OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un concert ieşit cumva din norma curentă a spectacolelor ritmate doar de curgerea săptamînilor şi a stagiunilor muzicale ce vin şi se duc precum anotimpurile a fost şi acela improvizat şi bine gîndit de pianistul de jazz Harry Tavitian. Şi unde? Tocmai la Muzeul Satului din Bucureşti, venerabilă instituţie a păstrării tradiţiei şi obiceiurilor folclorice strămoşeşti. Frumos şi armonios loc de peripatetizări întreţesute cu vagi melancolii peisagistice, minunat loc de interferenţă a inspiraţiei şi virtuozităţii lui Tavitian cu sonurile vechii muzici româneşti, armeneşti-caucaziene şi balcanice, asezonate cu ritmurile de „notă albastră“ din vechile blues-uri ale sudului american. Un concert extrem de închegat stilistic, dincolo de varietatea de teme şi originalitatea lor interpretativă. La care şi-au adus contribuţia, neaşteptată, dar nu mai puţin spectaculoasă, şi păsările din copacii din preajma laculul Herăstru, întru aniversarea marelui lor cîntăreţ şi propagator numit Olivier Messiaen. Ziua Internaţională a Muzeelor a coincis fericit cu buna iniţiativă a conducerii operative a venerabilei instituţii născute din pasiunea şi abnegaţia lui Dimitrie Gusti – i-a şi ieşit pe nas ulterior… – de a-l invita pe Harry Tavitian. Un muzician complex, dedat de cîţiva ani buni interferenţelor multiculturale în zona jazzului de avangardă, fericite căutări între forme muzicale străvechi şi tehnici sonore de ultimă oră. De altfel, recitalul a fost susţinut pe o orgă electronică, chiar dacă acompaniat pe alocuri de clopoţei, talăngi, un fel de flaut-cimpoi arhaic, oricum instrumente de suflat exotice pe care Tavitian le găseşte te miri unde. Prin Munţii Măcinului sau în Atlas şi Caucazul pe unde tot căutăm lîna de aur şi găsim trupe ruseşti. Anyway, să trecem mai departe.

 

Ineditul locului s-a combinat fericit cu minunata oră de o frumuseţe tulbure a amiezii, cînd jocul norilor pe cer şi al sunetelor lui Harry Tavitian ce zburătăceau prin preajmă au creat o ambianţă fericită marii muzici. Nu vrem să facem elogiul artistului ajuns la maturitate şi să glosăm savant şi uscat despre virtuţile unui gen muzical nu foarte popular prin Ţara Românescă. Dar are şi jazzul fanii lui, aşa cum muzica bună va atrage interesul chiar şi al celor care nu au un bun auz şi simţ muzical. Jazzul este una dintre cele mai sensibile specii de muzică la ceea ce numim „feeling“, adică vibraţie lăuntrică şi sensibilitate, fără de care acesta, ca şi marea şi adevărata muzică, nu ar putea exista. Banalităţi, dar tocmai aici şi-a găsit Harry Tavitian „tema“ lui, a forjat, după ani de căutări, inovaţii, improvizaţii şi strădanii stilistice, un anume fel propriu de mare rafinament, de a exprima şi de a se exprima. De a da culoare şi intensitate muzicii arhaice şi folclorului atît de des abordat şi abuzat pe alocuri în ultima sută de ani. Programul lui Harry Tavitian, care a renunţat de această dată la recuzita de show care-i aduce un spor de pitoresc şi popularitate în dauna muzicii, a fost extrem de riguros alcătuit. Ca introducere, o improvizaţie de intrare, jazzmanul ca animator, o schiţă urmată rapid de Bruce Jump, compoziţie Harry Tavitian 100%, urmată de Dragostea mea coboară de pe munte, pe o temă cu evidente sonorităţi orientale, o temă armenească, adaugă Harry Tavitian doct, precum Harry Brauner despre cine ştie ce ie sau fotă din Densuş sau Drăguş. O stranie Colindă culeasă din zona Hunedoarei este urmată de un ritmat Parchman Farm Blues, selectat dintre teme şi melodii culese de Allen Lomax, cercetător şi muzicolog american, interesat de muzică veche şi de ritmurile/formele inedite de expresie muzicală. La fel cum băteau şi Brăiloiu şi Béla Bartók Transilvania şi Banatul. Şi unde puteau fi găsite mai în largul lor decît prin închisorile din sudul Statelor Unite (marii interpreţi de blues nu erau ei chiar uşi de biserică baptistă sau metodistă)?. Unde Gospel-song-urile dădeau energie şi entuziasm întru slava lui Dumnezeu. Pînă la apariţia internaţională a Mahaliei Jackson, au suferit în tăcerea şi disperarea bluesurilor şi Bessie Smith, şi Billie Holliday, pentru ca Ella Fitzgerald şi Sarah Vaughn să cucerească lumea şi aplauzele specialiştilor.

 

La bis, după, ropote de aplauze, două piese pe teme transilvane din secolul al XVII-lea, din colecţia Codex Caioni, piese mai vechi incluse de Tavitian în Transilvanian Suite, înregistrat la Londra acum două decenii.

 

Pentru culoare pastorală am beneficiat şi de clopoţei, talangă, un fel de cimpoi-fluier, oricum ceva de suflat care nu i-ar fi displăcut nici lui Messiaen, nici lui John Cage, nici unui distins compozitor contemporan, atras la rîndul lui de muzica arhaică, precum Iancu Dumitrescu. O oră de muzică, cu un muzician în stare de libertate absolută, concert de muzică bună, dacă aşa ceva se poate pune şi pe afiş. Bravo Harry!