OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

As dori sa discut doua aspecte socio-istorice si culturale distincte, legate de eventuala comparatie comportamentala dintre nazism si totalitarismul comunist, pe care o consider – o spun din capul locului – indeajuns de riscanta pentru a nu o aborda decit strict analitic, cu titlu de ipoteza. Primul dintre ele are in vedere paradigma familiala a celor doua evenimente, adica modul in care cele doua sisteme, nazismul, respectiv totalitarismul comunist s-au raportat la centralitatea intrinseca pe care, in interiorul comunitatii, o reprezinta familia.

Extrapolind distinctia dintre cele doua reactii, imi propun sa abordez cele doua sisteme – nazismul, respectiv totalitarismul – ca mecanisme de generare a unor marginalitati victimare: a evreilor si, in subsidiar, a tiganilor in cazul Holocaustului – ambele: marginalitati rasiale – si a contestatarilor in cazul Gulagului, adica o marginalitate preponderent ideologica si politica, fara componenta rasiala pe care o presupune victimizarea clasica, pornita din antisemitismul istoric, a evreimii.

Sugestia metodologica prima pe care as dori s-o avansez este ca generarea marginalitatii victimare in cazul celor doua sisteme are la baza o diferenta esentiala privind tratarea relatiei imaginare dintre masculinitate si feminitate. in mod inevitabil, o asemenea distinctie antreneaza o dubla perceptie a temporalitatii obiectivate in social: una masculina, bazata pe forme, exercitiu viril si asceza, respectiv una feminina, asociata energiilor senzuale, plastice, imprevizibile. Prima apartine calculului, prognozei sociale matematizate, ivita din constientizarea limitei (asumate sau impuse), pe cind cea de a doua lasa cimp deschis estetizarilor, grotescului de tot felul si libertatii. Klaus Theweleit, in Male Fantasies#1, a demonstrat ca intreaga pregatire culturala si pedagogica germana de dupa primul razboi mondial s-a axat pe repudierea simbolurilor feminitatii dispersive, fluide si promovarea unei educatii a barbatului ascetic, incorsetat de reguli comportamentale stricte si inregimentat in cohorte exclusiviste, cu un pronuntat aspect initiatic, de care s-a ocupat, de altfel, si Rosa Sala Rose in Dictionar critic de mituri si simboluri ale nazismului#2.

E interesanta, sub acest aspect, interpretarea ca maternitate protectiva a lui Hitler, pe care o gasim in cartea lui Harold D. Lasswell, The Analysis of Political Behavior: An Empirical Approach#3. in mod traditional, analizele bazate pe psihologia de adincime insista fie pe regresia infantila pe care a suferit-o Hitler in momentul bolii incurabile a mamei sale – tratata eronat, considera el, de catre un medic evreu –, fie pe rolul de „tata-surogat“ al conducatorului nazist, interpretare care corespunde mai degraba stereotipiilor prefabricate ale disciplinei decit adevarului confirmat de imaginarul colectiv. Harold D. Laswell nu e nici el foarte precis, sugerind ca apartenenta imaginara a lui Hitler la o paradigma a maternitatii se explica prin: a) tendinta de moralizare continua a poporului german in discursuri, prin invocarea preocuparii privind starea lui fizica si intelectuala; b) includerea in discursuri a unor teme pedagogice si de igiena sociala; c) grija pentru „maternitatea curata“, lipsita de ingerinte rasiale nedorite, pe care o presupunea doctrina puritatii rasiale si d) stilul general interdictiv al luarilor sale publice de pozitie, in care insista pe lucruri care nu trebuie facute. Putin probabil ca ar fi asa – a-daugam noi, sceptici, astazi –, macar pentru faptul ca atit Mein Kampf, cit si extremismele de mai tirziu ale lui Hitler sugerau un activism coparticipativ, foarte atipic pentru replierea prudenta pe care ar reprezenta-o maternitatea protectoare.

Peter Loewenberg, in Decoding the Past#4, sugereaza o nuantare a interpretarilor subliminale ale lui Hitler, prin insertia unui detaliu care tine de contextul istoric. Primul Razboi Mondial, spune Loewenberg, a dislocat o sumedenie de barbati din mediul lor gospodaresc si conjugal (unii nu se vor mai intoarce niciodata de pe front), ceea ce a dus, de voie-de nevoie, la o resemantizare a rolului femeii in societatea germana. Obligate fiind sa presteze si muncile pe care in mod normal le efectuau barbatii, femeile au luat locul acestora, suferind un subtil proces de masculinizare. Aceasta e reprezentarea dominanta a copiilor din perioada respectiva, dublata apoi, de catre nazismul fumegos, mistic, de o abordare preponderent masculinizata a mitologiei scandinave (Edda), in care nici macar Walkyriile nu sint fecioare gracile, ci redutabile artemide belicoase, zburind amenintator deasupra cimpurilor de batalie pentru a-i culege pe eroii merituosi sa fie resuscitati in Walhalla.

Peter Loewenberg isi ilustreaza teza masculinizarii subliminale a psihicului german din perioada pre-nazista prin doua cazuri tipice: adolescenta lui Heinrich Himmler si formarea Hitlerjugend-ului: a cohortei tinere din falanga nazista#5. Himmler a avut, demonstreaza Peter Loewenberg, doua etape succesive in trecerea de la copilarie la adolescenta: faza normala si cea patologica, ambele fiind consemnate intr-un Jurnal de adolescenta foarte pragmatic, evenimential, in care, insensibil, Himmler isi mentioneaza mama doar de doua ori, si-n ambele cazuri neparticipativ, insistind totodata pe necesitatea evitarii femeilor („un pericol“). Schizoid, prin mania corectitudinii pe care o exhiba, Himmler obiectiveaza fantasmele personale intr-o patologica obsesie a cotidianului marunt, nesemnificativ, care indica retractilitate din fata evenimentelor mari, definitorii.

Paradigma confraternitatii pe care si-a asumat-o nazismul este explicata de catre Loewenberg prin rusinea tinerilor germani de dupa primul razboi mondial de a apartine unei „generatii cu tati compromisi“, pe motivul infringerii lor in razboi. Ca fenomen istoric si ideologic de supradeterminare, nazismul a intretinut aceasta fantasma a confraternitatii, incarcind-o cu rolul containerului de energie. Astfel, demonstreaza foarte lucid Loewenberg, nu un „tata“ au cautat tinerii germani resentimentari din timpurile de dupa terminarea primului razboi mondial, ci „frati“ capabili sa se angajeze in slujba aceluiasi ideal. in condamnarea evreimii, germanii au repudiat si o societate preponderent paternalista, coordonata de ipoteza unui Dumnezeu-demiurg, care si-a ales un popor sa il reprezinte. Politeismul informal al nazismului, bazat pe reconversia exaltata a unei mitologii etnice axate pe mai multi zei, la care se adauga si dreptul orgolios de a crede in cine doresti, confirma, structural, o asemenea aversiune.

Bruno Bettelheim6 sugerase, cu ani in urma, ca lagarele de concentrare naziste au reprezentat un fenomen provocat, de „regresie fortata“, „pina la nivelul la care ei sprizonieriit au trait inainte de invatarea regulilor elementare de igiena“. Prizonierii se stropeau cu urina, se minjeau cu fecale si sufereau groaznic de foame: in termenii clasici freudieni, ei regresau intr-un stadiu „rusinos“, infantil, din perioada in care parintii se ingrijeau de igiena lor elementara, numai ca in cazul de fata acestia lipseau sau erau neputinciosi. Ca o contrapondere, tot Peter Loewenberg (in Decoding the Past) a demonstrat cit de conotat cu imaginarul fraternitatii fusese Theodor Herzl, fondatorul statului Israel: casatorit cu Julie (n. Naschauer), el se desparte lasind in urma trei copii, pentru a redeveni „fratele charismatic“ care fusese dintotdeauna dedicat, in mod altruist, „mintuirii mesianice“ a celorlalti.
A jucat „tatucul Stalin“ rolul izbavitor, energetic al tatalui-surogat? Pentru unii, marcati de stereotipurile clasice ale psihanalizei, intrebarea este aproape redundanta, cu atit mai mult cu cit – ni se tot reaminteste – propaganda oficiala sovietica a intretinut cu osirdie o asemenea fantasma.

Paradoxul e ca fundamentele noii realitati sovietice s-au articulat, dupa Revolutia din 1917, pe paradigme accentuat confraterne, menite sa denunte in subsidiar traditionalismul prudent, conformist al familiei ruse. intreaga estetica sociala „de tip nou“, generata de Revolutie, s-a axat pe convingerea ca prezumtivul adept al ideologiei purpurii trebuie scos in afara familiei sale pentru ca educatia sa politica sa reuseasca. Socialismul s-a caracterizat – ca si societatea antica ateniana – pe o foarte atent orchestrata aversiune impotriva consangvinitatii. Nu intimplator, singele altruist, varsat pentru binele public, era singurul exceptat de la suspiciune. Pentru ca aceasta fantasma sa reziste, este nevoie de o societate care genereaza adversitate si razboaie, pentru ca singele sa aiba unde sa se risipeasca.

–––––––––––––––––––
1. Vol. 2: Male Bodies: Psychoanalyzing the White Terror. Translated by Erica Carter and Chris Turner, in colaboration with Stephen Conway. Foreword by Anson Rabinbach and Jessica Benjamin. University of Minnesota Press, Minneapolis, 1989.
2. Traducere si prefata de Mirela Petcu. Editura Paralela 45, Pitesti, 2005.
3. Hamden, Connecticut, 1966.
4. Decoding the Past. The Psychohistorical Approach, Alfred A. Knopf, New York, 1983.
5. The German Case. Leaders, Followers and Group Process. a.: The Unsuccessful Adlescence of Heinrich Himmler; b.: The Psychohistorical Origins of the Nazi Youth Cohort.
6. The Informed Heart: Autonomy in a Mass Age, Glencoe, Illinois, 1960, p. 132.