OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Beate Petra KORY
Hermann Hesses Beziehung zur Tiefenpsychologie. Traumliterarische Projekte
Verlag Dr. Kovac,
Hamburg,
2003, 308 p.


O carte cu miza foarte ambitioasa publica, la Hamburg, Beate Petra Kory, tinara germanista de la Timisoara, care-si valorifica astfel teza de doctorat dedicata relatiei lui Hermann Hesse cu cercetarea teoretica si practica a inconstientului uman. Demersul domniei sale presupune, pe linga amanuntita cunoastere a operei si biografiei autorului lui Steppenwolf, si familiarizarea cu opera stiintifica a celor doua figuri emblematice ale psihanalizei: Sigmund Freud si Carl Gustav Jung, ceea ce, in cazul acestora, nu este la indemina oricui intr-un mediu stiintific in care tabuurile cu privire la cercetarea inconstientului s-au prelungit pina tirziu, in anii ’80, si unde bibliotecile n-au reusit nici pina astazi sa refaca handicapul rezultat din consecintele vechilor „comandamente“ ideologice.

Este deja un cistig considerabil faptul ca, si prin intermediul germanisticii, stiinta literara romaneasca accede treptat la un tip de investigatie care, desi practicata tangential si oarecum amatorist, inclusiv de critici talentati, a lipsit si inca lipseste la noi, la un nivel de competenta si specializare comparabile cu repere occidentale. Si, din acest punct de vedere, Petra Kory a valorificat in chip admirabil posibilitatea de a lucra in biblioteci si in mediul academic german, unde a acumulat informatie si experienta pretioase pentru orice tinar cercetator; faptul ca a ales opera lui Hesse pentru a le verifica constituie, in plus, o proba de maturitate pentru o germanista din „exteriorul“ spatiului lingvistic german, de vreme ce autoarea nu ezita sa intervina cu un laudabil curaj intr-o problematica de mare finete si nu accesibila oricui, pe un teren care, atunci cind este vorba de un „clasic al modernitatii“ precum Hesse, a fost strabatut inclusiv de corifei ai germanisticii din Germania, Elvetia, Austria, SUA, cu care, vrind-nevrind, Petra Kory ajunge sa intre in dialog.

Fara indoiala ca mostenirea literara a lui Hermann Hesse a reprezentat dintotdeauna un domeniu „de electiune“ a ceea ce se numeste psychoanalytische Literaturwissenschaft, si aceasta pentru ca romancierul insusi, in comparatie cu contemporani ai sai de aceeasi anvergura literara, s-a interesat (prin natura personalitatii sale) si s-a aflat aproape de progresele in analiza cu finalitati medicale, dar si sociale a straturilor subconstiente ale creierului uman. Preocupat de propriul psihic, cu ale carui crize a trebuit sa lupte de mai multe ori, dar si in succesiunea spirituala a unui romantism tirziu care, in obsesia sa pentru cotloanele subiectivitatii, a cautat sa-si asocieze explorarile „pozitive“ in aceasta directie de indata ce ele au fost recunoscute ca un „prag de epoca“ in ansamblul cunostintelor despre om, scriitorul a devenit ulterior curios sa deceleze si mecanismele prin care procesul creativ in literatura se interfereaza – si daca da, atunci cum? – cu pulsiunile inconstientului.

Interventia sa in dezbaterile suscitate de pozitiile divergente ale „parintilor“ psihanalizei si de modelele analitice produse de ei vis-à-vis de texte literare a reprezentat, daca nu o „contributie“ de specialist, o marturie foarte pretioasa asupra raporturilor mai putin vizibile dintre „creator“ si opera sa. Pe harta marilor controverse filozofice ale epocii, aceste demersuri s-au inscris aproape automat in polaritatea rationalism-irationalism. Viziunea detasat-ironica a unui Thomas Mann („lecuit prin boala“ o data cu Betrachtungen eines Unpolitischen) asupra „experimentelor“ doctorului Krokowski din Zauberberg este greu de conceput in vreun text semnat de Hesse, care prin formatie si dispozitie mentala a tins, din contra, catre sondaje destul de echivoce ca intentie si finalitate, in obscuritatile incontrolabile ale fiintei. O tentatie anarhica irepresibila, asociata cu aversiunea fata de civilizatie, il aduce pina in preajma unor Ernst Jünger sau Gottfried Benn.

Faptul ca, in ciuda unor premize de acest gen, optiunile finale si decisive ale lui Hermann Hesse au fost de partea celor care au respins in epoca tentatia spirituala si politica a absolutului irational indica un pe cit de dureros, pe atit de indubitabil proces de clarificare, in urma caruia scriitorul a ales „luminile“ in detrimentul „romantismului“ caruia ii era atit de indatorat. Simplificind, am putea spune ca, finalmente, el l-a preferat totusi pe Freud lui Jung!
Petra Kory nu-si propune o evaluare a operei lui Hesse dintr-o asemenea perspectiva totalizanta; credem ca a procedat intelept cind a avut grija sa delimiteze foarte precis si grijuliu obiectul cercetarii domniei sale, caci a evitat capcanele unei disolutii a discursului intr-o zona a propozitiilor generalizante si, in cele din urma, dificil de corelat cu imensul complex bio-bibliografic ramas in urma autorului de la Montagnola. Oprindu-se la proiectia literara a „visului“ – ca element esential al demersului psihanalitic – in multiplele ei ipostaze din opera lui Hermann Hesse si in raport cu teoriile lui Freud si Jung, domnia sa a putut intreprinde, pe de o parte, o foarte aplicata ancheta pe „fapte“ si texte si, pe de alta parte, a fost in masura sa-si circumscrie foarte limpede punctul de vedere si, implicit, sa-si promoveze marca de originalitate in raport cu ceea ce altii au propus deja pe aceeasi suprafata.

Urmarind deja „obiectivele“ pe care autoarea le insira in introducere, putem sa reconstituim lesne traseul metodologic pe care l-a urmat in lucrare: dupa lectura exhaustiva a operei lui Hesse prin lentila tematica aleasa, a urmat o confruntare foarte amanuntita a propriilor observatii cu bibliografia critica asupra temei, sfirsita cu un inventar cit se poate de acribic al deficitelor constatate acolo, al convergentelor si divergentelor cu diversi autori, al corectiilor pe care le propune la interpretarile acestora si al consecintelor ce decurg de aici pentru exegeza hessiana. Desi „suflul“ analitic este destul de restrins, fiind evitate trimiteri concluzive la eventuale implicatii asupra marilor orientari ideologice sau naratologice ale prozatorului, intreprinderea Petrei Kory depaseste de departe obiectivele si rezultatele unui simplu Forschungsbericht: in permanenta paralela cu opiniile celorlalti, la care este hipervigilenta, domnia sa nu se multumeste doar sa completeze ori sa nuanteze, ci nu ezita sa ia initiative pe cont propriu, sa exploreze pe cai inca nebatute, sa disocieze, „riscind“ nu putin fata de tot ce s-a scris in materie, in foarte complicatul domeniu categorial al „visului“ si, concomitent, in sinuoasa controversa dintre scolile lui Freud si Jung.

Cu un spirit critic lipsit de parti-pris-uri ideologice sau tehnice pe tarimul psihanalizei, pe care le sanctioneaza la alti autori, Petra Kory se straduie sa traseze o granita cit se poate de clara intre urmele lasate in opera lui Hesse de cei doi (cu „avantaj“ pentru Jung!), desi, continuam noi sa credem, lucrurile nu sint atit de fara echivoc distribuite intre o „parte“ si cealalta. Incercind insa sa evaluam „pasul inainte“ pe care, pe acest spatiu aparent „minuscul“, l-a facut intelegerea lui Hermann Hesse, constatam cu satisfactie cistigul cert, rareori identificabil in alte lucrari dedicate unor scriitori arhicunoscuti, pe care il adauga exegezei cartea de fata.
Laudabila este, dupa parerea noastra, capacitatea Petrei Kory de a-si fi „pastrat capul pe umeri“ in fata multitudinii de izvoare documentare si referinte critice – in afara textelor „primare“ obligatoriu consultabile – a caror informatie a avut a o clasifica si ordona. Confuzia ce poate interveni deseori in asemenea incursiuni critice intre planul biografic si cel fictional, intre determinatiile psihice si poetica, pentru ca tocmai in interpretarea psihanalitica aceste planuri se interfereaza neincetat, este evitata aici cu grijulie circumspectie; pericolul mai subzista, totusi, atunci cind autoarea ar fi trebuit sa defineasca mai limpede, credem noi, criteriile cu care lucreaza in tipologizarea „visurilor“, deosebind intre o latura strict functionala in cadrul psihicului si una in serviciul tehnicii narative.

Mereu atenta la „culoarul“ propriu, chiar daca foarte ingust, domnia sa isi urmareste cu strictete linia argumentativa, eludind orice tentatie de a divaga, chiar si acolo unde s-ar fi impus, poate, precizari conceptuale suplimentare (ca, de exemplu, asupra sferei „colective“ de actiune a „marilor visuri“ de care vorbeste Jung). Sub acelasi strict control este mentinut de catre autoare propriul discurs critic, din care lipsesc orice puseuri metaforizante ori avinturi eseistice, dar si orice urma de ironie; simplificat pina la „gradul zero“, acesta risca, de dragul „obiectivitatii“, un anume exces de descriptivism continutistic atunci cind examineaza texte literare, precum si o severitate aproape didactica, lipsita de indoieli si rezerve, dublata de o dezarmanta siguranta de sine atunci cind amendeaza „erorile“ altor cercetatori.
Oricum, inca un „semn bun“ pentru germanistica romaneasca!