Autor: 
Categoria: 
Haruki MURAKAMI
Kafka pe malul mării
Traducere din limba japoneză şi note
de Iuliana Oprina
Editura Polirom, Seria de autor „Haruki
Murakami“, Iaşi, 2006, 536 p.
Haruki MURAKAMI
Cronica păsării-arc
Traducere din limba japoneză şi note
de Angela Hondru
Editura Polirom, Seria de autor „Haruki
Murakami“, Iaşi, 2004, 688 p.
Haruki MURAKAMI
Pădurea norvegiană
Traducere din limba japoneză şi note
de Angela Hondru
Editura Polirom, Seria de autor „Haruki
Murakami“, Iaşi, 2002, 378 p.
Se pare că literatura asiatică, rămasă multă vreme în afara atenţiei lumii vestice, începe să aibă un cuvînt tot mai însemnat de spus, iar Haruki Murakami poartă un rol important în depăşirea barierelor culturale ce păreau că despart iremediabil sfera asiatică de cea occidentală.
Haruki Murakami, marele învins al
Nobelului de anul trecut, situaţie pe care Harold Bloom ar vedea-o
ca pe o consecinţă a direcţiei multiculturaliste, în care
criteriul estetic nu mai este singurul ordonator, se remarcă
printr-un tip de scriitură eteroclită, în care se fac
resimţite elemente ce ţin de zona orientală, dar mai cu seamă
influenţe vest-europene şi americane. Lumea lui Murakami este
puternic occidentalizată, personajele se mişcă într-un cadru
modern, sînt pasionate de generaţia beat, de muzică, în
special de jazz, de muzica celor de la Beatles, dar şi de cea
clasică. În fapt, cu excepţia numelor cu rezonanţă locală
şi a unor referinţe ce ţin de experienţele soldaţilor japonezi,
totul oferă senzaţia că scrierile ar fi ale unui autor vestic,
nemaipăstrînd legătura cu un filon tradiţional japonez. Este
o lume desacralizată, care poartă semnele unei alienări de tip
postmodern. Poate că tocmai această asimilare a culturii vestice,
frecventele aluzii din numeroşi scriitori europeni şi americani (se
ştie că Murakami este pasionat de scriitori ca F. Scott Fitzgerald,
Raymond Carver, Truman Capote), totul plasat într-un mediu în
legătură cu care cititorul are o anume imagine prestabilită şi
care contrastează cu cea conturată de Murakami, este cheia
succesului, alături de o îmbinare fascinantă între cele
mai mici detalii de viaţă reală şi o lume a visului/coşmarului.
Inedit la Murakami este modul prin
care reuşeşte să sugereze nefirescul
Scriitor prolific, Murakami nu este
autorul unei singure cărţi de succes, urmate apoi de încercări
nereuşite, palide, de a recîştiga formula necesară unui
bestseller. Forţa narativă, îmbinarea fanteziei cu scene
realiste, glisarea permanentă între vis şi realitate, totul
avînd în surdină accentul de profundă dezolare ce se
simte dincolo de superficialitatea unei lumi debusolate, transformă
majoritatea cărţilor lui Murakami în bestselleruri. Putem
vedea în Pădurea norvegiană (1987), Cronica păsării-arc
(1994) şi Kafka pe malul mării (2002) – toate publicate şi la
noi, în seria de autor „Haruki Murakami“, la Polirom –,
romanele cel mai complex construite, dar nici alte scrieri, precum
Ascultă cum cîntă vîntul (1979), În căutarea oii
fantastice (1982) sau La capătul lumii şi în ţara aspră a
minunilor (1985), nu pot fi trecute cu vederea, acestea fiind, de
altfel, recompensate cu premii.
Există o serie de motive recurente în
scrierile lui Murakami, care pot contura universul de pasiuni şi
obsesii ale scriitorului. Sărind cu uşurinţă joyceană peste
firul cronologic, afişînd o plăcere narativă aproape
proustiană, precum şi o voluptate în a rătăci pe culoarele
timpului, Murakami cochetează chiar cu formula specifică lui Fowles
de a întreţine misterul, învelit în atîtea
straturi încît cititorul are mereu senzaţia că se află
în faţa unei păpuşi ruseşti. Pasiunea pentru muzică a lui
Murakami este recognoscibilă în majoritatea scrierilor sale,
începînd chiar de la titlu – La sud de graniţă, la
vest de soare aminteşte de melodia lui Nat King Cole, Pădurea
norvegiană de titlul unei melodii de Beatles, iar Kafka pe malul
mării trimite la o melodie de Stan Getz. Alături de muzică, firul
unificator al romanelor lui Murakami este format şi din nota de
tristeţe, de nostalgie în faţa pierderii, fie a unei
posibilităţi din trecut, a cărei amintire persistă ca o umbră
(cum se întîmplă în La sud de graniţă, la vest
de soare), fie a unei stări în care echili-brul şi ordinea
par a se menţine (ca în Cronica păsării-arc). Normalitatea
iniţială nu este, însă, decît un decor de carton, care
cade pentru a dezvălui o lume demnă de teatrul absurd. Inedit la
Murakami este modul prin care reuşeşte să sugereze nefirescul:
tocmai prin atmosfera adesea calmă, prin accentul pus pe detalii de
viaţă concretă, abundenţa lor fiind poate o încercare de a
mima normalitatea.
Intertextul cultural este puternic exemplificat
Există în scrierile lui Murakami
o tehnică a contrapunctului bine construită, conjugată cu o
permanentă apariţie a motivului dublului: două surori, dintre care
una se sinucide (situaţie întîlnită şi în
Pădurea norvegiană, şi în Cronica păsării-arc), două
fîntîni, două personaje cu pete stranii pe obraz (în
Cronica păsării-arc). Putem vorbi de un contrapunct şi la un nivel
general al operei sale, astfel că întîlnim fete şchioape
care se retrag din tumultul vieţii dintr-o Japonie agitată, pentru
a-şi regăsi liniştea, personaje care coboară în fîntînă
pentru a medita. De asemenea, preferinţa pentru pisici este clară,
în Cronica păsării-arc dispariţia pisicii nu este doar un
eveniment neplăcut, ci începutul unui întreg lanţ de
întîmplări stranii.
Intertextul cultural este puternic
exemplificat: personajele citesc cărţi ale generaţiei beat,
naratorul Watanabe din Pădurea norvegiană are drept carte preferată
Marele Gatsby şi este pasionat de teatrul european, în Kafka
pe malul mării se poartă numeroase discuţii filozofice şi, mai
mult de atît, transpare un evident motiv oedipian în
această naraţiune în care impulsuri ale subconştientului
împing realitatea la limita coşmarului şi a haosului. De
asemenea, în Pădurea norvegiană, o referinţă evidentă la
Thomas Mann este sanatoriul pentru alienaţi mintal, unde, pentru ca
simbolul să fie şi mai transparent, naratorul îşi ia pentru
lectură chiar Muntele vrăjit. Iată cum Murakami recurge şi la
tehnica mise en abyme, atît de dragă scriitorilor europeni. Ca
şi Hans Castorp al lui Thomas Mann, Naoko din Pădurea norvegiană
simte că în acel sanatoriu îşi poate regăsi liniştea,
departe de haosul lumii.
Numai că Murakami nu mai oferă nici o
breşă în deznădejdea ce învăluia universul tot mai
întunecat al lui Naoko: scriitorul îi trasează un destin
tragic, Naoko se sinucide, gestul ei simbolizînd poate golul
suprem al unei lumi vidate de sens. Sinuciderea lui Naoko şi a altor
personaje din scrierile lui Murakami nu mai este gestul orgolios al
unor eroi dostoievskieni, care vor să arate că prin sinucidere
ating libertatea adevărată, ci un semn al resemnării mute. Ca şi
romanul lui Thomas Mann, ieşirea din spaţiul sanatoriului marchează
clar brutalitatea lumii reale. Dacă însă coborîrea în
spaţiul concret din Muntele vrăjit poate fi văzută ca un simbol
al începerii războiului, în romanul lui Murakami nu este
decît un semn al intrării în haosul unei lumi absurde
poate tocmai prin banalitatea ei. De altfel, Pădurea norvegiană
accentuează cel mai puternic dezorientarea de tip postmodern.
Romanul se încheie printr-un fragment ce sugerează parcă
trezirea dintr-un vis care nu dă în realitate, ci într-un
coşmar: „Nu recunoşteam nimic… nici măcar direcţia. Ce naiba
o fi aici? Singurul lucru pe care îl distingeam era puzderia de
siluete care se îndrepta spre nicăieri. Continuam să o strig
pe Midori din inima acelui abis nemărginit“. Trezirea în
viaţa adevărată nu se poate înfăptui, căci graniţele
dintre coşmar şi realitate nu se mai disting.
Astfel, foarte puternic conturat în
romanele lui Murakami este motivul vieţii ca vis, dar delimitarea
între viaţă şi vis nu mai este strictă. Personajele au
uneori senzaţia că, rătăcite pe un culoar al vieţii, nu îşi
mai amintesc ceea ce este esenţial, aşa cum constată Watanabe din
Pădurea norvegiană sau, asemenea lui Hajime din La sud de graniţă,
la vest de soare, sînt urmărite de umbra unei amintiri din
trecut. Viaţa lor stă, astfel, sub semnul lui might have been.
Imaginile trecutului sînt estompate, par dintr-o altă viaţă,
poate totuşi sînt doar un vis, dar nimic nu garantează că
ceea ce se crede a fi concret nu este decît un nou vis, ale
cărui contururi se vor estompa şi ele. Uneori, ca în Kafka pe
malul mării, trăirile din trecut, amintind de Proust, sînt
mai vii decît prezentul şters, realitatea nefiind nici pe
departe la fel de intensă ca visul: „rătăceşti prin labirintul
timpului, dar principala problemă este că nu vrei deloc să scapi
din el“. Iată cum Murakami reuşeşte aici să aplice un motiv
proustian pe un mozaic de formule narative ce amintesc de Joyce.
Confuzia dintre vis şi realitate,
precum şi o stare intermediară între vis şi realitate, visul
conştient, se întîlnesc în poate cel mai
halucinant roman al lui Murakami, Cronica păsării-arc (1994). Totul
pare ireal, de la dispariţia pisicii familiei Okada pînă la
Mai Kasahara, tînăra şchioapă care vinde peruci, sau pînă
la pereţii gelatinoşi ai fîntînii prin care personajul
principal, Toru Okada, reuşeşte să aibă acces într-o zonă
în care misterele sînt, pas cu pas, decriptate. Coborîrea
în fîntînă, evident o formă de iniţiere, devine
o hierofanie răsturnată, dezvăluirea misterului nu face decît
să introducă personajul într-o lume şi mai neverosimilă:
soţia este, de fapt, prostituată, ajunsă astfel din pricina
„pîngăririi“ provocate de fratele ei, pîngărirea
însemnînd acţiunea malefică de a-i exploata părţile
întunecate ale conştiinţei. Uciderea fratelui ei şi
hotărîrea lui Toru de a-şi aştepta soţia să-şi ispăşească
pedeapsa amintesc vag de un final dostoievskian. De domeniul visului
par şi personajele Malta şi Creta Kano, fabrica de peruci unde se
izolează tînăra şchioapă Mai, asemenea unei alte tinere
şchioape din cărţile lui Murakami – Naoko, din Pădurea
norvegiană, care îşi caută refugiul la azil. În orice
caz, prin aceste stări difuze, intermediare, între vis şi
realitate, Murakami cochetează cu un aspect care, în domeniul
cinematografiei din ultimii ani, a devenit extrem de productiv, cel
legat de „lucid dream“. E suficient să enumerăm titluri ca Abre
los ojos, cu varianta sa americană, Vanilla sky, Waking life,
Memento. Întreg romanul lasă senzaţia unui vis lucid, care
pare să se sfîrşească abia în momentul reîntîlnirii
personajului cu soţia sa. Totuşi, finalul este marcat de o nouă
intrare într-o stare de vis: „Am închis ochii şi-am
încercat să adorm, dar a trecut ceva timp pînă am
reuşit să aţipesc cîteva clipe… departe de toţi şi de
toate“.
Murakami nu face o simplă paradă de
erudiţie
Murakami nu evită nici sfera de realism extrem, violent, atunci cînd îşi lasă personajele să vorbească despre experienţele de război. Una dintre cele mai crude relatări este cea realizată în Cronica păsării-arc, unde un fost prizonier de război îşi aminteşte de atrocităţile din lagărul din Siberia, cu prizonieri care sînt jupuiţi. Episodul se încheie într-o notă de straniu: Boris, cel care îi terorizează pe prizonierii japonezi, nu face decît să îl blesteme pe deţinutul care îl trădase la a nu putea iubi pe nimeni şi a nu fi iubit de cineva.
Dovedind un simţ acut al realităţii, ajungînd uneori la o tehnică minimalistă în descrieri, Murakami jonglează cu aceeaşi dezinvoltură şi cu elemente ce ţin de vis, coşmar sau subconştient. Inserînd o gamă largă de motive şi de aluzii culturale europene şi americane pe un fundal de viaţă japoneză occidentalizată, Murakami nu poate fi acuzat că face o simplă paradă de erudiţie. Totul este integrat firesc într-o scriitură complexă, verosimilă, profundă, acolo unde, uneori, pare doar un joc. E clar că Murakami rămîne un candidat serios la Nobel, scrierile lui meritînd din plin această recunoaştere universală.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters