OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Paul Ricoeur
La Mémoire, l’histoire, l’oubli
Ed. du Seuil, septembrie 2000.


Spectrul sfirsitului, in toata maretia sensului sau de eveniment transant – promisiune sau amenintare a anihilarii identitatii individuale si colective – se traduce printr-o fisura violenta in curgerea molcoma a perceptiei timpului. Raportul constiintei cu timpul se resimte de pe urma brustei disparitii a prezentului ca durata, caci acesta nu mai poate fi ipostaziat, deci nici invocat pentru a oferi in continuare securitate. Prezentul acesta consumat, care merge epuizindu-se, si-a pierdut autonomia de statu quo, dar nu si-a pierdut orice functie ontologica: acum nevoia de „reglare a conturilor“ devine irepresibila. Se profileaza un imperativ al reconcilierii, cu sine si cu lumea, a carei realizare trebuie sa fie concomitenta cu ultima rasuflare in ceea ce de-acum a fost si cu primul strigat in ceea ce inca nu e. Imposibilitatea persistentei prezentei mereu identica cu sine activeaza brusc memoria si convoaca trecutul, ca pentru o ultima si disperata privire. Este momentul cind, acum, nu mai poti face nimic. Si totusi, ramine ceva. Reglarea raportului cu ceea ce am fost odata (sau o data) noi reprezinta o masura elementara de protectie a sinelui in fata a ceea ce va sa vina. Modalitatile acesteia, legitimitatea si criteriile sale de succes fac obiectul ultimei aparitii editoriale a filozofului francez Paul Ricœur.
Inainte de a-ti parasi locuinta pentru multa vreme, trebuie sa te asiguri ca nici un pericol nu planeaza asupra integritatii ei. Abia dupa aceea intorci cheia in broasca si pleci. Extrapolat la nivelul istoriei traite si a celor ce fac istoria, cartea lui Paul Ricœur invata – cu har, mai presus de orice – ce trebuie facut inainte de a trage zavorul.

Noul tom de aproape sapte sute de pagini al lui Paul Ricœur are ca obiectiv esafodarea unei critici a cunoasterii istorice si aproximarea dialecticii etice si epistemice dintre cele doua variante ale reprezentarii trecutului: istoriografica si anamnezica, intre adevarul marturiei documentare si cel al marturiei traite si reamintite. Locul adevarului in cazul celor doua demersuri difera, dar unul nu-l poate ignora pe celalalt. La fel, istoricul si judecatorul actioneaza in virtutea aceleiasi exigente a adevarului, o data printr-o decizie intr-o situatie particulara, alta data printr-o judecata indreptata spre general. Numai conlucrind, istoricul si judecatorul isi pot obiectiva demersurile. In cazul amindurora, cel care decide este, in cele din urma, cetateanul, acel tert relativ impartial al carui rol de arbitru statul liberal l-a consacrat.

Dincolo de felul si numarul actorilor istoriei, de modul in care acestia o traiesc sau o scriu, apelind la memorie sau la arhive, sau la ambele si la fiecare in parte, intr-o cetate a dialogului si a domniei respectului fata de alteritate, Ricœur isi dezvaluie ambitia – de care nu e si n-a fost strain nici un filozof occidental – de a defini istoria. Sigur, altfel decit au facut-o vreodata Herodot, sau Voltaire, sau Hegel. Cartea lui Ricœur este un eseu magistral de filozofie critica a istoriei in primul rind, insa transdisciplinar. De aceea spuneam ca este abuziva orice incadrare tematica. Istoria, mai presus de orice, dar nu ca un dat, ci ca principal pretendent la enuntarea adevarurilor omenesti, constituie preocuparea de capatii a unui om contemporan cu aproape toate evenimentele secolului de a carui virsta se apropie. Pendularea intre imperativul obiectivitatii, dictat de obligatia legitimarii fiecarei afirmatii facute, supuse codului deontologic al profesiunii de filozof, si expresia profunda a subiectivitatii launtrice – ambele trasaturi ale aspiratiei catre adevar – apartine unei constiinte emblematice pentru un mare spirit aflat mereu in dialog cu sine. Dialogul constiintei lui Paul Ricœur, dintre filozof si om, a fost asumat de fiecare parte ca un dat (nu neaparat dar, dar nici cruce) superior, garant al moralitatii si al echilibrului interior. Caci acesta nu poate fi niciodata rezultatul unui deznodamint care scoate din arena un protagonist pentru a-l impune fraudulos pe celalalt. Cu aceasta convingere, filozoful poate vorbi de memoria fericita: recunoasterea, fie ca e vorba de dialectica istorica dintre trecut si viitor, prin prezent, sau de dialectica interna constiintei. Recunoasterea este conditia prin care constiinta se recunoaste pe sine in umanitatea ei.
Dar Ricœur n-a fost niciodata un intelectual, un militant. Alegind practica filozofiei, el a ramas fidel textului si adevarului din si despre el. Este cu siguranta singurul punct in care Paul Ricœur poate suporta critici, dar nu in calitatea sa de filozof, ci de participant la istorie. Si aici, insa, e vorba de o alegere de la care filozoful nu intelege sa abdice cu nici un pret.

Pentru ca nu am avut acces decit la fragmente din cuprinsul lucrarii, dar si pentru ca, parcurgind-o in intregime, tot mi-ar fi imposibil s-o rezum, voi vorbi despre un singur segment al parcursului sau interpretativ. Este vorba, totodata, de cel care formuleaza premisele strict teoretice ale cartii: pornind de la metafizica bergsoniana a timpului, formulata in Matière et mémoire, Paul Ricœur postuleaza ideea unui fond originar de memorie – numit l’oubli de réserve –, solul germinativ al acelei unice mémoire heureuse redemptive. Astfel inarmata conceptual, abordarea critica a istoriei va ajunge la concluziile rezumate mai sus.
Acest fragment, redat in numarul de pe luna septembrie al revistei Esprit (si ecourile lucrarii sint inca incipiente, desi La Quinzaine littéraire si Le Monde des débats au prezentat la rindul lor extrase si comentarii) are in centru imaginea omului moral posesor al celor doua tipuri de memorie: memoria-obisnuinta (elementara) si rememorarea (afectiva). Este un subiect afin cu constiinta filozofului nonagenar ajuns, o data cu secolul, la momentul bilantului, spre un capat la care prezentul se naste greu din imensitatea lui a fost si fara a se mai echilibra prin speranta intr-un va fi.

Ipotezele formulate de Ricœur au ca punct de pornire opera lui Henri Bergson, cel care, reluind in Materie si memorie o tematica in buna parte carteziana – pe care secolul XVIII a instalat-o sub jurisdictia stiintei experimentale –, incerca sa afle cum se naste si persista amintirea. Doua probleme se pun cu precadere in aceasta situatie: supravietuirea imaginilor si recunoasterea lor ca atare. Nu este momentul sa intram acum in detaliile metodologice, altminteri deloc superflue. Vom spune ca postulatul bergsonian al amintirii pure, virtuale (si indelebile, trebuie adaugat), activata de creier in momentul recunoasterii, contribuie la un altul, cel al lui Ricœur. El admite, impreuna cu Bergson, ca memoria este garantul consistentei ontologice a existentei: „supravietuire egal latenta egal neputinta egal inconstienta egal existenta. Coeziunea lantului rezida in convingerea ca devenirea nu inseamna fundamental trecere, ci, sub semnul memoriei, durata. O devenire care dureaza, in aceasta consta intuitia esentiala a Materiei si memoriei“. Pentru a relua, la rindul meu, adaptat terminologiei bergsoniene, conceptia carteziana asupra memoriei, constiinta devenirii este intrucitva „amintirea lui Dumnezeu“, a originii, in noi. Nimic nu se intimpla insa atita vreme cit imaginile trecutului (un trecut, confirma Ricœur, autonom, obiect in sine), conservate in adincimea patului memoriei, neputincioase, nu sint extrase la nivelul coincidentei cu prezentul: ceea ce invie amintirea si, simultan, intrerupe prezentul.

Regimul de functionare a acestei amintiri – virtuale – il intereseaza pe Ricœur. Si locul acestei latente, care nu accede la statutul de memorie ci, in termenii sai, reprezinta o uitare de rezerva. Uitarea aceasta poate fi asemuita cu non-existenta subiectiva a lumii din afara sferei de perceptie individuala. Sau cu inconstientul freudian. Uitarea de rezerva se converteste intr-o disponibilitate echivalenta cu prezenta la indemina a structurilor fundamentale ale cunostintelor noastre despre lume, ale perceptiilor asupra ei, in urma carora lumea si constiinta individuala se conformeaza una alteia. Pornind de aici, vocabularul si rationamentele lui Ricœur, sensibile la tot ceea ce este asimilabil fenomenologiei, devin heideggeriene. Inspirat de experienta jumatate teoretica, jumatate „existentiala“ a angoasei (ca traire a limitei ce desparte fiinta de neant) dezvoltata pe traseul contrapunctic al raspunsului la intrebarea lui Heidegger Ce este metafizica?, Ricœur plaseaza pe aceleasi pozitii simetrice uitarea si amintirea. Uitarea de rezerva este cea care le demarcheaza si le plaseaza in sfera comuna a existentei: „in acest sens, orice origine, considerata in plinatatea fortei sale originante, se dezvaluie ca ireductibila la un inceput datat si, in aceasta calitate, releva de uitarea fondatoare sde rezervat“. Tot ce a fost ramine: „nul ne peut faire que ce qui n’est plus n’ait été“ (am citat pentru precizia de diamant a formulei), adica „nimeni nu poate face ca ceea ce nu mai e sa nu fi fost“.

In fata uitarii destructive, „prin stergerea urmelor“, se ridica uitarea de rezerva, constructiva, simptom al dainuirii existentei subiective. Atent la dimensiunea metafizica a existentei, in lumina careia isi cladeste interpretarea, Paul Ricœur nu crede ca cineva, in numele memoriei, poate revendica ceva lumii. Memoria redefinita de Paul Ricœur nu conduce la o dialectica agonala, pentru ca ea este un dat al originii. De aceea cartea sa nu este utila, ci revelatoare.