OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Hillary RODHAM CLINTON
Living History
Headline Book Publishing,
Londra, 2003, 562 p., f.p.


Titlul ales de dna Hillary Clinton pentru autobiografia sa, publicata recent in Marea Britanie (!) si tradusa rapid in mai multe limbi, inclusiv in romana, poate stirni mici controverse semantice chiar si printre vorbitorii nativi de limba engleza. Sintagma living history este – in sensul estetic, pozitiv, al termenului – un monument de ambiguitate. Lumea se gindeste, in primul rind, la intelesul literal, imediat, al metaforei, de „istorie vie“, adica „la prima mina“, cum am zice mai pe romaneste, lucru deloc surprinzator, avind in vedere calitatea de America’s first lady a autoarei timp de opt ani incheiati. Nelipsita de fundament ramine insa si interpretarea gerunziala, ceva mai subtila, a acestui misterios living history.

Conform respectivei ipoteze, semnificatia cea mai plauzibila ar fi puseul poetic, de tip durativ (braudelian?), „traind istoria“ – fapt iarasi acceptabil pentru sotia unui fost presedinte american. Cu adevarat neasteptat devine totusi abia al treilea nivel de „lectura“, focalizat pe un (posibil) cifru lexical feminist, unde living history e, in realitate, living his story, „traind“ – cu alte cuvinte – „istoria/povestea lui“ (a unului, a centralului, a presedintelui, a barbatului). Aici, receptarea cartii se complica, lasind loc speculatiilor. Cea mai frecventa, raspindita in mediile politice de la Washington (si nu de ieri, de azi, ci inca de la debutul mandatului clintonian) ar fi her story, „o poveste/o istorie a ei“, altfel spus.

Marturisesc sincer ca am privit cu neincredere giganticul volum al doamnei Clinton atunci cind, in decembrie anul trecut, mi-a cazut (absolut din intimplare) in mina. M-am temut ca, in spatele titlului pretentios, se afla o justificare semilacrimogena si semiadevarata a incidentelor scandaloase pe care actuala senatoare de New York le-a traversat in timpul mandatului prezidential alaturi de (si, mai ales, datorita) sotul(ui) sau. Nu vreau sa fiu ipocrit si sa spun ca nu gasim in carte (si) o asemenea (discreta) justificare. Parti pris-ul si arta disculparii exista nemijlocit in arsenalul omului politic, iar la Congresswoman (sau Congressperson?) Clinton stie sa apeleze cu maiestrie. Cu toate acestea, neprevazut, volumul ofera infinit mai mult, situindu-se (de pe acum!) intr-o galerie celebra de „autobiografii“ americane ale lui zoon politikon, unde (indraznesc sa fac alaturarea) stralucesc, la origini, parintii fondatori – Jefferson si Franklin. Descoperim in memoriile doamnei Clinton o intreaga istorie, asa cum sugereaza titlul, mulata cind fin, cind brutal, cind generos, cind parcimonios pe destinul individual al unei americance libere si voluntare, obisnuite treptat cu ideea ca, intr-o societate deschisa, intelectul si principialitatea vor sta intotdeauna inaintea rasei, conditiei sociale ori fizice, optiunii politice si, nu in ultimul rind, genului. Tema in chestiune – tratata cu talent literar – scoate cartea de sub suspiciunea mondenitatii submediocre, atasind-o (meritat) unei traditii glorioase.

Cum am ajuns insa, pina la urma, sa depasesc prejudecatile si sa deschid volumul, lasindu-ma, din ce in ce mai relaxat, sub dominatia placutei lecturi? Raspunsul isi are radacinile intr-o experienta personala, de acum zece ani, traita pe tarim american. Prin mai 1994, spre sfirsitul anului universitar, daca nu chiar la inceputul vacantei de vara (timpurii in SUA, din cauza momentului reluarii cursurilor – si el foarte rapid, spre finele lui august), am facut o excursie de citeva zile in muntii Chiricahua ai Arizonei, impreuna cu un bun prieten, profesorul John Harmon McElroy (autor al cunoscutei, la vremea sa, Finding Freedom, 1987). McElroy era/este republican (cu acte in regula), usor radical (sa-l numesc oare right wing?), admirator al lui Reagan si sustinator firesc, in 1992, al lui Bush-tatal. Nu am facut niciodata, se intelege, selectii politice in prieteniile mele cu yankeii.

Am relatii strinse cu oameni din ambele tabere, reusind cu succes sa le fiu confident al inflamarilor politice – pe durata stagiului meu american – si amicilor democrati, si celor republicani. A trebuit insa sa observ, fortat de imprejurari desigur, anumite componente tipologice ale categoriilor amintite. Bunaoara, am sesizat ca democratii, in liberalismul lor rafinat, sint buni companioni la discutiile vesele (construite pe subtilitati ironice), avind simt al umorului si deschidere spre experiment. Republicanii, dimpotriva, prefera tonurile serioase si molcome, revelind un mare cult al traditiei. Ca sa fiu exact, republicanii sint genul de persoane cu care ti-ar placea sa petreci Ziua Recunostintei si Craciunul (lucru pe care, de altfel, l-am si facut), iar democratii – oameni cu care ai vrea sa te duci la Revelion (lucru pe care am fost pe punctul de a-l face, contramandindu-l totusi, in ultima clipa, din pricina unei cumplite gripe mexicane contractate cu o zi mai devreme). Democratii sint ghidusi si expansivi, republicanii, gravi si asezati. Un astfel de republican se dovedise John McElroy, pater familias impozant, cu patru copii adulti si vreo opt nepotei.

Cind am ajuns la casa lui din creierii muntilor Chiricahua, batrinul profesor si-a scos palaria de latifundiar sudic, s-a asezat comod in fotoliu, apoi a deschis televizorul (pe CNN), invitindu-ma sa iau loc si sa urmaresc ceea ce urma sa fie – ma anunta el – „evenimentul politic“ al anului. Stiam deja ca, in acea dupa-amiaza, Nelson Mandela avea sa fie investit presedinte al Africii de Sud si tindeam sa fiu de acord cu profesorul. CNN-ul si-a inceput transmisia cu imagini de la sobra ceremonie – populata cu o multitudine de sefi de state si de guverne (eu, dupa un an de americanitate, cautam prin multime, cu nostalgie, zimbetul lui Iliescu ori macar grimasa inefabila a lui Vacaroiu). Mandela, in centru, afisase (legitim!) demnitatea eroului national. In imediata lui apropiere statea doamna Clinton, eleganta, distinsa, simpatica. Camerele insistau, in egala masura, asupra ei si a protagonistului, oarecum straniu, luind in considerare greutatea politica a momentului si inadecvarea probabilelor sugestii mondene. Intr-un tirziu, misterul s-a risipit. Hillary a fost invitata sa citeasca un discurs. Nu unul oarecare, ci chiar speech-ul sefului de la Casa Alba, si nu dintr-o postura oarecare, ci din aceea de „reprezentanta a presedintelui american“ la solemnitate (nu mai retin exact motivul absentei lui Clinton).

Dupa incheierea lecturii, McElroy – care tacuse pina atunci cu o anumita severitate – a spus cu voce joasa, vizibil marcata de minie, ca „aceasta femeie insetata de putere va avea un impact malefic asupra Americii“. „Nocivitatea“ ei de „demon cu zimbet angelic“ va face „rautatea sotiei lui Ceausescu“ sa para doar „o joaca de copil“. Am gesticulat ambiguu, fara sa indraznesc sa comentez. Mi-am dat seama, mai intii, ca prezenta dnei Clinton la ceremonie fusese, de fapt, pentru profesor, „evenimentul anului“ (si nu investitura lui Mandela), iar apoi, ca nicaieri in lume nu poti glumi cu patimile politice. Tacerea imi era cu atit mai apasatoare cu cit – desi trecut prin douazeci si unu de ani de „maternitate“ fortata elenoceausista – nu am fost deloc infrigurat de prestatia lui Hillary in Africa de Sud. Ba mai mult, in mod absolut paradoxal (considerind presiunea psihica exercitata de McElroy), imi placuse teribil de tare.

Anii au trecut si „doamna de fier“ a Americii a devenit tot mai tacuta, ca urmare a situatiilor penibile in care a intrat – prin erori neverosimile – importantul sau sot. In Living History, ea vorbeste din nou. Nu oricum, ci in acelasi stil elegant si impunator care a consacrat-o – vreau sa cred, desi nu sint politolog – acum zece ani la faimoasa solemnitate din Africa de Sud. Interesant mi se pare faptul ca Hillary Clinton provine dintr-o familie de republicani, fiind ea insasi, in tinerete, o ferventa activista a celor care trec astazi drept „conservatorii“ Lumii Noi. Miscarea catre democrati (chiar cu „antecedente“ ideologice si comportamentale) s-a facut tardiv, sub influenta scolii de la Yale si, cu precadere, a colegului (din campusul din New Haven) Bill Clinton. Parintii si fratii d-nei Clinton au toate atributele unei middle class family din anii ’50.

Baietii sint incurajati sa-si construiasca mici afaceri pentru a-si consolida, ulterior, vieti domestice prospere, iar fata este impinsa, discret, catre postura marginala a femeii clasice americane (devotata casei si cu prea putine initiative sociale sau personale). Initial, intr-o formula mai curind neconstientizata, apoi tot mai ostentativ si dinamic, tinara Hillary iese din tiparul prestabilit, implicindu-se in vita activa. Politica o atrage irepresibil inca din anii liceului. Participa la conferinte, face sondaje pentru republicani (episodul in care ajunge, din pur entuziasm, noaptea, intr-un bar al unui cartier periculos, cerind adeziuni si pareri vizavi de simpatiile politice ale americanilor, este narat cu mijloace de scriitor profesionist), se fotografiaza cu lideri ai partidului, studiaza si isi expune propriile pareri. Universul inconjurator incepe sa capete contur pentru militanta juvenila numai in masura in care dezvaluie componente sociale si politice. O mica workoholic pare sa intre pe scena republicana, agitind autoritatile locale si mingiind orgoliul tatalui (fost combatant in marina americana) care tine portretele liderilor right wing in dormitorul personal.

Intilnirea cu Bill Clinton (la Yale) reprezinta un moment de rascruce in interiorul acestui bildungsroman al republicanismului aparent netulburat. In tinerete, viitorul presedinte arata mai degraba „a viking“ decit a intelectual „de Rhodes“, proaspat intors de la Oxford (o fotografie insotitoare, din 1970, ne convinge de acest lucru). Charisma tinarului democrat ia proportii coplesitoare inca de pe atunci (unii i-au prevestit, se pare, inca din anii universitari, viitorul politic). Cu notiuni de filozofie si drept, dar mai ales cu un zimbet deschis, de individ stapin pe situatie, invingator al oricarei mefiente, Bill o cucereste pe Hillary (dupa un recital de priviri prin campus si pe la biblioteca) si, ulterior (lucru neasteptat si, pina la un punct, remarcabil), cucereste si conservatoarea ei familie. Adevaratul „roman“ din Living History il constituie viata alaturi de Mr. President si – as dori sa subliniez – nu atit pe parcursul succeselor sale politice (numeroase, impresionante), cit de-a lungul esecurilor – putine, insa violente (pe linga cele cunoscute, din mandatele prezidentiale, colapsul din 1980, cind Bill a pierdut cursa pentru postul de guvernator al statului Arkansas, este dezbatut cu minutiozitate de catre autoare).

Esecurile sint experientele-limita ale cuplului, sugerind mici experimente „hubristice“, de inspiratie tragica. Hillary are o capacitate nativa de a supravietui limitarilor (cu educatia spartana, oferita de tata, nici nu putea fi altfel), extragind din traumele lasate de ele doar elementul formativ, paideic. De aceea, probabil, ea nu insista pe cazurile Paula Jones si Monica Lewinsky (asa cum ar astepta un segment important din cititorii potentiali ai cartii), considerind ca elucidarea lor ramine in totalitate responsabilitatea lui Bill (his story). Autoarea se opreste, intelept, la her story, propunind o autobiografie sclipitoare, cu evidente virtuti introspective si stilistice. O carte excelenta, integrabila – repet – unei traditii glorioase. Nu ne ramine decit sa speram ca ea a (si) fost scrisa, integral, de dna Clinton.