OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cronica unui pluralism aminat

Reprimat sistematic, fruct interzis pina in 1989, pluralismul i-a gasit pe cei mai multi dintre noi nu doar „nepregatiti“, ci de-a dreptul ostili. Nu ma refer doar la pluralismul politic propriu-zis, parlamentar, a carui biografie e pe cit de scurta, pe atit de inechivoca. Am in vedere aici mai ales pluralismul cultural-estetic. Acesta e mai greu de definit si de masurat, desi nu este decit cealalta fata a pluralismului politic, numele pe care politicul il asuma in poezie, proza, teatru, muzica, film si in alte alegorii ale subiectului uman inteles in deplina lui materialitate, articulat, adica, in jurul unor categorii identitare esentiale (etnie, sex etc.), care, la rindul lor, il „branseaza“ la istorie. Cu unele exceptii, pluralismul cultural adevarat, a carui nastere ar implica o „revizitare“ a istoriei culturale din perspectiva acestor categorii, a fost ironizat „subtire,“ expediat sumar, cu impacienta a-tot-stiutoare, in genere respins in fel si chip, in publicatii de audienta si sub semnaturi de „autoritate“. Dar cit de frauduloasa este aceasta autoritate, cit de daunatoare public este ideologia totalist-paseist-localista careia ii da glas o demonstreaza si recentele tentative de a asocia pluralismul, in infatisarile lui specifice de multiculturalitate si in contextul mai larg al postmodernismului, cu trecutul comunist sau cu prezenta guvernare neocomunista.
In ambele directii, asocierea se doreste compromitatoare, irevocabil descalificanta.

Fara minime ezitari intelectuale si cu ignorant dispret fata de bibliografia capitala acumulata pe acest subiect, cutare expert at large al fostului supliment Litere, Arte &Idei al ziarului Cotidianul avanseaza teza bizara a multiculturalismului ca politica a Partidului Comunist pina in 1989. Mai aflam din aceeasi sursa ca guvernul Nastase continua respectiva politica, ceea ce ar reiesi, chipurile, dintr-un raport oficial dat publicitatii nu cu mult timp in urma. In plus, acelasi guvern „regizeaza“ romaneasca „societate a spectacolului“; ergo, platforma acestei administratii este de asemenea postmoderna. Iata cum concepte, tendinte si practici culturale cu mult mai complexe, pozitive si „oportune“, raspunzind, adica, unei evolutii indenegabile in perspectiva mai ampla, nationala si supranationala, sint supuse unei logici mistificatorii si reformulate intr-o „viziune“ care amesteca necunostinta de cauza cu o cauza culturala si politica pe care insa autorul interventiei cu pricina nu o comunica cititorilor. De ce? Pentru ca ea este inavuabila.
Dar nu si imposibil de intrezarit.

Ce implica stabilirea abuziva a unei legaturi asa-zicind „ombilicale“ intre comunism, pe de o parte, si pluralism, multiculturalism, postmodernism etc., pe de alta? Sa mai observ, pentru a raspunde, ca aceasta „mutare“ critica este reversul monedei calpe cu care autorul de mai sus si altii eiusdem farinae au incercat repetat o alta tranzactie, la fel de ilicita, si care viza political correctness si o fictiune numita „comunismul american“, un fel de spectru academic care ar bintui campusurile, refuzind sa-si admita propriul deces geopolitic. Dupa falimentul ideologiei sale originale, aceasta fantoma ar fi adoptat, sintem incredintati, multiculturalismul by default, in situatii care „reinvie“ mai vechiul dogmatism comunist. „Reanimarea“, revirimentul spectral ar avea loc in corpul de imprumut al unui nou tip de discurs – pc – proliferat de o intreaga coloana a cincea compusa din „zombies“ care, spun turistii accidentali, consumatori sezonieri de struguri acri pe diferite campusuri, au reusit sa transforme universitatea americana intr-un cumplit mestesug de timpire. Asa cum Gorbaciov a incercat sa se reinventeze ca ecologist peste noapte, fosta „extrema stinga“ a devenit brusc obsedata de gender, preferinta sexuala, rasa si etnie, de minoritati, revizuirea canonica etc. Toate acestea au condus la noile culture wars, la vasta „vorbarie“ dogmatica pe marginea postmodernismului, postcolonialismului, multietnicitatii si asa mai departe.


Noii exorcisti

Piesa esentiala in strategia critica a noii drepte culturale – extreme sau mai benign-conservatoare –, argumentul legaturilor primejdioase urmareste, nedeclarat si iresponsabil, un soi de exorcism (ne)critic. O discutie sistematica si informata asupra acestor chestiuni in contextul culturii romane si pe fundalul de globalitate care determina urgenta dezbaterii nu a avut loc inca. Apoi, instrumente comparabile cu volumul lui Greenblatt si Gunn Redrawing the Boundaries, cu celebrul „raport Bernheimer“ sau cu antologia Heath a literaturii americane, apoi revistele de specialitate, forumurile, reforma curriculara, programele educationale si editoriale, pe scurt, intreaga schimbare de paradigma infrastructurala in aceasta directie se afla in Romania, in cel mai bun caz, intr-un stadiu incipient.

Iar „rationamentul“ care vede in multiculturalism un nou tip de comunism si in Adrian Nastase un fel de Jean Baudrillard abuziv al spatiului locativ romanesc e menit sa o suprime in fasa, sa anuleze temele ei adiacente, atit ca subiecte academice, cit si ca probleme de imediat si deplin interes public. Un gest semnificativ in sine. Un comportament anti-pluralist, in care strimbatul ignar din nas e cuplat cu o etica a studiului ramasa la nivelul lui „mi-am bagat ssi eut nitel nasul“ (citat exact) si care se traduce – ca sa completez aceasta alegorie ORL a incompetentei – intr-un „urechism“ abia mascat.
In fine, un caz de scamatorie intelectuala. Merita el luat in serios? Da, pentru ca „tezele“ antimulticulturale si antiminoritare avansate cu semidoct aplomb ne aduc prejudicii de ordin mai larg, in masura in care aceste „clarificari“ par a rezolva o „problema“. In realitate, ele insele sint problema – si, totodata, un simptom al unei „conditii“ mai complexe.
In ce consta aceasta conditie?

Ea are cel putin doua elemente. Unul tine de o anumita configuratie culturala actuala, destul de vizibila; mai greu de distins, celalalt are o natura asa-zicind simbolic-subliminala. Pentru a le analiza, fie si succint, voi lua in calcul chiar termenii diversiunii (ne)critice descrise mai sus, asa insailati cum sint ei, „cusuti“ cu ata alba in haina unei retorici peticite. Odata intoarsa pe dos, descusuta, aceasta retorica dezvaluie chipul adevarat al obsesiei din spatele pseudoargumentului asociativ de tipul „Spune-mi cu cine te aduni ca sa-ti spun cine esti“ („iar daca nu-mi spui tu, am sa-ti spun eu“). Pe scurt, am impresia ca juxtapunerea obsedanta a unor notiuni si sisteme de referinta altminteri incompatibile are un scop finalmente disociativ, chiar daca nemarturisit, poate chiar insuficient constientizat, iresponsabil la un nivel si mai adinc. Cu alte cuvinte, mesajul ei real s-ar traduce cam asa: „Nu sint acela, sau ca acela, de care ma disociez prin asocierea lui cu acest obiect, situatie sau caracteristica“. Ori, in termenii de mai sus: „Multiculturalismul este un avatar comunist; resping multiculturalismul pentru ca resping comunismul, cu care nu vreau sa am nimic de-a face“.

Nimic mai laudabil, in aparenta. Nimic mai aberant, de fapt, pentru oricine este inca ajutat de memorie, pentru oricine isi aminteste ce a insemnat, in Romania si aiurea, totalitarismul comunist ca sistem cultural totalist, intemeiat pe doctrina evolutiei organice, ipocrit-internationalist, in fond izolationist, localist si nationalist pina la paranoie, parohial-protocronist, intolerant in toate cele, posedat de fobia alternativei. In cazul cel mai fericit, minoritatile etnice erau „conlocuitoare“, un fel de chiriasi ingaduiti de statul national, pina la un punct. Dincolo de acel punct, intervenea Securitatea. Minoritatile religioase erau practic nerecunoscute – cind nu erau oficial reprimate. Homosexualitatea, bisexualitatea si transsexualitatea erau delicte de drept comun, si sa nu uitam ca sprijinul popular pentru pedepsirea lor si a altora ca ele, pentru criminalizarea „sectelor“ si a „deviantilor“, nu a lipsit. Tot asa, supravegheate orwellian, in cele mai intime aspecte de viata, terorizate in maternitati, femeile erau folosite formal, ca tokens politici, exilate in anumite profesii si, in alt plan, expediate la cratita culturii. Comunismul nu a facut nimic pentru a clinti din loc reteaua densa de stereotipuri, prejudecati si tabuuri, de altminteri prezente, in doze variabile, in orice societate.

Dimpotriva, spre deosebire de Vestul democrat, care le-a infruntat deschis, el le-a agravat deliberat. A transformat sovinismul, etnocentrismul, misoginismul, antisemitismul, rasismul, paradoxal, chiar si „clasismul“ (dispretul pentru clasele sociale „inferioare“) in politica oficiala.
Ma opresc aici pentru ca toate astea se stiu. Dar, cum se poate constata, ele pot fi date unei uitari „strategice“, in urma careia comunismul nu mai apare drept ceea ce a fost, adica antiminoritar si antimulticultural, ci invers. Asa incit, in loc ca instrumentele si categoriile derivate din paradigma pluralista minoritara si multiculturala sa fie utilizate tocmai pentru o reevaluare critica a „mostenirii“ comuniste, comunismul insusi este citat ca argument impotriva „recitirii“ trecutului si impotriva reflectiei asupra prezentului din unghiul acestor notiuni si practici culturale.


O diferenta de gen, nu de specie

Ce rol joaca o asemenea mistificare a trecutului? Ce inseamna reciclarea multiculturala si postmoderna retroactiva a comunismului romanesc, a unei ideologii altminteri clar monoculturale si, in multe aspecte, pre-moderne, tribale, ancorate inconstient – iar dupa Ceausescu constient – in miturile intunecate ale „radacinilor“, „originilor“, „locului“, „specificului“ si ale „organicului“, in naluca goala a lui „Unu“? Avem de-a face – de-abia aici – cu un revizionism de anvergura, absolut condamnabil.

De ce? Nu doar pentru ca el incearca sa fabrice o genealogie falsa si infamanta pentru o paradigma umanista (postumanista, de fapt) de maxima semnificatie, dar si pentru ca transforma un trecut abominabil intr-o fictiune convenabila si, implicit, rezistenta artistica postmoderna („optzecista“ etc.) la monoteismul cultural comunist in complicitate de fond. O mistificare de proportii are, asadar, loc la nivel de reprezentare. Ca atare, merita, in acest punct, sa ne intrebam: cum recitim textul trecutului? La fel de important, cum citim, tesuta in acest text, pinza de virtualitati si optiuni a prezentului? Cui ii recunoastem – à propos de „experti“ si alti pacienti ORL – autoritatea de a reprezenta acest trecut, de a-i spune „povestea“? Care sint fortele narative angajate in acest efort „reprezentational“? Cit de reprezentative sint reprezentarile astfel produse? In ce masura, adica, exprima, confirma sau submineaza ele o mentalitate mai larga, „mostenirea“ monoteista lasata de comunism? Cu alte cuvinte, care este impactul public al acestor reprezentari?

Intrebarile de acest tip devin cu atit mai presante, cu cit realizam mai clar ca revizionismul mincinos, cu solide studii la „ff“, are motivatii mai adinci – si, deopotriva, obiective mai largi. Asa cum am sugerat mai demult in paginile Observatorului cultural, logica lui „cine zice ala e“ se aplica si in acest caz. Mereu repetata, pentru ca invariabil ratata, ca oricare travaliu fantasmatic, disperata „despartire“ de un comunism altminteri funciarmente monolitic, antipluralist si antiminoritar nu „spune“, nu tradeaza nimic altceva decit asemanarea, consubstantialitatea dintre antimulticulturalistii de dinainte si de dupa 1989, alianta perversa dintre asa-zisii dusmani de moarte. Intre ei, distinctia – daca exista – nu e de gen, ci de specie. Tirada anticomunista ascunde o declaratie de iubire ideologica, trebuie tradusa ca un acord mai solid decit dezacordul de partid, de retorica de suprafata exersata in hebdomadarul X in loc de saptaminalul Y.

Ceea ce aceasta retorica exemplifica, in pofida intentiilor ei disimulatorii, este o situatie analoaga recentelor declaratii si acte „filosemite“ (statui etc.). Asa cum s-a observat prompt, tot in Observator cultural, acestea nu constituie altceva decit recidive antisemite; in mod analog, atacurile impotriva comunismului camufleaza antifrastic o adeziune de principiu – de principiu cultural. Fireste, nu orice critica a comunismului este un panegiric deghizat; nu orice victima sau dizident e un agent dublu. Din contra, majoritatea acestor critici se cuvin „crezute pe cuvint“. Dar in acest caz particular, definit de configuratia lui simbolica, o structura culturala de adincime unifica, aduce la acelasi nivel. Ea semnifica o alianta mai substantiala decit orice foileton incropit pe coltul mesei, pentru ca inradacinata intr-un parteneriat ideologic intim, mai puternic decit orice altceva.

Acest parteneriat se bazeaza la rindu-i pe o mentalitate culturala comuna, pe o modalitate virtualmente identica de a intelege cultura si relatiile congenere discurs-identitate, sine-celalalt: atit pentru vechii ei militieni, cit si pentru noii ei bodyguarzi antimulticulturali, cultura e la fel de uniform-monolitica, statica, dezvoltindu-se pe aliniamente rigide, prin purificare fata de elementele definite prezumtios – fascistoid, spuneam altundeva – drept extranee, alogene, impure, nespecifice, neorganice, formale sau tinind de „moda“, „rizomice“, nomade, „destabilizatoare“ si multiplicante. Si unii, si ceilalti resping, in notiunea-fetis pe care ne-o servesc cu bravada „nonconformista“, cultura asa cum a fost ea de fapt dintotdeauna, multi-culturala, spatiu instabil, eterogen si conflictual, permeat de o alteritate care il face posibil si care trebuie recunoscuta in consecinta.

Toate filozofiile contemporane ale discursului, in fenomenologie, teologie, lingvistica, critica literar-culturala etc., de la Saussure la Bahtin, de la Buber la Lévinas si de la Derrida la Greenblatt (via Bhabha sau Geertz), spun acelasi lucru. Ele mai spun, implicit si explicit, ca a face analiza unui obiect cultural, a unei culturi, reclama o stilistica a multiplicitatii. Presupune aducerea la lumina a complexitatii de emotii, idei, mentalitati si alegeri inscrise in jocul identitatii – identitatea autorului, personajului, cititorului etc. – si transcrise, nu fara surplus, nu fara modificari si negocieri (nu exista mimesis fara exchange, zice acelasi Greenblatt), nu fara reincifrari, in textul a ceea ce la prima vedere pare simplu, necomplicat, pur. Cu alte cuvinte: mentalitatea antimulticulturala unificatoare, consubstantiala pe care o incriminez este in fond o mentalitate anticulturala pur si simplu. Si vechii, si noii antimulticulturalisti se temeau de cultura, o suspectau si, finalmente, o urau.

Ei pot raspunde diferit la intrebarea „pentru ce partid votezi?“ (sau „crezi sau nu in parlamentarism?“). Dar raspunsul la intrebarea „ce inseamna cultura pentru tine?“ este cvasi-identic, reducind drastic diferenta in numele unei continuitati poate mai putin flagrante, dar nu mai putin determinante. Il invit pe cititor sa considere ipoteza ca aceasta continuitate sau consubstantialitate e cea care a dictat in miinile cui „trebuie“ sa treaca dosarele secrete ale scriitorilor si ca – ironie trista, dar elocventa – tot aceasta omologie ideologica explica de ce un spirit profund liber si antitotalitar precum Doinas s-a numarat atit printre victimele antume ale sistemului comunist de represiune, cit si printre victimele lui postume, ale „trecerii de torta“ (de „dosare“), ale tranzitiei – o pseudotranzitie in aceasta privinta, ca in atitea altele.


Anticomunismul ca „show“

Dar, afirmam mai sus, omologia, alianta, identitatea – ce este in realitate cel care „zice“ altfel – trebuie camuflata cu orice pret pentru a fi efectiva. Impaunarea cu propria hetero-
sexualitate si, nu mai putin, chiar daca la alt nivel, parada de anticomunism pina la satietate reflecta, ambele, panica de a fi identificat drept celalalt, drept homosexual, comunist etc. – si e interesant de observat ca, drept raspuns la aceasta panica, unii fosti nazisti si fosti comunisti isi reprimau homosexualitatea latenta prin parade macho „de vitrina“ (window dressing) sau prin persecutarea altor homosexuali.

Specialista de marca in – horribile dictu! – queer studies, Eve Kosofsky Sedgwick a aratat intr-un eseu faimos despre Henry James cum aceasta panica se traduce, intr-adevar, intr-un spectacol „obligatoriu“ de heterosexualitate „de fatada“. Show-urile de acest fel sint menite sa ascunda si sa reprime pe scena sociala anxietati personale privind o posibila natura homosexuala – cu un termen folosit mai sus, „inavuabila“, „de nerostit“. Identitatea homosexuala este – ar trebui sa fie – o problema privata si ca atare nu ea e importanta in sine, in discutia de fata. De remarcat e nu inclinatia homoerotica reala sau latenta, ci aceea homopolitica, in sensul omologiei comunism-anticomunism retoric descrise mai sus. Admitind pentru o clipa ca noua stinga academica americana ar comite, pur si simplu, o greseala imbratisind cu indirjire „corecta“ ortodoxia multiculturala, noii antimulticulturalisti, as replica, nu continua vechiul antimulticulturalism tot dintr-o simpla eroare. Nu cu o optiune faute de mieux avem de-a face, ci cu o „miscare“ pe care omologia politica de subtext o face ca si inevitabila si, as sugera, in acelasi timp inavuabila, disimulata, de aceea, prin stridenta, repetata si ritualica denegare.

Fara indoiala ca poti exprima rezerve fata de cutare analiza feminista stingace a Ultimei nopti de dragoste… sau fata de un roman recent de Toni Morrison (Paradise i-a dezamagit pe multi), al carei Nobel, scria un titular de rubrica intr-o Romanie literara din 1993, nu indica decit ca affirmative action a debarcat in Scandinavia. Insa respingerea de plano a unor idei cu miez viu si utilitate culturala verificata da in vileag o solidaritate de profunzime, in sensul de mai sus. Anxietatea disociativa din spatele furibundei retorici a disocierii releva la analiza cu ce avem de-a face, ce este cel care vorbeste, indiferent de cit de tare o face, dincolo de vehementa anticomunista. Cu cit mai intens devine patosul acestei retorici („ma lepad!“), cu atit mai mult se cuvine ea citita „in raspar“. Cu cit mai intima apare la capatul acestei lecturi identificarea cu odiosul celalalt, cu atit mai deplorabile sint regresiunea in trecut si izolationismul la care ne invita, „cu o straina gura“, falsii inainte-mergatori.

Universitatea North Carolina, Greensboro