sparte, oase rupte. Salvări de la judeţ plus maşini particulare nu încetează să transporte răniţii. Stimaţi telespectatori…“.

O voce: E nebună, o să fim daţi afară, indiferent cine pierde partida.

O voce: Cine o fute p-asta? Puiu, ieşi la raport! O sau nu o?

Duduş: Fiţi calmi. Nimic din relatare nu e pe antenă. Vedem numai noi aici, în birou. Nu se dă pe post. Ea vorbeşte, ea aude.

O voce: Hahaha. Bravo! Eşti tare, maestre!

Voce: Tina ştie?

Duduş: Nu!

O voce: Nu e rău! Ai o minte brici. Păreai născut dintr-o labă tristă, nu dintr-un coit.

O voce: Poporul e în siguranţă?

O voce: Ce te fute grija?

Breaking news.

Tina: „…Minerii sînt deja în plin marş spre capitală. Poliţia a adunat în ultimele ore cîţiva din cei care au spart vitrine şi au provocat încăierări. Au dormit noaptea trecută la sediul poliţiei locale. Li s-a dat drumul. Comandantul şi-a cerut scuze după o discuţie cu liderii lor. Atmosferă amestecată, stimaţi telespectatori, ceva între război civil şi sărbătoare cîmpenească. Cum ştim, românului îi place să petreacă, să se simtă bine, să rîdă, pînă scoate cuţitul şi comite acte de o violenţă inexplicabilă. Situaţia încă de dimineaţă a degenerat. Lumea, s-o spunem, rîde de jandarmii puşi ieri pe fugă. În administraţie domneşte panica. E greu de găsit cineva cu autoritate care să facă ordine. Pesemne, din cauza frigului siberian care dă viziuni celor în drept. Orice se poate întîmpla, inclusiv un miracol“.

O voce: Ajunge, dom’le! Fabulează. Ce se petrece? A înnebunit, face exerciţii, se distrează. M-am săturat de tipa asta. Să n-o mai văd. Stop.

O voce: O dăm afară! Are limbariţă. Mă calcă pe nervi.

O voce: Nu rezolvăm nimic. De ce nu scoate armata din cazărmi să le rupă oasele? Să le dea soldaţilor muniţie de război, nu gloanţe oarbe. Să vezi ce linişte se face!

O voce: De ce, dom’le, să scoată armata? Aţi înnebunit? Vreţi vărsare de sînge ca-n decembrie ’89? Eu, care sînt un martir al revoluţiei şi…

O voce: Eşti pe Dracu, stai jos!

O voce: Am auzit că la ministerul de Interne pun un militar de carieră. Bine a făcut Tina că i-a cerut demisia, ăla era un bou. A simţit ea că e pe ducă. Cine îi dă, dom’le, informaţii? Are pe cineva tare. Isteaţă fata. Şi noi ne-am grăbit să îi luăm emisiunea.

O voce: Prezidentul dă un comunicat către ţară, diseară. Mă întreb dacă îşi anunţă retragerea.

O voce: Guvernul cade, se fac alegeri într-o lună, ai să vezi. Începe nebunia.

Trocan: Nu. Se anunţă starea de asediu. Aţi trimis un car de transmisie la Palat?

O voce: Da, să trăiţi. Este şi Jean Stan acolo. Intră în direct la ora opt.

O voce: E o lovitură de stat! Clar! Complotează şi armata, şi Opoziţia. Sînt destui trădători. Mîine ne trezim cu tancurile pe străzi. Generalul Mardare are ifose de dictator. Îi cam place puterea.

O voce: Ţara are nevoie de ordine. Să îi aresteze pe cei care sînt contra. La beci cu ei!

O voce: Pe un pe stadion mai bine, să trieze toţi bezmeticii şi dizolvanţii, homo, studenţi, evreiaşi, homleşi, disidenţi, anarhişti, liberali, fufe. Să facă o plimbare gratis cu avionul, să îi arunce de acolo fără paraşută. Dacă minerii răstoarnă guvernul, Mardare ia puterea. Nu e chiar aşa de rău. E nevoie de o dictatură!

O voce: Zicea bine Tina, frigul vă dă nişte viziuni. Şi frica!

O voce: Ce decizie luăm? Transmitem în direct? Tina e acolo…

O voce: Să băgăm lumea în panică? Să vadă cum sînt înfrînte forţele de ordine, cum sînt date peste cap autorităţile? Să încurajăm haosul, ai înnebunit? Nimeni nu mai apără ţara asta…

O voce: …în afară de tine, patriot de duzină? Şi care ţară, dom’le? Foloseşti cuvinte prea mari pentru împrejurări ca astea!

O voce: Mă piş pe ea!

O voce: Nu permit.

O voice: Mizeria i-a adus aici. Guvernul…

O voce: Mă pupi în cur şi tu, şi guvernul!

O voce: O scînteie, şi toţi pierim! Poporul e făcut din tîmpiţi, nu pricepe nimic.

Trocan: Trebuie să îl menajăm. Transmisii în direct pînă acum nu am dat. Dăm după ce se mai clarifică situaţia. Să vedem cine cîştigă partida. Tina să transmită în orb în continuare, ca exerciţiu. Epurăm ştirile. Nimic grav nu se întîmplă. Să dăm un film, o comedie, ceva distractiv. Să amuzăm omul simplu în aceste clipe tragice ale istoriei noastre! Luminăţia sa dixit. Se face linişte. Îşi aprinde un trabuc. Ritualul cere să nu fie deranjat. E o clipa magică, cea mai importantă a vieţii lui lipsite de bucurii. Linge havana cu limbuţa galbenă, despicată la vîrf. Pune puţin scuipat pe vîrf, învîrte trabucul expert între degete, îl trece peste flacăra brichetei. Îl degustă din priviri pofticios, se decide să îl vîre între buze, îl strînge cu dinţii, trage un fum. Lumea răsuflă uşurată.

O voce: Aşa să facem, de acord.

O voce: Lăsăm lumea să afle că generalii noştri dezertează? Că o iau la fugă de pe cîmpul de luptă? Că se ascund prin cocini şi portbagaje? Nu! Mă opun. Să stăm cu ochii pe drapel. Eroismul…

Duduş: Rahat. Aşa e dintotdeauna. Bagi religia, propaganda, mass-media, să fie pace. Zic să transmitem în direct. Am dat toată ziua reclame, topuri, filme vechi. Ce zice lu-mea?

O voce: Nu contează. Poporul nu zice nimic, niciodată.

O voce: Mă doare în cur ce-o să zică! Zexe.

O voce: Tina e deja acolo de capul ei. Să dăm drumul la transmisie, rating maxim şi sigur.

O voce: Nu e bine. Zic să preluăm doar ştiri verificate de pe agenţii. Avem pe cine să dăm vina dacă iese prost. Nu vezi cum mint toţi?

O voce: Împrejurările grave prin care trece ţara…

O voce: E o boală contagioasă, se ia. Noi avem grija ei. Cui foloseşte haosul?

O voce: Sîntem nişte labagii.

Lulu, în rochiţă vernil, intră cu nişte casete, dosare, un teanc de ziare. Le scapă pe podea. Toţi îi măsoară cracii, bucile, ţîţele, bretonul, nasul cîrn. Atmosfera se destinde.

Duduş: Ea e Lulu de care vă vorbeam.

Lulu (informată): Aveţi aici un raport pe ore şi minute.

Ecranul se întunecă. Asta ca să îţi faci o impresie matale de tv. Aici şi-a lăsat Tina sufletul amanet. Vorba aia, cei mai frumoşi ani. Iată, grangurii, experţii, mistificatorii. Cînd intri între ei, scena de grup, cadru general, e bine să porţi vesta antiglonţ chiar dacă obişnuiesc mai curînd să dea cu cuţitul. Tre’ să-ţi păzeşti buzunarele, plus scăfîrlia. Ai grijă să nu îţi cadă o cărămidă în cap. Ţine-ţi nările cu degetele. Gaşcă mişto, naşpa, cool.

Scena 17 e la maxim cu fiorii&adrenalina. Eu&Tina pe coclauri. În acest episod povestesc cum era să fim căsăpite, înjunghiate, storcite. Unu’ m-a oprit, zice să dau geamul jos. Avea un copan în dinţi şi restul puiului în buzunarul pufoaicei. Îşi lingea degetele mînjite de grăsime. Voia să împartă bucuria asta cu mine. Mi le tot băga în ochi. Părea fericit din cauză că îi ieşise cămaşa din pantaloni şi cu stînga se scărpina la coaie. M-am înverzit de teamă. Cînd să scot actele, apare un ofiţer. Zice minerului dacă vrea să schimbe motorina pe ţuică. Oprise cu roţile în sus TAB-ul în şanţ. M-am speriat că dă peste noi şi ne face terci. În uniformă, deschis la veston, poartă chipiul pe ceafă, mîndru. A plecat cu omul negru să caute un furtun. Tîrăşte o canistră plină, e îndoit de băutură, îi sticlesc ochii. Altfel, galanton, avea un miros brava, de vomă, de dric; parfumat valabil cu dezinfectante, să îl iei de soţ. Celălalt mirosea a mahorcă şi şliboviţă. Excitat de gîndul că face rost de băutură, m-a uitat.

Ce căutam, bre, acolo? Simplu. Mă sunase Tina: „la şase sînt la tine, avem treabă“. Zbang. Aşa am ajuns, două muieri proaste, cu Trăbănţelul prin praful ţării, mărşăluind pe contrasens, cu coloana minerilor ieşiţi din subteran. Să dea jos guvernul, să devasteze, să-şi verse oful şi furia pe Bucureştiul împuţit şi corupt. Era o excitaţie în aer, nervi&furie. De dincolo de ceaţă am auzit jandarmii. Bine măcar că nu i-am văzut. Băieţi buni şi ăştia. Bat cu bastoanele în scuturi. Răsună valea, serpentinele, pădurea neagră. Sunetul ăla sinistru îţi spărgea timpanele. Ce chef aveam eu să dispar din zonă, habar n-ai! Tinei îi plăcea la nebunie. Odată a înviat, brusc. Părea adormită, bleagă prin Paris, cu Duca. Eh, nu, acum avea chef de garagaţă, de hîrjoană şi cafteală. Trebuia să muşte o ureche, un nas, să zgîrîie nişte ochi, să facă praf pe cineva. Nu avea astîmpăr, în schimb, era frig. Un avantaj, îngheţasem. Chiar dacă mi-era frică, nu am făcut pe mine. Să mă trezesc cu fecalele în chiloţi, pe pulpe, nasol. Bun frigul, a-ntîia. Tina scotea nişte aburi pe gură cît coşul fabricii „Steaua roşie“. Povestea e, cum îţi spun, un haos, brambureală! Cu puradel şi purcel, cu izmenele în brîu, cu corturi şi fanfare, minerii au umplut şoseaua. Blocaj cu autobuze, camioane, maşini întinse pe kilometri. Au înţepenit degetele în claxoane. Alţii umblau pe jos ca infanteristul, că el e zeul războiului. Ce mîndreţe de bărbaţi falnici, beţi, cîntînd, ameninţînd cu bîtele, prăfuiţi pe drumul îngheţat, îngrămădiţi printre roţi. Lumina farurilor îi făcea să arate ca nişte spectre. Şi zăpăcitele de noi navigam ca pe Internet în tulumba neagră ce se rostogolea în ceaţă. Cenuşie, vînătă, albă. Atît am văzut. Minerii obosiţi, negri. La ieşirea din mină i-a apucat furia pe motiv că s-a închis cîrciuma.

Nu a avut cine să le dea băutură pe datorie. Aflase Tina de pe surse. Aşa că au luat-o spre Bucureşti, unde-s multe cîrciumi nepăzite de jandarmi. Au auzit că există nişte rezervoare uriaşe cu alcool, se bea strecurat prin pîine. Se găseau şi munţi de pui fripţi şi cîrnaţi proaspeţi, gustoşi dacă îi înfigi într-o ţepuşă şi îi arzi la foc mocnit zece minute. Sînt şi curve parfumate, ieftine, pe şoseaua de centură, te aşteaptă pe trotuar să le pofteşti în şanţ minereşte. Cel mai ieftin e suptul de pulă. Ia şi mai puţin timp, poţi să te întorci acasă pînă deseară să îţi săruţi copiii. Dacă ai timp, îi ridici fusta şi i-o tragi, costă cam de-o bere. Mirajul îi ţinea treji şi îi rostogolea spre oraşul pierzaniei, Bucureşti. Lumea prin sate i-a aplaudat, le-a scandat numele, le-a ieşit cu flori înainte. Bună meserie, miner, succes garantat. O babă chiar lîngă mine ţopăia şi chiuia; a apucat-o şi plînsul de emoţie. La vederea salvatorilor noştri! Sînt iubiţi ca soldatul sovietic, în septembrie 1944. Se dă mălai gratis, ulei, făină, ne bagă în cur injecţii cu gerovital, să întinerim la păsărică. Ţipete, cîntări, icneli, oase rupte, înjurături. Priveliştea bravului nostru popor la zenit. Preafericiţii noştri compatrioţi behăind laolaltă cu oile pe şosea.

Trăbănţelul cu claxonul înfipt în auzul lor din tablă. Gloatele, minerii&jandarmii. O ştii p-aia? Un jandarm şi o jandarmă, ah, belitea-ş pe o armă, se futeau într-o cazarmă. Nepricopsitele Emiluţa&Tina la mijloc de codru verde. De-o parte, lămpaşe; de cealaltă, scuturi. Frig de înnebuneai. Două femei giugiuc, tîmpite. Piţipoance care aveau ce căuta acolo, doar dacă voiau neapărat să nu moară acasă. Nu era mai bine în pat cu iubiţelul? Era. Că-l aveam atunci pe Neluţu, viteaz rău. Ar fi înfipt-o şi într-o uşă. Eu îi ofeream numai cărniţă moale. Aşa noroc aveam şi eu – ca proasta – l-am lăsat nemîngîiat în cerşafuri şi am sărit la apelul Tinei în tavan. Am încălzit Trăbănţelul şi ţuşti, drăguţule, să mă întîlnesc cu ea la barieră, că stătea departe, la marginea oraşului. Din fereastra ei se vedea cîmpul de culoarea motorinei şi fabrici vechi aproape de autogara mică, unde se revarsă proletariatul în zori. Închipuie-ţi că îi ei plăcea mahalaua asta! Amărîţii, prostimea, lumea înghesuită în staţie, urcînd în autobuzele hîrbuite, descojite, cu parbrizul spart. Famelicii ieşind pe porţi din schimb, pentru a fi înlocuiţi de alţii şi mai şi. Cu sufertaşe, în pufoaice, cu băştile înfundate pe cap. Mie nu-mi trebuie aşa ceva. Prefer la mine în bulevard, la cucurigu. Cînd am chef, baf, mă holbez în curtea interioară. Nu e nimeni şi nu risc să urăsc omul.

La clopoţitul Tinei, să fi fost 4 dimineaţa, l-am lăsat pe amoraş, i-am zis pa, cînd pleci trage uşa. Blugii, basca, geaca şi ţuşti! Să o duc pe Tina pe teatrul de operaţii. Voia să vadă tot, „dar tot“, făcea excitată. Se vede că nu o futea nimeni la ora aia. Nu ar fi fost aşa zglobie. Dacă tot era singură, baf, telefonul: hai, Emiluţo, în aventură. Ei aş! Nebuna ar fi plecat după mineri şi dacă ar fi fost cu George Clooney în pat, o cunosc. De la TV nu i-au dat maşină, că era pedepsită să stea la colţ în genunchi, pe sticlă pisată. Aşa îi trebuie dacă s-a apucat să ceară unui ditamai ministru – între timp dispărut – să demisioneze. Nimeni dintre granguri nu o voia acolo, se înţelege. M-a găsit pe mine drept proasta de serviciu. Expediţie la capătul nopţii, ea, de capul ei, la risc, şi eu, însoţitoarea. Nu-mi dădea ea mie veştile proaste de o viaţă? Nu dormiserăm în aceeaşi cameră, într-un prăpădit cămin, ca studente de doi bani, nişte japiţe?! Nu schimbaserăm hainele între noi? Nu jumuliserăm aceeaşi găină? Nu ne spălaserăm una alteia chiloţii? Eh, dacă e aşa, Emiluţo, car-o pe Tina în iad. Să vă ardă de vii, să vă înfigă într-un prepeleac, să fiţi cu onor puse la frigare. Să ne treacă o ţeapă prin cur, să ne-o scoată prin gură, să tăcem dracu’ din guriţă. Să ne sfîrtece măruntaiele ca să fim mai drăguţe ca mumii. Să îmi sugă vampirul sîngele din gît pînă mi se învineţeşte pielea şi mor golită de tot.

Tipul din şosea cere buletin, carnet de şofer, talon, legimitaţie. Nu îi plăceau cine ştie ce ziariştii, dar ne-a văzut sfioase, rătăcite printre bărbaţi. Duceţi-vă acasă, o să fie prăpăd pe aici, ne-a zis. Ţi-ai găsit! Exact asta căuta ea.

În scena nr. 18, Tinei nu îi place să piardă vremea la telefon. Ea nu e ca mine. Eu mă înfăşor ca şarpele boa în jurul ebonitei negre – am un telefon interbelic, a vorbit la el şi Eva cu Adam cînd i-a anunţat căderea din Rai şi că liftul e defect. Eu ţaca-ţaca-ţaca-ţaca, pînă mă dor maxilarele. Ea nimic, două vorbe şi zdrang. Îţi imaginezi cînd a sunat-o guguştiucul ei, ce chef avea de conversaţie.

Duduş: Tot acolo eşti?

Tina: Nu. Nu sînt acolo! Mi-au învineţit ochii, dar sînt încă neviolată. Gentili, mi-au lăsat virginitatea pentru tine.

Duduş: Vino ’napoi! Eşti aşteptată la sediu.

Tina: Să mori tu! Aduci un maimuţoi să citească pe prompter ce scriu tîmpiţii de la ştiri? Niet. Rămîn aici pînă se termină tot.

Duduş: Trebuie să montezi interviul cu Duca.

Tina: Arde?

Duduş: Ţi-a pierit umorul în înghesuiala aia. E de bine. Am aranjat cu şefu’. Nu s-a lăsat uşor. Vei transmite în direct.

Tina: Eroule!

Duduş: Bucură-te. Îţi trimit un car profi. Echipa deja a plecat spre tine. Improvizaţia aia a căzut. Ai tot ce-ţi trebuie să ne faci praf.

Tina: Ce banc bun! Te joci cu mine. Dacă făceam infarct?

Duduş: Tu? Niciodată.

Tina: De ce nu s-a difuzat ce-am transmis? P-aici nu s-a văzut nimic. Parcă nu exist.

Duduş: Pesemne că eşti o închipuire. Îmi apari mie în somn. Unu: a căzut releul, se repară, într-o oră e gata. Am dat un comunicat oficial.

Tina: Minţi, dar te prinde.

Duduş: Doi, dacă spuneai pe sticlă ce spui tu de obicei, te linşau. Te vreau vie. Diseară intri în direct. Ţara va fi cu ochii pe tine. Băgăm promo tare. La fiecare oră, la fix, ne zîmbeşti tu şarmantă.

Tina: Ca să vezi! Mă emoţionez.

Duduş: Prime-time. Oră de maximă audienţă. Ai grijă ce vorbeşti.

Tina: Dacă vrei să îmi spui ce să spun, mai bine vin acasă să montez interviul.

Tina exasperată, îmi făcea semne că vrea să închidă, dar Iubi nu o lăsa.

Tina: O să te spăl pe picioare ca o sclavă şi o să te şterg cu părul meu.

Duduş: Eşti complet dusă. Ce ai? Cam multă adrenalină p-acolo!

Tina: Destulă.

Duduş: Asta vrei, nu?! Să transmiţi balamucul în direct.

Tina: Am eu norocul ăsta?

Duduş: Şi interviul?

Tina: Îl fac cînd mă întorc. Oricum, nu cred că te mai interesează.

Duduş: Vreau să fie difuzat, cînd vine în ţară să îl împăiem, să fie făcut doctor honoris causa, decorat. Îl zeificăm, biserica îl trece printre sfinţi… ha.

Tina: Ce jocuri faci, Iubi?

Duduş: Ne vedem cînd vii? Ştii cît îmi placi, ai grijă.

Tina: Las-o moartă, zău.

Închide. Poftim. Parcă stătea cineva după Tina; ştie oricine cît e de apucată. Guguştiucul era sigur cu alta pe genunchi. Făceau lecţiile: deschiderea la prohab, găsirea rapidă a pulii şi scoaterea ei din chiloţi. Urma înşfăcatul cu degetele şi atingerea delicată cu buzişoarele. Poziţia din picioare, din genunchi, sub birou, după perdea, pe chiuvetă. Canapeaua e de prisos, e prea banală pentru cunoscători. Tehnica felaţiei în locuri înguste şi în criză de timp. Riscul de a fi surprins amplifica orgasmul cu un procent. Temă de meditat: intră cineva brusc fără să bată la uşă, ce faci? Astea emoţii, nu ce trăia Tina.

Maestro poate fi asemuit cu o imensă scenă. Una pe care se desfăşoară un spectacol de multe ori grotesc, trist şi ironic, buf şi serios. Autorul îşi subintitulează povestea „o melodramă“. Este o abordare dramatică, undeva între hiperrealism şi absurd, un stil brutal, adesea cinic, fără iluzii asupra personajelor sale şi a lumii despre care scrie şi chiar asupra autorului.

Dincolo de reflectoare, se dezvăluie abisul, spectacolul trivial, fascinant şi mistificator al televiziunii, surprinsă din interior ca o hîrtie de turnesol a acestei epoci.

Pentru cei care-l caută pe scriitorul Stelian Tănase, Maestro aduce revelaţia unei cărţi extraordinare.

Recomanda articolul prin: