Hermeneutica ideii de biografie

Autor: Şerban AXINTE | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Viaţa unui om singur de Adrian Marino reprezintă mai mult decît nişte simple memorii. Din punctul meu de vedere „această Viaţă“ se înfăţişează ca o adevărată operă critică. Scriind despre sine şi despre lumea în care a trăit, autorul nu a deraiat cîtuşi de puţin de la preocupările sale fundamentale.

În numeroase pagini, cititorii îl pot regăsi pe acelaşi Marino din cărţile sale de referinţă. Amintesc doar Hermeneutica ideii de literatură şi Biografia ideii de literatură. De altfel, singura deosebire de principiu constă în schimbarea obiectului supus investigaţiei şi analizei. Avem de-a face aici cu hermeneutica unei existenţe. Şi nu cred că e pretenţios spus. Marino selectează acele aspecte încărcate de semnificaţie şi valoare obiectivă, ce informează, revelează şi documentează. Îşi refuză orice exhibiţie de altă natură. Primează, aşadar, conţinutul, sensul şi densitatea vieţii sale intelectuale, culturale şi ideologice. De altfel, autorul susţine că inaugurează un nou gen subordonat ideii de biografie: „cam cîte autobiografii culturale şi ideologice de acest tip există în literatura română? Un gen care, de fapt, nici nu există. Dacă am renunţat la prima versiune a acestei Vieţi... este şi pentru motivul că vreau s-o rescriu cît mai calm, neutru, obiectiv şi, mai ales, ideologic posibil. Un examen riguros de conştiinţă al unui intelectual român, cu toate ideile, reveriile, iluziile, revoltele, decepţiile şi... prostiile sale. Mă interesează doar o evoluţie intelectuală şi ideologică, formaţia sa progresivă, adesea dificilă. Evocată cît mai autentic, introspectiv, esenţial şi semnificativ posibil“.

Cu alte cuvinte, obiectivarea – cu toate implicaţiile de natură subiectivă acceptate şi asumate – însoţeşte un act critic retrospectiv ce presupune o regîndire contextualizantă a unor fapte din trecut, din perspectiva ultimului nivel al conştiinţei. Iar acest ultim nivel se confundă adesea cu o luciditate absolută, ce irumpe contondent şi coroziv împotriva celui ce rescrie şi retrăieşte totul. De aici, o serie de dificultăţi semnalate de autor în primele pagini ale cărţii. Se refuză orice „estetizare“, orice „falsificare“ a realităţii interioare. Se încearcă o reaşezare a lucrurilor pe făgaşul lor real. Şi asta pentru că socializarea presupune uneori deformare şi nuanţare infidelă. Mai mult, unele gesturi de natură publică infirmă adevărurile şi convingerile intime, mărturiseşte, iată, abia acum. Insist asupra acestui aspect.

„Călinescianul“ Adrian Marino şi „Marele Maestru“

Unul dintre capitolele cele mai „problematice“ este, cu siguranţă, acela dedicat lui G. Călinescu, în fapt, relaţiei sinuoase dintre „călinescianul“ Adrian Marino şi „Marele Maestru“. Nu vreau să reiau caracterizările (probabil corecte) pe care autorul acestor memorii i le face omului G. Călinescu. Reţin însă următorul aspect. Calitatea declarată de „antielev“ al acestuia se întemeiază, în principal, pe diferenţele ireconciliabile de natură estetică, intervenite la un moment dat între cei doi: „Oricine se poate convinge ce loc ocupă criticii impresionişti de tipul G. Călinescu, să spunem, în cele 8 volume ale lui René Wellek, A History of Modern Criticism, 1750-1950, de pildă? Unul foarte, foarte redus, neglijabil“ şi „cînd s-a ocupat G. Călinescu vreodată de critica ideilor literare, de teoria literaturii, de hermeneutică, de comparatistică?“. Aşadar, Adrian Marino îi impută autorului Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent tocmai „impresionismul“. Dacă aşa stau lucrurile, de ce l-a „executat“ cu atîta duritate pe Al. Protopopescu atunci cînd acesta şi-a permis să scoată în evidenţă anumite contradicţii existente în opera publicistică a lui Călinescu? („Cînd Ulysse debarcă la Tomis“, în Contemporanul, 1968, nr. 26, p. 3). Doar se ştie, critica impresionistă prezintă riscul unor astfel de contradicţii. Clarificarea acestor acte surprinzătoare o găsim tot în cartea de faţă, în deja amintitul act al rescrierii şi retrăirii. Adrian Marino îşi pune sieşi „note proaste la purtare“. Se arată neiertător cu sine şi, cel puţin aparent, îi repugnă orice formă de anesteziere a spiritului său autocritic. Îşi refuză, de altfel, şi orice formă de autopremiere compensatorie. Din acest motiv nu vede de ce ar idealiza „caritabil, ipocrit şi convenţional pe alţii“.

Interpretarea propriei vieţi presupune, pe lîngă o selecţie riguroasă a evenimentelor, şi o raportare continuă la ceilalţi. Aici primează portretele morale. Uneori, de-a dreptul violente. Marino pare să coboare metodic în infernul etic al tuturor personajelor, secundare sau mai puţin secundare, ale biografiei sale. Nu ştiu dacă rămîne ceva sau cineva nejudecat. Dar acest proces postum are în vedere, în toate cazurile, doar condamnări „cu suspendare“. Voi evita să mă pronunţ mai mult decît atît în legătură cu amănuntele senzaţionale ce stau la baza promovării editoriale a cărţii de faţă. Importantă e articularea sistemului critic şi, mai ales, coerenţa acestuia.

Singurătatea, o formă de supravieţuire morală şi culturală

Capitolele „Descoperirea cărţilor“, „Cărţile româneşti“, „Relaţiile externe“, „Adio «literaturii»“ şi „Singurătatea culturală“ constituie împreună o componentă analitică de tip ideologic. Foarte multe dintre ideile dezvoltate în cărţile de teorie, hermeneutică şi comparatistică literară sînt reluate aici într-o formă narativizată. Marino îşi judecă opera în raport cu întreaga tradiţie europeană a domeniilor de cercetare amintite. Uneori adoptă un ton polemic. Pentru mine, deosebit de interesante sînt paginile în care sînt contestate, nu fără argumente solide, principiile „noii critici“ franceze: „atunci mi-am dat seama, prin experienţa cea mai directă, cum se stabilesc, de fapt, reputaţiile, canoanele şi modelele critico-literare occidentale. Cum se instituie şi funcţionează dictatura unei orientări şi metode critice unice. Eliminarea totală a predecesorilor. Ignorarea sau expulzarea radicală a poziţiilor teoretice şi metodologice adverse. Repetarea obsesivă, rituală, litanică, numai a unor termeni fetiş-simbol: «text», «lexem», «structură», «cod» şi alte asemenea“. Nici Roland Barthes nu scapă nesancţionat pentru unele exagerări şi atitudini publice controversate: „Roland Barthes rămîne pentru mine emblema modei, snobismului şi, mai ales, a frivolităţii critice, specifice perioadei «structuraliste»“.

Aşadar, Adrian Marino nu iartă pe nimeni. Însingurarea, distanţarea de absolut, tot ce nu este în acord cu sine este şi programatică. Prin însingurare, criticul ideilor îşi validează propriul sistem de referinţe şi valori. O reducţie continuă şi căutată pînă dincolo de consecinţele ei ultime. Ideologul priveşte lumea printr-o mască de ghips, care nu perminte nici unui muşchi al feţei să-i trădeze acestuia neînduplecarea suverană. Marele reproş al lui Marino nu se limitează la individ. Vizează o întreagă societate, tradiţie şi mentalitate autohtonă: „mentalitatea românească nu asimilează ideea de normă abstractă, generală, impersonală. Regulile şi principiile legaliste nu sînt luate în serios. Fiindcă, în primul rînd, ele nu sînt înţelese, nu sînt asimilate de un sistem mental şi social unde totul este şi rămîne personalizat şi rezolvat de la un capăt la altul prin aranjamente strict individuale“. Am citat din capitolul „Altă Românie“. Aici se regăsesc sistematizate şi cîteva soluţii de depăşire a realităţilor permanent incriminate, cîteva principii pentru realizarea unui adevărat sustainable development cultural. Prin „Izolarea definitivă“ şi, mai ales, prin cele „Cîteva concluzii“ se încheie unul dintre cele mai bune volume de memorialistică publicate în România după 1989; se întregeşte hermeneutica unei existenţe şi, totodată, se redeschide adevăratul proces Marino, un proces a cărui finalitate nu poate fi alta decît raportarea creatoare a fiecăruia dintre noi la modelul critic şi ideologic Marino.