Din tot acest ciclu de şase concerte, „lecţii de jazz şi
blues“, organizate de ICR cu Harry Tavitian şi invitaţii săi, am fost interesat
să merg DOAR la cel de blues, din noiembrie, de la sediul ICR. Nu ştiu unde şi
cînd au avut loc cele anterioare şi nici nu m-au interesat. Îl ştiu prea bine
pe Harry (doar eu l-am lansat, ca tînără speranţă, pe 20 decembrie 1974, pe
scena Clubului de jazz Braşov de la Biblioteca judeţeană, pe cînd era student
acolo la Facultatea de muzică) pentru a mai fi interesat de aceleaşi şi
aceleaşi elucubraţii sonore facile, puerile, cu care reuşeşte să păcălească şi
organizatori de concerte şi un anumit public... (la insistenţele colegului de
juriu, Florian Lungu, i-am dat şi un premiu, la Gala premiilor de jazz pe 2002,
pentru „meritul“ de a fi împlinit o vîrstă rotundă... 50...). La cel de blues,
la „lecţia de blues“, m-am dus pentru că recunosc în Harry Tavitian un autentic
bluesman, voce şi pian, dar mai ales pentru că doream să-l ascult în compania
invitaţilor săi Vali „Sir Blues“ Răcilă şi Marcian Petrescu (da, de cele mai
multe ori Harry a fost salvat de invitaţi... spiritul său speculativ face parte
din fiinţa sa...). Concertul respectiv de blues a fost reuşit, chiar dacă
finalul, cu o formaţie mai degrabă de rock, a accentuat agresivitatea, inclusiv
prin volumul sonor, la maximum, inutil într-o asemenea sală mică.
La concertul aşa-zis „de Crăciun“ de pe 19 decembrie, de la
Ateneu, m-am dus mai degrabă să văd, pe de o parte, această „minune” a lui
Harry, această nouă fudulie a lui, într-o sală considerată sanctuar al muzicii,
unde i-am admirat cîndva pe celebrii pianişti M. Petrucciani şi al nostru J.
Korossy, iar pe de altă parte, să văd/ascult pînă unde poate coborî, se poate
compromite un pianist cultivat, şi instrumental şi jazzistic, un muzician de
talia lui Ion Baciu jr.
Intuiţia nu m-a înşelat.
În primul rînd, în sala plină, nu erau nici fani, nici
comentatori de specialitate şi cu atît mai puţin muzicieni de jazz (probabil au
ajuns şi ei să ştie deja ce poate Harry), ci invitaţi, colegi, colaboratori,
prieteni de-ai lui Harry şi de-ai ICR-ului, de la Nicolae Prelipceanu pînă la
Loredana Groza, şi un fost jurnalist, ajuns în dizgraţie, care stătea într-o lojă
apropiată de scenă, şi căruia nu merită nici măcar să-i amintesc numele...
Prima piesă, Teach Me Tonight, a fost şi cea mai
semnificativă... pentru acest concert şi pentru Harry, care a cîntat doar
vocal, cu excepţia a două note, una înainte de a începe tema, cu stînga în
registrul grav şi una după încheierea temei, cu dreapta în registrul acut. În
rest, pe parcursul piesei, a interpretării vocale a lui Harry, la pian, în
acompaniament, cînta doar Ion Baciu jr. Consider că, pentru o cît de cît
reuşită a acestui concert, la fel ar fi trebuit să se desfăşoare toate piesele.
Oare nu de asta a fost invitat Ion Baciu jr., ca să suplinească incultura
pianistică şi jazzistică a protagonistului? Marea greşeală a lui Harry este
aceea că nu se rezumă/opreşte la blues şi încearcă să cînte jazz, cînd el nu
ştie nici pian şi nici jazz. A ignorat permanent studiul pianului şi al
jazzului considerînd că astfel are şanse să-şi păstreze originalitatea,
autenticitatea. Care autenticitate? Cea care lipseşte cu desăvîrşire? Sau Harry
se conturează/defineşte tocmai prin ceea ce nu e, prin ceea ce nu are?
Vai,
Doamne, pînă unde poate merge ignoranţa! (free-jazzul, pe care Harry zice că-l
practică, alături de blues, nu-i poate favoriza decît pe instrumentiştii
impostori, şarlatani, de fapt, pe cei extrem de modeşti muzical, tehnic şi
artistic. De la blues la free-jazz ori etno-jazz, e o cale lungă, de studiu
anevoios, de informare, asimilare şi cultivare, pe care Harry, din păcate,
repet, o ignoră. Calea respectivă nu poate fi compensată prin charismă şi
costumaţie extravagantă, exotică, decît în faţa naivilor şi, eventual, a
snobilor. De aceştia, din păcate, e plină lumea. Nu numai de la noi...). Ce-am
mai reţinut din prima parte a acestui concert (mai degrabă de jazz – Ion Baciu jr.
– şi anti-jazz – H.Tavitian) pentru copii, pentru începători (mostră de
infantilism într-ale muzicii şi jazzului)? „Ăăă“-urile lui Harry, cînd încerca,
se chinuia să spună ceva, banalităţi, să ne dea lecţii, tocmai la Ateneu,
într-un concert „de Crăciun“...
Am părăsit Ateneul la cîteva minute după ce a început partea
a doua, invitatul lui Harry fiind, de această dată, bateristul Cserey Csaba.
N-am rezistat pînă la final.
În concluzie, s-a dovedit şi cu acest prilej, cu regret
pentru ICR (care a făcut şi face multe şi bune pentru promovarea jazzului
românesc şi, în general, a artei româneşti în lume – o parte dintre acţiuni
le-am consemnat, şi eu, la timpul respectiv), că fraier nu e cel care cere, ci
cel care dă... bani, finanţează un asemenea proiect.
Bravos naţiune !
Nu-mi mai rămîne decît să-i recomand ICR-ului şi/sau unei
alte instituţii să finanţeze un ciclu de lecţii de pian şi jazz, pe care Harry
Tavitian să le ia, nu să le dea...
După un asemenea concert (dacă s-ar fi desfăşurat într-o
altă sală, cel mult m-ar fi amuzat), ca şi după aflarea veştii că la
evenimentul cultural-artistic, din noiembrie 2009, de la Frankfurt, organizat
de Banca Centrală Europeană, alături de artişti români de notorietate, jazzul
autohton a fost reprezentat de DUO Harry Tavitian – Cserey Csaba, mi-a fost pur
şi simplu ruşine. Apoi m-am întrebat: „Cine a decis asta şi cine şi-a luat o
asemenea responsabilitate? Cine seamănă confuzia valorilor? Chiar ţinem să ne
prezentăm şi să se vorbească despre noi cu orice chip şi în orice fel? Păi,
atunci să facem doar prostituţie şi vom fi cîştigaţi cu toţii!“.
Ca să fiu mai bine înţeles, voi preciza că cele două
concerte la care am asistat, cel de blues, de la sediul ICR, şi cel de, să
zicem, jazz, de la Ateneu, au fost foarte bine organizate. Toată admiraţia şi
felicitările mele Oanei Suciu şi echipei sale, dar am două
nedumeriri-întrebări:
1. de ce a fost ales Harry Tavitian pentru un asemenea
proiect, pentru o asemenea imensă investiţie financiară şi organizatorică?
2. merită, a meritat, a justificat Harry acest lucru?
La prima întrebare-nedumerire voi răspunde că ar fi fost cel
puţin nouă pianişti (ca să mă rezum doar la acest instrument) care ar fi
trebuit luaţi în considerare: Mircea Tiberian, Romeo Cozma, Horia Fagărăşanu, Florin Răducanu, Sorin Terinte,
Petrică Andrei, Marius Vernescu, Marian Petrescu-Finlanda şi, desigur, Ion Baciu jr. Iar la a doua
nedumerire-întrebare, răspunsul e simplu: NU!
P.S. După ce am terminat de scris acest material,
întîmplător, am citit în revista Dilema veche, nr. 308 (7-13 ianaurie),
următoarea frază: „O mulţime de impostori convieţuiesc alături de profesionişti
veritabili şi nimeni nu pare interesat, în vreun fel, să separe grîul de
neghină“ (Codrin Liviu Cuţitaru – Despre sens).
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters