OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Hadrien FRANCE-LANORD
Paul Celan et Martin Heidegger. Le sens d’un dialogue
Éditions Fayard, Paris,
2004, 314 p.


Hadrien France-Lanord, tinar (nascut in 1976) agregat in filozofie si unul dintre cei implicati in laborioasa traducere a textelor lui Heidegger pentru editia integrala a scrierilor acestuia in limba franceza, tine sa debuteze cu un titlu care, la prima vedere, se inscrie intr-o lunga serie de explorari – mai ales germane – ale liricii lui Paul Celan, unde preocuparea centrala a autorilor consta in incercarea de a defini natura si anvergura relatiei dintre aceasta si opera ginditorului de la Freiburg. O relatie care, la nivelul „faptelor“ de istorie literara, este de domeniul evidentei: cele trei intilniri dintre poet si filozof, de care se leaga unul dintre poemele celaniene cele mai „interpretate“, Todtnauberg, „fructul“ celei dintii, dar si marturiile curiozitatii si recunoasterii reciproce, fixate in insemnarile si dedicatiile din volumele ce si le-au daruit unul celuilalt, au alimentat nu doar o intreaga mitologie, ci si un curent exegetic ce pare a nu fi epuizat inca resursele unei lecturi prin lentila heideggeriana atit a poeziei, cit si a poeticii lui Celan.

Chestiunea cea mai dificila consta in a explica paradoxala apropiere dintre cel care, din cauza temporarei sale complicitati cu national-socialismul, si-a pierdut dupa 1945 dreptul de a mai preda in universitate, si fosta victima a persecutiilor rasiale din anii razboiului, cind Paul Antschel a trait nu doar „lichidarea“ propriilor parinti, deportati in Transnistria, ci si a „lumii“ care l-a format, cea a simbiozei culturale germano-evreiesti concentrate in Cernautiul posthabsburgic; este cunoscuta sensibilitatea poetului, transformata uneori in suspiciune bolnavicioasa, la orice indiciu de resurectie nazista si, implicit, judecata sa necrutatoare fata de ambiguitatea multor biografii contemporane, precum cea a profesorului Fritz Martini, in tinerete voluntar in „batalioanele de asalt“ hitleriste (SA), delegat in 1960 de Academia din Darmstadt sa cerceteze acuzatiile de plagiat la adresa sa. Lucrurile se complica si mai mult daca admitem premisa formulata de Jean Bollack – nu doar ca filolog si cunoscator in profunzime al operei lui Celan, ci si ca prieten apropiat al acestuia – cum ca referinta fundamentala a creatiei celaniene ar fi memoria vie a Holocaustului si ca, in travaliul sau de conversie a limbii germane intr-un idiom poetic „negativ“, eliberat de orice valenta comunicativa, el ar fi ilustrat astfel unica posibilitate a „poeziei dupa Auschwitz“, considerata de altfel de un Theodor W. Adorno ca imposibila.

Or, din aceasta perspectiva, Bollack citea poemul Todtnauberg, si prin el vizita lui Celan la coliba lui Heidegger de pe colina asa-numita din Padurea Neagra (intr-o interpretare devenita celebra: Le mont de la mort, aparuta in 1996 in Lignes), ca pe o coborire in infernul in care fiecare element evoca genocidul, „ein Meister aus Deutschland“*: insusi toponimul „Toten-au“, unde „au“ suna ca un ecou al lui „Auschwitz“, se traduce in romaneste prin „vale a mortilor“. Se-ntelege ca, in asemenea coordonate, „dialogul“ dintre Celan si Heidegger nu poate fi imaginat decit, cel mult, precum o confruntare intre experiente si memorii aflate la antipod una fata de cealalta.
Hadrien France-Lanord si-a propus, inainte de toate, sa ordoneze pentru intiia oara documentele scrise, in marea lor majoritate cunoscute, ce inregistreaza toate aspectele legaturii dintre poet si filozof. Rezultatul acestui bilant al arhivelor este, daca nu spectaculos, unul remarcabil, caci, pe linga punerea laolalta a tuturor scrisorilor dintre cei doi, inclusiv a ciornelor unor misive netrimise, a scrisorilor catre terti relatind intilnirile de la Freiburg si contextul elaborarii poemului Todtnauberg, cu variantele sale si poemul-„prefata“ al lui Heidegger, autorul alcatuieste lista completa a tuturor volumelor semnate de Heidegger, ca si a celor despre Heidegger aflate in posesia lui Celan. Dimensiunea cantitativa, evaluabila pe aceasta cale mult mai exact decit s-a putut face pina acum, a interesului foarte timpuriu al poetului pentru scrierile autorului lui Sein und Zeit este din capul locului impresionanta.

Dar daca in dreptul fiecarui titlu se reproduc datele precise, consemnate de poet, ale lecturilor din Heidegger, informatiile asupra pasajelor adnotate si subliniate in volume sint, vai!, doar selective. Faptul ca, de cele mai multe ori, France-Lanord se margineste sa anunte ca exemplarul prezentat contine „multe“ sau „citeva“ sublinieri, fara alte precizari, tradeaza o ciudata inconsecventa metodologica, pe care nici cele citeva pagini facsimilate n-o compenseaza; sansa de a face din aceasta carte sursa documentara completa pentru inspiratia heideggeriana a lui Celan a fost finalmente ratata, de vreme ce, pentru cei interesati de textele lui Heidegger examinate de Celan cu creionul in mina, pelerinajul la Arhivele de la Marbach ramine mai departe inconturnabil! Pe de alta parte, nazuinta de „simetrie“ a autorului (mergind pina la punerea semnului egalitatii intre calomnia dovedita a lui Claire Goll cu privire la asa-zisul „plagiat“ al lui Celan si revelatiile asupra episodului nazist al lui Heidegger) a fost evident descurajata de sensibil mai putinele „urme“ celaniene din arhiva lui Heidegger, unde o buna parte din plachetele pe care poetul i le-a trimis si pe care, se presupune, filozoful le cunostea ar fi fost daruite mai departe, fie de catre acesta, fie de catre sotia sa.

Doar o copie a exemplarului adnotat de Heidegger al discursului tinut de Celan la decernarea Premiului Büchner a putut fi recuperata, dar laconicele notatii ale filozofului pe marginea poeticii dezvoltate in Der Meridian – cu sublinierile si semnele lor de intrebare, ce lasa in urma un aer usor excedat de indraznelile metafizice ale neofitului (sau diletantului?) – sint mai degraba dezamagitoare: par sa-l preocupe doar citeva corespondente terminologice cu propriile scrieri, corespondente pe care insusi France-Lanord, la capatul unui comentariu disproportionat si stufos (pina la prolix), le socoteste improbabile. Nimic din piesele dosarului documentar nu indica dinspre Heidegger catre Celan mai mult decit curiozitate si, poate, bunavointa.
Miza cartii de fata depaseste insa teluri reductibile la o intreprindere de pura istoriografie literara. Familiar al textelor heideggeriene si, mai mult, dispus, in virtutea lor, sa apere memoria filozofului german de „nesfirsita calomnie“ care, pe urma erorii sale politice de scurta durata, i-ar fi urmarit, in chip „falsificator“, „neonest si rauvoitor“, viata si opera, Hadrien France-Lanord crede nestramutat in evidenta unui „dialog“ pe care Heidegger l-ar fi purtat cu Celan pe inaltimile „vecinatatii dintre poezie si gindire“.

Afinitatile probate si hranite de reciprocitatea lecturii s-ar regasi in simptomatice similitudini tematice si atitudini concordante, ca de pilda aspiratia catre transparenta si limpezimea limbajului, din care s-ar intrupa acea poetica a gindirii numind lucrul „asa cum este el“, in asa fel incit verbul capata consistenta ontologica, dar si constiinta unui „adevar“ existential, uman, opus funciarmente presiunii nihilismului tehnologic generator de dezastre (inclusiv cel pe care Heidegger l-a caracterizat, intr-o conferinta din 1949 – necunoscuta lui Celan –, drept proces industrial de „fabricare a cadavrelor“), caruia atit filozoful, cit si poetul ar fi incercat sa i se sustraga prin refuzul lui techne. In aceasta cheie incearca France-Lanord sa plaseze intilnirea de pe Todtnauberg si poemul cu acelasi nume, declarindu-si adeziunea programatica pentru „imanentismul“ interpretativ recomandat de heideggerianul Beda Allemann si respingind ca „inversunata“ si „inchizitoriala“ ceea ce el numeste „pseudo-rigoarea filologica“ a lui Bollack, invinuit, si nu numai el, a practica un tip de critica biografica „triviala“ si „simplificatoare“.

Altfel spus, supozitia ca Celan ar fi asteptat din partea lui Heidegger un „cuvint“ despre Auschwitz si vinovatiile aferente ale unei culturi careia si filozoful i-a apartinut i se pare autorului nostru derizorie in raport cu masura in care, dupa dinsul, conversatia celor doi ar fi putut fi, cu expresia lui Celan, una „epocala“: doar daca, scrie France-Lanord, „a fost vorba acolo de epoca noastra, de epoca Timpurilor moderne, pe care Heidegger o numeste si «epoca a conceptiilor lumii», [...] in care insingurarea Fiintei ajunge la apogeu si pe care Heidegger o vede manifestindu-se indeosebi in cinci feluri, printre care amurgul zeilor, ca si explozia tehnicii moderne sub privirea dominatoare a stiintei matematizate“. Proiectie care, daca luam in considerare si numai speranta exprimata de Celan, ca Heidegger „va pune mina pe condei si va scrie, ca ecou sal discutiei – n.n.t citeva pagini, avertizind si asupra pericolului nazismului ce se ridica iar“, nu numai ca suna bombastic si afectat, ci frizeaza (pentru chiar destinul cartii de fata) imprudenta...
Cine pretinde a cunoaste cit de putin meandrele existentei poetului Celan nu poate ignora perplexitatea sa in fata comentariilor care ii citesc poezia ca pe un simplu exercitiu textual, combinatorica a metaforelor desprinsa de suferinta din care s-a nascut si, o data cu aceasta, de insasi identitatea creatorului ei.

Hadrien France-Lanord pare, la rindul sau, sa ignore cu desavirsire acest legat interpretativ atunci cind, pe urmele lui Heidegger si Gadamer, proclama „libertatea abisala a poemului“, situind comprehensiunea acestuia exclusiv in ad libitum-ul orizontului receptiv, dincolo de incarcatura de sens investita o data cu geneza sa; nu-l tulbura nici citatul din Der Meridian cu privire la „datarea“ poemului („Akut des Heutigen“), si nici observatia judicioasa a lui Bertrand Badiou, cum ca „poeziile lui Celan sint strict autobiografice, voind concomitent sa mascheze biograficul“, trimiteri pe care crede a le putea asocia (abuziv, spunem noi) propriului punct de vedere. Tezismul acestei carti iese astfel la iveala in toata splendoarea sa: pentru ca nu cumva efigia (ideala pentru discipolul Hadrien France-Lanord) a lui Martin Heidegger sa fie cit de cit prejudiciata de inconvenientul istoriceste datat al acelui „cuvint“ asteptat de Celan si care n-a mai venit niciodata din partea filozofului, este investita – cu tot cu idiosincraziile curente ale heideggerienilor, ca de exemplu cea fata de Adorno, situat cu orice pret intr-o (falsa!) contradictie cu Celan – o intreaga masinarie hermeneutica, menita a demonstra ca pentru Todtnauberg se potriveste numai si numai lectura „riguros imanenta“ a „poemului ca poem“.

O operatiune (de altfel superflua) de deconstructie a parti-pris-ului ar trebui sa se aplece cu deosebire asupra manierei in care Hadrien France-Lanord intelege sa se serveasca de diversele citate, al caror montaj nu tine citusi de putin seama de contextele initiale ori de nuantarile ulterioare. Philippe Lacou-Labarthe, de exemplu, este invocat doar atunci cind declara ca, „in intregul ei, poezia lui Celan este un dialog cu cugetarea lui Heidegger“, dar cu desavirsire ocultat cind, examinind poemul Todtnauberg, criticul se gindeste la Auschwitz. O adevarata acrobatie speculativa, ametitoare prin detasarea cu care interpretarea se transforma in hiperinterpretare, este pusa la bataie in folosul „cauzei“: un pasaj din Der Meridian, unde Lévinas – taxat altundeva ca „facil“ – sesizeaza o opozitie intre Celan si Heidegger, este citit pur si simplu „pe dos“, ca marturie a congruentei.

De altfel, prea incarcata cu citate (in cazul lui Heidegger si Celan inconsecvent reproduse ba in germana, ba in franceza), ce revin in text intr-un du-te-vino mai curind derutant, cu viraje ce convoaca pe doar citeva pagini trimiteri de o diversitate deconcertanta (ca, de exemplu, intre paginile 173 si 175, unde sint trecuti in revista Poussin, Celibidache, Sviatoslav Richter si Heraclit), arhitectura eseului are un aer diform din cauza multiplelor excursuri si devieri de la firul principal al argumentatiei – vezi, intre altele, repetatele referinte la etica celaniana a stringerii de mina. Excesul devine insa aproape insuportabil in limbajul ultrapretios si tonul neguros-oracular, calchiind stilul Heidegger-Derrida, intr-un perfect si de aceea foarte obositor „jargon al autenticitatii“, cum l-a numit Adorno, ce sufoca inclusiv acele sugestii ale cartii, totusi nu putine, utile intelegerii liricii celaniene. Daca mai adaugam inadvertentele de informatie – este inexact, de pilda, ca imediat dupa 1945 Celan s-ar fi reintors cu fata catre spiritualitatea iudaica si de-a dreptul fals ca sovieticii ar fi promulgat in 1940, la ocuparea Bucovinei de nord, legi antisemite –, nu putem conchide decit ca debutul editorial al tinarului agregat in filozofie de la Paris ramine (inca si doar) neconvingator.
________

* Titlul pe care Rüdiger Safranski l-a dat monografiei sale despre Heidegger, Ein Meister aus Deutschland (tradusa si in romaneste la Editura Humanitas), trimite fara doar si poate la celebrul vers al lui Celan din Todesfuge: „Der Tod ist ein Meister aus Deutschland“.