Autor: 
Categoria: 
Marţi, 20 decembrie 2011, am primit
prin e-mail, de la sociologul român Cătălin Mamali, stabilit
de peste două decenii în Statele Unite, care, ca şi în
numărul de faţă, propune articole revistei Observator cultural,
următorul mesaj, pe care îl reproduc cu acordul autorului:
„Probabil că sînteţi la fel de copleşit ca şi mine de
moartea lui Vaclav Havel. Nu cred că există cineva
care apreciază cu adevărat eliberarea de sub teroarea
comunistă care să nu-i fie recunoscător acestui om. Prin
puterea lui interioară a depăşit limitele revoluţiilor din
Europa, inclusiv pe ale celei de catifea. Imaginativ şi blînd,
inteligent şi moral, modest şi lipsit de teamă, a rămas loial lui
însuşi peste timp, indiferent de partenerul şi de locul de
discuţie (oficială sau amicală). Folosindu-i propria
expresie, a dat putere celor fără de putere. Aparţine genealogiei
morale şi politice care, în timpurile mai apropiate, porneşte
de la Thoreau. Declaraţia de la Praga din 2008 este unul din actele
testamentare majore la care a contribuit esenţial“.
Să o luăm pe rînd. Vaclav Havel
a înţeles, mai bine decît oricine, că într-un
regim de teroare, a-ţi salva opera nu este de ajuns. „Rezistenţa
prin cultură“, atît de des invocată în România,
a fost un fapt real, meritoriu, dar insuficient pentru a modifica
evoluţiile politice din comunism. În faţa terorii, trebuia
acţionat politic, iar Vaclav Havel a fost exponenţial în
această privinţă. Charta 77, iniţiativă civică lansată în
1977, l-a avut drept principal iniţiator pe Vaclav Havel. Charta 77
a devenit un document programatic pentru respectarea drepturilor
omului.
Regimul comunist din Cehoslovacia a
avut în faţă o opoziţie structurată politic pe un document
ce va fi invocat în toţi anii care au urmat, pînă la
căderea comunismului, în 1989. Charta 77 i-a adus lui Vaclav
Havel şase ani de închisoare. După eliberare, Havel nu s-a
astîmpărat, n-a ales varianta incompletă a „rezistenţei
prin cultură“. De cîte ori a putut, a intervenit politic, în
manifestări publice. În 21 februarie 1989, a fost din nou
condamnat şi închis. Societatea cehoslovacă de atunci s-a
solidarizat imediat cu Havel, protestînd împotriva
arestării sale (care a ţinut pînă în 17 mai 1989). A
urmat un nou document, mai puţin cunoscut, intitulat Cîteva
fraze, difuzat prin Vocea Americii şi Europa Liberă. Situaţia a
declanşat ceea ce s-a numit „revoluţia de catifea“, schimbările
în Cehoslovacia producîndu-se fără vărsare de sînge.
Cum se raporta Vaclav Havel la momentul
1989? „Cehii pur şi simplu ezită vreme îndelungată,
aşteaptă momentul prielnic, dar ceea ce fac apoi – dacă se poate
fără jertfe prea mari – merită. Într-o anumită măsură
acest lucru este valabil şi pentru perioada de care ne ocupăm acum:
este adevărat că revoluţia noastră a venit ca una dintre ultimele
revoluţii, în schimb s-a petrecut mai repede decît
altele şi, în felul ei, a fost mai radicală: noi nu am avut
momente de intermezzo în «perestroika» sau în
reforma comunistă, ci, după cîteva zile de revoluţie, am
început să construim direct o societate democrată şi un stat
de drept. Astfel, Cehoslovacia a fost prima ţară din blocul
sovietic unde şef al Statului a devenit un necomunist adevărat,
care asta fusese toată viaţa şi care, pe deasupra, cu cîteva
zile înainte, era încă un disident de frunte, «o
stea pe scena opoziţiei»“ (fragment din Vaclav Havel, Pe
scurt, vă rog!, Editura Curtea Veche, 2009) Sintagma „o stea pe
scena opoziţiei“ îi aparţine profesorului John Keane, de la
Universitatea Westminster din Londra, autorul cărţii Vaclav Havel:
o tragedie politică în şase acte; Havel n-a fost de acord cu
atribuirea de „stele“, afirmînd – cităm tot din Pe
scurt, vă rog! – că „am încercat întotdeauna să
adun oamenii, să-i ajut să se înţeleagă şi să caut un mod
de a transforma un punct de vedere comun într-o acţiune
concretă“.
Remarcabilă a fost şi activitatea lui
Vaclav Havel ca preşedinte al Cehoslovaciei şi, mai apoi, al
Republicii Cehe (pînă în 2003). Cum a putut un
intelectual să fie şi ferm, şi bun negociator, şi să facă
posibilă ruptura de comunism, pentru o întreagă ţară şi
generaţie, fără a fi un fals feroce anticomunist? Vaclav Havel a
fost omul potrivit la momentul potrivit, netezind asperităţi şi
refuzînd varianta unui „socialism cu faţă umană“,
împingînd societatea, prin prestanţa sa şi prin
intuiţia faptelor bune, spre democraţie.
Profesorul Cătălin Mamali
menţionează, în mesajul de la începutul acestui
articol, Declaraţia de la Praga, adoptată în 3 iunie 2008.
Documentul s-a intitulat „Declaraţia de la Praga privind
conştiinţa europeană şi comunismul“ a fost adoptat de Senatul
Republicii Cehe şi solicita ţărilor europene, la punctul 1,
„ajungerea la o înţelegere paneuropeană conform căreia
atît regimurile totalitare naziste, cît şi cele
comuniste să fie judecate fiecare în conformitate cu
potenţialul propriu de a dezvolta politici distructive de aplicare
sistematică a formelor extreme de teroare, suprimînd toate
libertăţile civice şi umane, pornind războaie agresive şi, ca
parte componentă a propriilor ideologii, exterminînd şi
deportînd naţiuni întregi şi grupuri de populaţie, şi,
drept urmare, acestea să fie considerate principalele dezastre care
au lovit secolul XX“.
Cred că ar trebui să renunţăm să tot repetăm „dacă noi n-am avut un Havel…“. Astăzi, Havel este istorie. Era istorie şi înainte de moartea sa. A tot repeta „dacă noi n-am avut un Havel“ înseamnă a cimenta un mit. Or, şansa noastră nu este de a căuta un Havel, ci de a trăi, fiecare, îndemnul lui Havel adresat tinerilor „ca ei să gîndească cu propria minte. Uneori mă surprinde să văd cîte nume noi apar, de pildă, în diverse publicaţii săptămînale sau lunare – în general este vorba despre studenţi –, cîte lucruri interesante ştiu ei şi cu ce deschidere scriu despre ele aceşti noi sau viitori jurnalişti, oameni de ştiinţă sau literaţi. Aceasta este principala mea sursă de speranţă“.
- Articole in legatura
- Cesaria Evora şi Vaclav Havel
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters