OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

E zece fara citeva minute. Nu gasesc la timp numarul de telefon al lui Pavel Susara – pe care vreau sa-l rog sa scrie ceva despre Totul la vedere pentru Observator cultural – si pierd genericul emisiunii. Tocmai de aceea, cind il vad pentru prima data pe Alexandru Antik (in deschiderea sectiunii Teatru) cu performance-ul lui din 1996 de la Timisoara, cred mai intii ca e vorba despre un om care se bate in cuie. Tema emisiunii lui Dan Perjovschi, a Liei Perjovschi si a lui Adrian Cioroianu e Corpul. Asa ca falsa mea deductie cade bine: un performance cu valoare generica, aducind in prim plan „corpul batut in cuie“. Si adevarul e ca de-a lungul intregii emisiuni am trait cu senzatia continua ca niste oameni foarte destepti, foarte angajati si foarte seriosi, la urma urmelor, incearca in van sa bata in cuiele notiunilor si conceptelor o realitate imprezentabila (ca sa vorbesc si eu ca Lyotard) cum este atit de misterioasa si fragila noastra constitutie somatica. Mai tirziu, pe masura ce familiarizarea mea cu emisiunea va deveni o certitudine (si voi incerca sa privesc totul mult mai destins), voi intelege ca actiunea lui Alexandru Antik e una de lepadare de piele si voi incerca sa vad daca gesturile si sensurile gesturilor lui au vreo legatura cu un capitol al romanului meu Frumoasa fara corp, intitulat exact asa: Lepadare de piele. Corpul e o tema care ma obsedeaza si pe mine, de aceea urmaresc totul cu o excitatie nervoasa care ma depaseste. As vrea sa fiu si eu acolo, in emisiune. Si nu neaparat in sectiunea literara a emisiunii, linga Ion Bogdan Lefter (care la un moment dat imi si pronunta numele), ci poate alaturi de Ana Maria Munteanu (directoarea teatrului de balet „Oleg Danovschi“ din Constanta), o remarcabila minte teoretica („marfa“ cu totul si cu totul rara la noi, printre artistii nescriitori), sau linga actrita-violoncelist Ioana Ostafi-Dancu si „glotosingerul“ Cristian Alexandru Petrescu (care „recita-cinta-performeaza“ uluitor din Blaga) si, de ce nu, linga Martha Graham – chiar in cadrul filmului care a inregistrat exceptionala sa Lamentatie coregrafica in care vestmintul devine o prelungire a pielii –, incercind sa-i imit gesturile, imbracat eventual intr-o rasa de calugar...
Nu reusesc inca sa-mi stabilizez starea de privitor.

Am privit imagini din expozitia de la muzeul „Correr“ din Venetia (pe tema identitate – alteritate), privesc scene din Zoon Erotikon (Mihai Manutiu), Danaidele (Silviu Purcarete) si Satiricon (Victor Ioan Frunza) si simt frisoane pe sira spinarii. Emisiunea ma face imediat prizonierul ei, partenerul ei. Sonorizarea e destul de proasta, din spatele geamului de sticla regia tehnica (Ruxandra Garofeanu) aduce in scena vocea raisoneur-ului de serviciu, dar incearca in zadar sa intre in dialog cu diferitii participanti, din off se aud susoteli, nu sint microfoane portabile pentru toata lumea, apar momente in care parca imi vine sa-mi tin respiratia pentru a auzi mai bine ce se vorbeste. Pentru ca, vorba lui Dan Perjovschi: „Artistul e un senzor si senzorul asta reactioneaza“. Ca privitor, ma simt brusc daruit cu o dubla entitate reactiva: nu ma pot multumi numai cu situatia ca vad si ascult, simt nevoia si sa fac si sa vorbesc. Rareori mi s-a mai intimplat asa ceva in fata unui ecran TV! Am totusi pe genunchi un caiet de note, il folosesc destul de la intimplare, incercind sa fixez pe hirtie acele elemente care mi-ar putea reconstrui la sfirsit ordinea emisiunii si viziunea ei. Pe Dan si Lia Perjovschi ii cunosc si intr-un fel mi-e teama pentru ei, pentru ca mi-e teama de un posibil rateu al acestei noi emisiuni de mare miza.

Cei doi artisti sint prea spontani, prea exigenti, stiu prea multe, sint prea in avangarda, traiesc la o viteza dincolo cu mult de media noastra artistica si culturala. De linistit ma mai linisteste Adrian Cioroianu (istoricul si politologul) care de cite ori apare in imagine e inarmat cu un fel de registru (pe care-l rasfoieste si in care noteaza), menit probabil sa preintimpine scaparea lucrurilor de sub control. Intr-adevar, totul e la vedere si totul curge ca de obicei sub presiunea timpului. Fara obisnuita senzatie de vorbarie, pentru ca ce se spune are consistenta, informatia e bogata si de o mare diversitate, desi tema e etalata mult prea brutal pentru un neofit. Miza pe dusul rece, probabil, chiar daca Andrei Oisteanu ar fi simtit nevoia unor momente de pregatire (didactica?). In Dan s-a cuibarit o usoara crispare, pe care si-o si declara de fata cu toata lumea. Miscarea aparaturii tehnice il oboseste, dar asta nu-l impiedica sa fie tot timpul pe faza in discutii sau in momentele de trecere dintr-un spatiu in altul. Lia pune note, da verdicte, e taioasa si ferma. Cioroianu e „si in caruta si in teleguta“, el si raspunde de emisiune, dar si trebuie sa-si joace rolul (de pilda, pe acela de recenzent al presei culturale recente), invitatii sint inteligenti si se simt la ei acasa in domeniile in care se manifesta (poate Andrei Oisteanu sa faca o usoara nota discordanta, cu conservatorismul lui postmodern si aerul sceptic-profesoral), Dan e in costumatia lui neagra (cu nelipsita vesta), de terorist artistic, si nu si-a schimbat nici cu un milimetru frizura din promo-ul emisiunii (unde rosteste celebra fraza remake cu pistolul, cultura si televizorul), camerele TV sint peste tot, trecerile din color in alb-negru sint atit de neasteptate, incit pentru moment ma intreb daca nu s-a intimplat ceva cu antena televizorului la care ma uit. Nu, nu s-a intimplat nimic, e o „gaselnita“ de efect a lui Aurel Badea (un execelent „administrator“ de imagine, al carui nume il voi afla tocmai la sfirsit).

Sa fac totusi putina ordine in aceste impresii, adica sa-mi rasfoiesc carnetul de note (care m-a facut de mai multe ori de-a lungul emisiunii – imagini din expozitii si muzee, secvente din filme de arta, performari pe viu etc. – sa regret faptul ca nu stiu sa stenografiez, pentru a retine unele detalii extraordinar de importante pentru semnificatia temei). Reactiile spontane ale lui Dan Perjovschi: „si noi sintem niste corpuri in galeria asta“, agenda culturala de arte vizuale derulata intr-o viteza nebuna, cu efecte frustrante, critica dura si nedreapta la adresa scolii de pictura Teodor Moraru (Lia Perjovschi), sectiunea Literatura cu un concurs pueril si inutil (moment de cadere in configuratia si ritmul intregului), si totusi Daniela Zeca rostind o definitie foarte frumoasa si exacta: „Corpul e o granita variabila administrata politic“, volumul de poezie „dermografica“ 40238 Tescani (pe Mircea Cartarescu aveam sa-l vad peste numai citeva ore evoluind la Paralele inegale), opinii despre iesirea literaturii noastre dupa 1990 de sub cenzura pudorii, subtilele disocieri ale lui Ion Bogdan Lefter despre „corporalitate“, „sexualitate“ si „senzorialitate“, care cad fara voie in gol, pentru ca imediat apare romancierul Dan Stanca (membru al generatiei 1996!) a carui viziune spiritualista despre corp e departe de patosul imanentist al temei, mais en fin!; descoperirea (il vad pentru prima data cum arata) finului si scepticului teatrolog Sebastian-Vlad Popa – sintem deja in sectiunea Teatru – („in teatru vocatia artistica a corpului e cea mai precara“ / „in teatru corpul trebuie sa-si gaseasca alteritatea superioara“ –, „E vorba de teatrul crud?“ – voce din off; „Nu, nu fara viscere.“ – SVP), ideea Liei Perjovschi ca teatrul nostru e mult prea prins in capcana artisticului si dorinta ei de a vedea la un moment dat ca spectacol teatral numai o scena cu iarba (apropo de spectacolul cu Fratii de la „Odeon“), cu totul nepotrivit pentru emisiune momentul Dorina Lazar, apoi opinii despre altFEST („un teatru altfel“ – Lia Perjovschi) si necesitatea de „a transgresa imediatitatea lucrurilor“ (SVP). Si mai departe Coregrafie, Martha Graham (pentru care – atrage cineva atentia – „limbajul corpului e un peisaj al sufletului“; exceptionala muzica a lui Zoltan Kodaly, pe care danseaza artista), trupa lui Maurice Béjart, Aurora Liiceanu care spune ca arta coregrafica poate fi definita drept „ce fac eu cu ceva atunci cind nu pot sa vorbesc“, secvente din filmul baletului Le bruit blanc (Mathilde Monnier), tinerii Mateia Stanculescu si Mihai Mihalcea porniti in cautarea unui nou limbaj al trupului care in timp ce se misca inventeaza spontan dansul.

La sectiunea Film aflu ca intre cele 100 de obiecte pentru a reprezenta lumea ale regizorului englez Greenaway corpul se afla abia pe pozitia 16, urmeaza, in comentarii si imagini, Fellini si corpul fellinian, Anita Ekberg, Vadim si Brigitte Bardot, trecerea in istoria filmului de la „corpul instrument la corpul obiect de studiu“ (Alex. Leo Serban), insa fireste si Marilyn Monroe (pe care, din pacate, decupajele operate de Magdalena Stanciu in filmul ei de prezentare n-au retinut-o), cunostintele lui ALS despre film ma sperie ca intotdeauna, imi notez ca trebuie sa vad neaparat 8 mm al lui Nicholas Cage si Invizibil si periculos al lui Paul Verhoven. La sectiunea Muzica, Ioana Ostafi-Dancu vorbeste prost („imi caut mina in corzile sufletului“), dar ma tulbura profund cind atinge corzile violoncelului si-si preschimba fata intr-un ecran al propriului dialog cu instrumentul, intrebarea daca muzica e feminina sau masculina nu mi se pare deloc deplasata, nici credinta ca in lemnul instrumentului se afla depozitata o energie care se transmite corpului instrumentistului, Cristian Alexandru Petrescu e prea grabit si prea emfatic pentru a fi un bun partener de dialog, exemplul din Vocea umana a lui Poulenc e prost ales, argumentul ca aici putem sesiza cum vocea transmite toate nuantele trairii interioare nu sta in picioare, pentru ca ne aflam in fata unui obisnuit recital de belcanto.

In final, sectiunea Politica, unde H.-R. Patapievici e cel pe care il stim. La capitolul colectiv de concluzii il ascult inca o data pe H.-R.P. cu o formulare care-mi place neconditionat: „Nu putem fi ceva decit prin intermediul unei posesii originare care este corpul“, Aurora Liiceanu arata ca in orice situatie (chiar si in metrou, la piata, la coada la bilete etc.) importanta e intrebarea „Cine este corpul?“ si mai departe, alta intrebare: „Este corpul un obiect de cunoastere?“. Dan Perjovschi atrage atentia ca tema corpului e de mult mondializata si constata ca o viziune prea septicizata despre corp deschide tema corpului-masina, tot el crede ca Totul la vedere e „o emisiune coridor“, „o pizza cu mai multi bucatari“ si e mindru de faptul ca „o bucata din TVR a fost ocupata prin cultura“. Discutiile finale sint libere si usor obosite, e normal, ce daca sonorizarea a fost proasta!, corpul e o deschidere spre temele viitoare ale emisiunii, Lia Perjovschi revine in forta, fara farafastlicluri, „Sa spunem ce gindim!“, nici Adrian Cioroianu nu se lasa: „Corpul privit cultural e sansa culturii“, si in sfirsit, intr-un fel de exasperare a unei teme expuse prea direct, prea socant (coordonatorii emisiunii au si mizat pe acest soc), prea in mare viteza, intr-un tir informational sustinut, vocea Ruxandrei Garofeanu: „Gata Dane!“ Adevarul e ca si eu ma simteam ca un participant la un concert de hard-rock, epuizat si euforizat in acelasi timp.

Dupa care, peste citeva ore, pe programul 2, Paralele inegale, emisiunea tutelata de Mircea Vasilescu, a fost ca un concert de muzica de camera pentru un public iubitor de mici piese clasice, in noi forme de interpretare. I-am ascultat pe Andrei Plesu, Mircea Cartarescu, Irina Nicolau, Mircea Kivu vorbind despre cultura, anticultura, contracultura, americanizare, masificare, bun-gust si prost-gust, kitsch, cultura populara si toate celelalte. Si am aflat astfel ca: „americanizarea nu e un pericol“ (Irina Nicolau), mai ales ca americanii, atit de mult asteptati la noi zeci de ani, pina la urma au venit (desi intr-o forma neasteptata); in 1998, 71% dintre romani nu mai cumparasera nici o carte in ultimele trei luni (Mircea Kivu); „cultura e peste tot“ (Mircea Cartarescu) si pina la urma e cultura „ceea ce-mi place mie“ (chiar si taraful din Clejani si muzica rock; sau filmele proaste si filmele cu batai adevarate sau comediile care te fac sa rizi in hohote – dupa care se da in vint Andrei Plesu); tot Andrei Plesu a formulat la un moment dat si observatia de bun-simt ca diversitatea culturala vine dintr-o funciara inegalitate a oamenilor; apoi am auzit (nu mai stiu cine a spus asta) ca a te scufunda in diversitatea culturala, de mica sau mare complexitate, inseamna a te bucura de propriile tale limite.

Am mai aflat si ca: oricit de dispretuite ar fi ele de oamenii cu gusturi fine, si „manelele“ lautaresti isi au rostul lor, ca fenomenele „hip hop“ si „grafitti“ sint autentice, in timp ce Ion Dolanescu nu (Mircea Kivu), ca in tot ceea ce fac tinerii si nu ne prea place e o „nevoie de identitate“ (Mircea Cartarescu). Spre sfirsitul emisiunii Andrei Plesu a incercat sa faca putina ordine in cursul prea dulce-colocvial al discutiilor, aratind ca pentru a defini cultura (termenul risca de o vreme incoace sa primeasca sensuri hipertrofice) trebuie sa tinem seama de cultivarea valorilor, de caracterul emulativ al actului artistic, de faptul ca „cultura satureaza un spatiu de crestere“. Mircea Kivu a facut distinctii interesante despre raportul original/copie si cultura/kitsch. La final de tot, Mircea Cartarescu a declarat ca traim intr-o lume confuza, ca traim vremuri stranii, si ca important e sa fii tu insuti si sa fii constient de limitele tale. Discutia s-a desfasurat in casa Melic, intr-un spatiu intim, cu certa predispozitie spre taifas, desi Mircea Cartarescu a parut mai putin sigur pe sine decit de obicei, iar Andrei Plesu a facut figura unui profesor toba de carte si inteligenta care repeta adevaruri de care el insusi s-a plictisit de mult. Irina Nicolau a fost vie si exotica, Mircea Kivu a fost sociolog, Mircea Vasilescu a fost moderator – unul deosebit de vivace si simpatic. Adevarul e ca am deschis si de data aceasta televizorul tirziu (in timp ce Mircea Cartarescu spunea ceva despre contracultura) si ca pina la capat nu i-am putut prinde ritmul. Totul mi s-a parut – poate din vina lui Dan Perjovschi &co – prea lent si pindit la tot pasul de truisme. Truismele pot apartine foarte bine si unor oameni fini si inteligenti. Caracterul prea static si exclusiv verbal al emisiunii e si marele ei pericol. Mizez in continuare pe inteligenta lui Mircea Vasilescu. Mi se pare normal, pe de alta parte, ca aceasta emisiune sa ramina in zona soft. Fara a uita totusi ca soft-ul e pindit de plictiseala. Asa cum, de multe ori, si hard-ul poate fi vecin cu schizofrenia…