OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Forte intelectuale noi vin de la o vreme in ajutorul unui nou discurs de dreapta. Faptul se intimpla in noul ziar Averea. Nu se poate spune ca discursul de dreapta ar fi lipsit din esichierul ideologic romanesc in ultima suta de ani. Nici macar pe vremea comunismului, pentru ca l-am avut si atunci pe nationalistul Patrascanu, apoi pe Ceausescu, un national-comunist convins. Ramine de vazut cit de nou este acest discurs. Pentru o scurta verificare, am ales doua articole semnate de tinarul Adrian Papahagi. Fost student la Ecole Normale Supérieure, probabil doctorand sau poate doctor in litere acum, el este unul dintre tinerii intelectuali romani de la Paris, foarte bun in domeniul lui, dar cu un discurs politic pe cit de ritos pe atit de sarac in „informatie de teren“.

Ma voi referi acum numai la articolele din numerele din 30 mai si 13 iunie ale cotidianului cu pricina, intitulate ACCEPT aduce progresul in matria nostru, Romania/ul! si Stingismul umanitarist, avatar al comunismului. Departe de mine sa-i imput lui Adrian Papahagi faptul ca nu locuieste in Romania/ul no(a)stra(ul), acuzindu-l ca nu maninca salam cu soia, intrucit, astazi, soia face parte din moda dietetica a femeilor care vor sa-si mentina silueta si nu din aceea a romanului infometat peregrin pe la cozi. Altceva mi se pare mai important: Adrian Papahagi scrie un pamflet impotriva recent desfasuratului mars al homosexualilor, o demonstratie modesta incheiata in urletele vindicative ale unei miini de ultra-ortodocsi care le-au iesit in cale ca odinioara ghiaurii lui Mihai Viteazu ienicerilor lui Sinan Pasa. Personal, voiam ceva mai mult spectacol din partea participantilor la mars, culoare, muzica, dar n-a fost sa fie. Manifestarea, despre care Catalin Dezbracatu de la Cronica circotasilor – la care probabil Adrian Papahagi nu se poate uita, de la Paris – a realizat un reportaj-model din punctul de vedere al atitudinii cu care trebuie priviti concetatenii nostri de alta orientare sexuala: glumeata, ironic-detasata, usor fraterna, atit cit sa nu devina nici o clipa patetica.

Dar, nu: Adrian Papahagi vrea sa ne convinga, pe noi, cei care ne vedem zilnic in autobuz concitadinii de diverse etnii crucindu-se in fata bisericilor in care nu intra mai niciodata, cit de nociva este o astfel de manifestare. „Am intrat in rindul lumii, sintem in sfirsit compatibili cu Europa. Asteptam cu interes in anii viitori mitingurile sado-masochistilor, zoofililor, onanistilor, impotentilor si, cind lumea va fi destul de deschisa la minte, festivalul pedofililor“ scrie swiftian rasatul intelectual roman din Paris. Nu se multumeste cu atit si, daca tot porneste cruciada, o continua: „Meterezele ignorantei, intolerantei, obscurantismului religios au cazut una cite una: in tarile evoluate, o mama poate cere sa-i fie sfirtecat copilul pe care-l poarta in pintece, copiii pot fi infiati de doi tati“. Adica, priviti, oameni buni – sau buni salbatici, cum vreti –, unde au dus divertismentul, cultul mondenitatii, libertinajul politic, democratia populara (: la derelictiune); iata ce se intimpla cind Dumnezeu dispare (iar eu ma intreb, retoric, care este Dumnezeul invocat de Adrian Papahagi?

Cel in numele caruia vorbeau sau vorbesc Codreanu, Teoctist, Marian Munteanu, Gigi Becali, la o adica chiar si Emil Constantinescu?); iata pina unde a ajuns de-naturarea lumii omenesti, in ce fundatura teratologica a intrat ea, asa incit pina si genurile din limbile latine se dovedesc desuete in a numi noile creaturi mutante ale societatii postindustriale! Cred ca Adrian Papahagi nu este un „decretel“ pentru a sti mai bine ce a insemnat in Romania interdictia avortului. Dar, citindu-i aceasta din urma afirmatie, Ceausescu ar fi fost mindru de noua generatie de intelectuali. In articolul urmator, Adrian Papahagi isi enunta scurt teza: „Comunismul nu a murit, el s-a transformat“, conjuratia fostilor comunisti, vestici, se-ntelege, de la 1968 „este la putere in tot Occidentul“, iar in Romania unii intelectuali (Eugen Simion, in speta, categorisit „saisoptist“) suspina dupa un Sartre minjit simbolic de singele atitor semeni nevinovati, cazuti prada dictaturilor moderne, din URSS pina-n R.P.D. Coreeana. Conjuratia marxista a distrus sau este pe cale sa distruga absolut totul: cultura iudeo-europeana, familia (prin „suprema monstruozitate, casatoriile si adoptiile homosexuale“), natiunea si patria.

Nici Adrian Papahagi, nici Cristian Badilita, care semneaza un editorial ceva mai echilibrat despre acelasi mars al homosexualilor in numarul din 14 iunie al Adevarului literar si artistic (A apara prost o cauza justa) n-au fost acolo. In schimb, au vazut alte gay-pride-uri, in Occident, mult mai ostentative. Dar ce conteaza: diavolul e proteic si ubicuu, trebuie combatut cu vigilenta. El ne face sa ridem, dar noi trebuie sa stim ca la fiecare zimbet inghitim putin singe ideologic apt sa ne transforme in smintiti, miseii fiind dintotdeauna cel mai greu de prins asupra faptului. De aceea, as vrea sa le reamintesc niste realitati de pe la noi. A fi ortodox la ENS din Paris nu e totuna cu a fi coreligionar al vecinului de la etaj care-ti pune manele in fiecare seara, care accepta palme si pumni de la „asa o personalitate ca Gigi Becali“ (dar cred ca pe Adrian Papahagi nu-l intereseaza un fenomen social gregar si inconsistent ca fotbalul) sau, de ce nu, cu un presedinte care spulbera un imens credit popular, declarind forfait cu ocazia urmatoarelor alegeri. A nu fi credincios nu e chiar asa o mare bucurie. Indoielile te rod, diavolul iti da tircoale si tu n-ai la indemina crucea facatoare de minuni si nici macar chipul Sfintei Fecioare aparut Tantei Ignat, de Ignat, in padurea din marginea satului, seara, pe la ora sapte jumate, tocmai bine sa se poata transmite stirea la PRO TV. Iti pare rau ca nu l-ai ascultat pe Pascal sau ca n-ai avut revelatia vreunui Memorial terapeutic.

A fi homosexual nu e, ma repet, o mare satisfactie, nici in Occident si cu atit mai putin in Romania prinsa-n chingile comunismului deghizat in „stingism umanitarist“. De pilda, te poate oricind scoate la taraba de imagini excitante un Atac, vreun preot de buna-credinta iti poate altoi o cruce-n crestet si un Vadim poate latra in urma lui, eventual si musca, daca nu s-ar sti ca cine latra nu musca. A fi pensionar ortodox in Romania e o satisfactie compensatorie de care romanii sint primii care tin cont: nu-si vind tara, nu invata limbi straine, o urasc pe Andreea din Numai iubirea si-l asculta, cind il prind pe OTV, pe oracolul de la Totusi iubirea, isi povestesc necazurile in poarta bisericilor de cartier care se construiesc intr-un total dispret al legilor urbanistice, ii injura pe bogati, pe cei plecati din tara (atentie!), pe tinerii care le ocupa locul in autobuze si, pentru ca ne-am intors aici, isi fac cruce cam o data la patru statii. Ei au nevoie de familie, patrie (conform sloganului „Jos cu hotii, Sus cu patriotii!“) si, in ultima instanta, de un Dumnezeu, nu conteaza cum arata, numai sa suscite smerenie, frica, respect si sa fie milos.

Din Franta, Adrian Papahagi nu stie sau poate nu vrea sa stie cit de grava e suficienta national-taranist-ortodoxa in Romania. Cred eu ca ar putea sa efectueze o vizita la fata locului pentru a-si da seama ca, intre homosexualul prezent la un carnaval gay (de care din pacate n-am avut parte) si preotul revoltat care-i striga „Rusine!“, primul are un avantaj esential: de el poti ride cu pofta. Or, buzele ortodoxului nu se deschid decit in fata transcendentei...