Herta e îndrăgostită de limba română

Autor: Nora Iuga | Categoria: Actualitate | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

La scurtul interviu pe care mi l-a luat azi, 8 octombrie, Adela Greceanu, prin telefon, pentru emisiunea ei de la Radio România Cultural, prima întrebare a fost: „Cine este Herta Müller?“. Întrebarea a venit: ca un punct ochit, punct lovit. Ce să răspunzi? „Herta Müller este o femeie de 56 de ani care a luat Premiul Nobel...“. Am spus. Şi a reuşit să răscolească sentimentele românilor mai ceva ca moartea lui Dolănescu, am continuat în gînd. E normal – mă aflu deja în altă căsuţă a şotronului – dacă Herta e „prima scriitoare româncă laureată a celui mai mare premiu de pe mapamond“ – şi dacă ar fi numai Herta – , dar întreaga ROMÂNIE a obţinut Nobelul, datorită faptului că fătul de sex femeiesc, abia născut, a scos primul ţipăt într-un sat din Banat, „Niţchidorf“. Probabil că aşa încep toate marile ascensiuni..., dar să lăsăm gluma la o parte.

Mă bucur cu adevărat că, pînă la urmă, ruleta s-a oprit la ea, pentru că după Elfriede Jelinek, tot femeie şi tot scriitoare de limbă germană, îmi cam luasem gîndul că Herta..., cu atît mai mult cu cît calculele contabililor de la înalta instituţie – aşa se zvonea prin culise – îl dădeau favorit pe Adonis, mare iubitor de eroi cubanezi, frumoşi şi revoluţionari, ca Fidel şi Che Guevara; cum să-mi fi închipuit că, în ultima clipă, clepsidra se va da peste cap şi nisipul se va precipita vertiginos spre o ţară aflată pe cealaltă emisferă, ajungînd la una dintre reprezentantele de vîrf, Herta Müller, ale cărei opţiuni estetice sînt, culmea, exact de cealaltă parte a eşichierului politic.

Nu dintr-o scăpare am alăturat esteticul politicului, dar constat că în literatura lumii cele două noţiuni se confundă tot mai des şi, sinceră să fiu, mă tem că literatura, ocupîndu-se mai mereu cu pirateria de idei din sfera politologiei şi a sociologiei, ar putea, în ultimă instanţă, să se golească de adevăratul ei conţinut. M-am întrebat de multe ori de ce iubesc atît de mult literatura tânără românească şi pe tinerii ei „făptaşi“: pentru că sînt atît de profund apolitici şi atît de poeţi ca şi tinerii germani de altfel! Dar m-am îndepărtat de la subiect. Toată joaca mea ironică nu a fost îndreptată împotriva Hertei, ci a jocurilor aiuritoare cu care ne-a surprins instituţia Nobelului, de multe ori, în ultimii zece-douăzeci de ani.

În cazul Hertei Müller, mă văd nevoită să declar, ca şi în cazul Elfriedei Jelinek, că amîndouă au obţinut această recunoaştere superlativă absolut pe merit, dar – e părerea mea! – nu pentru „comunisto-feminismul“ uneia, nici pentru „fără de sfîrşitul iad securist“ al celeilalte – două mecanisme imposibil de oprit, care seceră totul în jurul acestor excepţionale scriitoare, ca la impactul meteoritului Tungus cu pămîntul. Nu înţeleg cum am ajuns la meteoritul Tungus, cînd în clipa asta nu mă gîndesc decît la Herta Müller şi la ce se poate scrie în asemenea ocazii. Sînt cel puţin douăzeci şi cinci de ani de cînd, angajată fiind ca ziaristă la revista germană Volk und Kultur, din Bucureşti, am auzit pentru prima dată numele acesteia, pe atunci debutante, ca fiind marele fenomen de la „Aktionsgruppe – Banat“, unde se pare că se întîlneau cei mai grozavi scriitori şvabi bănăţeni, îndeobşte poeţi, care le-au dat un impuls puternic, în ce priveşte oralitatea limbajului poetic şi verticalitatea civică – „politică“ era, fără îndoială, puţin mai greu – şi optzeciştilor români. Fără îndoială, literatura germană de pe teritoriul României a atins atunci apogeul, cum numai în Cernăuţi se mai întîmplase la începutul anilor ’40, pe vremea lui Celan şi a Rosei Ausländer. Asta a fost doar o paranteză.

Aşadar Herta, micuţa Herta, un noduleţ de fată, soţia lui Richard Wagner – scriitorul, nu compozitorul – care a avut curajul, în anii aceia, să se întrebe „Ce este realitatea?“, a început să intre în literatură cochetînd şi ea cu poezia. Se pare că de la prima lectură în cenaclul german a fost desfiinţată, spunîndu-i-se în faţă că n-are stofă de poetă. Cînd am aflat istorioara asta, mult mai tîrziu, pe cînd îi traduceam deja prima carte apărută în germană, la Editura Kriterion, Niederungen („Regiunile de jos“), şi nepublicată, pentru că autoarea emigrase între timp în Germania, primul lucru care m-a frapat în textul ei a fost limbajul de o poezie frustă, care se încheagă de la sine din observaţii complet virgine; mă aflam pe un teren nedesţelenit, descopeream o altă alternativă de a vedea lumea. Acele propoziţiuni scurte, formate aproape numai din subiect şi predicat, dar ce însoţire de cuvinte, ce explozii de esenţe, în miezul acelor vorbe alipite fortuit...! Nu citisem niciodată aşa ceva. O traduceam pe Herta ca la un dicteu. În gîndul meu exista o voce care-mi şoptea fraza. Aş fi putut să scriu la nesfîrşit, fără nici o ştersătură. Era textul meu, aşa-l simţeam. M-am întrebat cum se explică această uşurinţă şi această luare pe negîndite în posesie, ca violul asupra unei frumoase adormite.

La întîlnirea de la Preussische Seehand-lung, instituţie care mi-a dat prima bursă la Berlin, am spus: „Pe Herta o traduc cel mai uşor, fiindcă ea gîndeşte româneşte“. Am văzut că s-a schimbat la faţă şi m-am explicat: „Nu, nu ca unul care, necunoscînd limba locului, gîndeşte într-o limbă pe care şi-o traduce în gînd înainte de a rosti fraza, cu totul altfel, un procedeu extrem de personal, mult mai complex, ca un transplant organic. Am mai spus şi în altă parte, Herta, cu cît vrea să fie mai naturală şi mai comună, cu atît e mai ciudată şi mai greu de descifrat. Nu am auzit-o niciodată vorbind de bine despre români sau despre România, iar cînd venea vorba de bulgari şi de superioritatea Sofiei faţă de Bucureşti, aveam mereu impresia că sînt aruncată din avion şi nu mi se deschide paraşuta... Începusem chiar să cred că nu mai ştiu să disting frumosul de urît, inteligentul de cretin, binele de rău şi civilizaţia de primitivism. Şi era de-ajuns să cînte Maria Tănase sau Ada Milea, să citească poheme de Gellu Naum sau s-audă limba românească simplă cu toate expresiile ei atît de poetice şi pline de tîlcuri ascunse, că i se ridica senzualitatea-n obraji...

Herta e îndrăgostită de limba română şi, culmea, o pune în valoare în limba germană. Expresii populare cvasiabsurde pe care le foloseşte în textele ei scrise în limba germană, traduse „adlitteram“, devin metafore de-o inventivitate şi-o expresivitate nemaiîntîlnită. Expresii ca „omul e un mare fazan“, „a da cu bîta în baltă“, „şi-a dat foc la valiză“, „cerul gurii“, „omuşorul“, totul pare poezie pură. Cred că nu-i uşor să suporţi un Nobel, să ajungi atît de sus şi atît de devreme... Mă gîndesc acum şi la Camus, care era chiar cu 10 ani mai tînăr cînd l-a primit, pentru că mai sus nu se poate. Eu am mai multe motive să mă bucur cînd un autor pe care l-am tradus ia Nobelul. Pentru că simt că l-am luat eu. Nu eu am scris în limba română Toba de tinichea? Nu eu am scris Pianista? Nu eu am scris în limba română aproape jumătate din întreaga producţie a Hertei Müller? Aşa că îmi dă mîna să spun că am avut şi mai am o viaţă frumoasă, fiindcă, în naivitatea mea, îmi zic că securitatea nu mai e ce-a fost, cum nici viitorul nu mai e ce-a fost, fiindcă, ce-i drept, eu n-am cunoscut teroarea Securităţii decît într-o oarecare măsură, atîta doar că aveam 10 ani, cînd România a intrat în război alături de Axă, 60 de ani, cînd am ieşit din comunism, deci mă pot considera un om norocos că m-am născut duminica. Nu ştiu de ce îmi vin acum în minte spusele lui Dinescu de care mi-amintesc în momentele cruciale: „numai morţii sînt eroi“; tot în momentele cruciale, îmi vine în minte, dar puţin mai altfel, „nu e nici o deosebire între un poet şi-un pantofar“, cum spune Herta, perfect de acord, numai că pantofarul nu primeşte Nobelul.