OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mateiu I. Caragiale. Fizionomii decadente
Editura Institutul Cultural Roman, Colectia „Vocabular“, Bucuresti, 2007, 280 p.

Mateiu I. Caragiale. Fizionomii decadente de Angelo Mitchievici este o lectura minutioasa, analitica, trecuta – cum bine zice autorul, pe coperta a patra – „prin lentila esteticii decadente“ a „celui mai scurt si mai enigmatic roman al literaturii romane, gestat cu o rabdare maniacala mai bine de zece ani“. incifratul roman al lui Mateiu Caragiale beneficiaza astfel de o noua interpretare, nu numai migaloasa si pasionata (intinsa pe 270 de pagini), dar si documentata si ambitioasa. Caci miza principala a cartii este desprinderea romancierului din pozitia singulara, izolata, pe care o ocupa in istoriile literare traditionale si situarea lui intr-un orizont mai larg, in perspectiva miscarii decadente europene de la sfirsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, in diferitele ei ipostaze, franceza, vieneza, engleza.

Acest demers principal, de alimentare a tezei conform careia Craii... reprezinta „un roman decadent despre declinul aristocratiei, un roman crepuscular, nostalgic, fin de l’ancien régime“ se realizeaza prin complicate analize comparatistico-hermeneutice, in care sint interogate atit literatura critica referitoare la decadentism, cit si o serie de autori, unii celebri, altii minori, ai respectivei perioade istorice europene: de la Huysmans si Oscar Wilde la Villiers de Lisle-Adam si Barbey d’Aurevilly, dar si mai putin cunoscutii Josephin Péladan, Jean Lorrain etc.
in critica romaneasca, cel care ii indica aceasta pista interpretativa – cu observatia importanta ca acela face apel la artele vizuale pentru definirea unui stil cultural de la care se revendica finalmente stilul matein – nu este nici G. Calinescu, nici N. Manolescu (primul il vede drept „suprarealist“, celalalt un artist al limbajului), ci Ov.S. Crohmalniceanu (in Cinci prozatori in cinci feluri de lectura): „Este meritul esential al lui Ovid S. Crohmalniceanu de a plasa romanul cu temele sale intr-o arie culturala mai larga, in domeniul artelor vizuale, al picturii si graficii fin de siècle“.

De precizat faptul ca si Vladimir Streinu se numarase printre cei (putini, spune Angelo Mitchievici) care au folosit „in mod direct, nu ca atribut pasager, termenul de «decadent» in legatura cu Mateiu Caragiale“. O a doua metoda critica de baza utilizata de cercetator este in esenta tot comparativa, dar de data aceasta, daca vreti, tipic postmoderna, constind in glisajul permanent de la text la marturia documentara, uzind de paralelismul intre roman si jurnalul, respectiv corespondenta lui Mateiu Caragiale, transformind deci autorul intr-un personaj care ar sta foarte bine in galeria celor patru crai „de Curtea Veche“. Faptul ca fiul bastard al lui I.L. Caragiale era un bovaric, un excentric pasionat de heraldica, de astrologie, si un aristocrat „in spirit“, care-si inventeaza o genealogie pe masura, toate acestea (dar si altele, precum tema sexualitatii deviante, la care Mateiu se refera atit in roman, cit si in corespondenta cu N.A. Boicescu) il determina pe Angelo Mitchievici sa vorbeasca, in spatiul romanesc, despre preocuparile, psihologia decadenta, care ar circumscrie fenomenul decadentei, in interiorul caruia se plaseaza decadentismul literar (estetic).

Practic, Mateiu Caragiale reprezinta el insusi (ca era un personaj stim deja din portretul facut de Calinescu in Istoria... sa) una din acele „fizionomii decadente“ pe care le creioneaza in pretiosul sau roman. Angelo Mitchievici se lanseaza cu pasiune si finete de orfévre (autorul e iubitor de frantuzisme), cu un simt al detaliului (hermeneutic) iesit din comun (cum se si cuvine a trata un asemenea scriitor, ales ca obiect de studiu) in descrierea de „portrete si galerii de portrete“, de profunzimi si superficii. in fond, mentalitatea decadenta, cu reflexele ei artistice, dar si cu acelea extraliterare, patologice, cu deviantele si excentricitatile ei, cu fenomenul dandismului, al aristocratilor „in spirit“, dar cu blazoane imaginare va reprezenta mereu o zona de atractie prin excelenta a universului cultural. Capitolele pe care le propune Angelo Mitchievici sint, in acest sens, extrem de incitante (de ofertante), cu o anumita rezerva in ce priveste structura ansamblului, care are de suferit din pricina diseminarii elementelor de analiza. Sint in carte sase capitole: in „Snobismul si kitsch-ul in raport cu decadentismul“ cercetatorul il apara pe Pasadia de gestul-kitsch al distrugerii propriei opere – conform ipotezei lui Matei Calinescu –, pledind pentru autenticitatea atitudinii aceluia.

De altfel, sint de retinut doua observatii pertinente in privinta celor trei atitudini existentiale si estetice puse in relatie. Mai intii, snobismul e asa-zicind obligatoriu: „Snobul nu este personajul negativ in raport cu nobletea adevarata, ci emblema a acestei noi aristocratii a aventurierilor rafinati prin lectura/cultura, aroganti peste masura“. Cit despre kitsch, el e definitoriu, prin artificialitatea lui, pentru „paradigma decadenta“. E de spus ca, deja din primele pagini, cercetatorul incearca sa circumscrie acest fenomen al decadentismului – pe o coordonata existentiala si pe una estetica –, dar o face, cum spuneam, diseminat, fara sa stringa firele la un moment dat, asa incit lectura capitolelor il poate nedumeri pe cititor. Despre decadentism propriu-zis, Angelo Mitchievici scrie abia in capitolul IV, intitulat, destul de impropriu, „Romanul de mistere si boema“, dar avind trei subcapitole explicite, „Recuperari critice, decadentismul fata cu le nouveau régime“, „Profunzime si planeitate“, respectiv „Decadenta si modernitate“.

Desi sint tentata sa ajung la acest capitol important pentru scheletul teoretic al studiului, nu pot trece peste alte doua capitole palpitante prin analizele de detaliu practicate. „Psyhopatia sexualis si avatarurile decadente ale romantismului“ executa primul pas in directia unei circumscrieri teoretice si istorice a decadentismului, plecind de la tezele a doi teoreticieni, Mario Praz (The Romantic Agony), respectiv A.E. Carter (The Idea of Decadence in French Literature. 1830-1900). Dupa cel dintii, paradigma decadenta reprezinta o continuare a traditiei romantice „pe o singura coordonata s…t, cea a sensibilitatii erotice, trecuta prin filtrul experientelor sadiene“. De unde interesul decadentilor pentru „patologia sexualitatii si expresia ei estetizata“.

A.E. Carter, in schimb, considera decadentismul ca o reactie la romantism, mai precis la „cultul naturii“ specific celui din urma, caruia ii contrapune artificialitatea: „Accentul lui A.E. Carter nu cade, ca la Mario Praz, pe dimensiunea exclusiv erotica a tematicii si abordarii decadente, ci pe un nivel mai larg, al contrazicerii naturii in fiecare din datele care o presupun si inlocuirea ei cu artificialul. Perversitatea anuntata de A.E. Carter, ca trasatura specific decadenta, dobindeste astfel un sens mai larg“. Cercetatorul aplica ambele perspective interpretative in analiza personajelor mateine (in speta figurile feminine, ipostaze decadente de femme fatale – vezi analiza excelenta a figurii Raselei Nachmasohn), incercind in permanenta sa abandoneze interpretarea traditionala a romanului matein drept roman realist sau roman de moravuri.

Apropo de tema aceasta a „erotismului rafinat“, Angelo Mitchievici tine sa arate ca „Mateiu Caragiale nu este nicidecum un deschizator de drumuri“, insa, din pacate, in sprijinul afirmatiei nu evoca decit pe decadentii francezi „minori“ si „revistele frantuzesti care-si gasesc rapid corespondentul revuistic romanesc“ (care?). Desi n-o spune explicit, intelegem de fapt ca Mateiu Caragiale e un decadent izolat (autorul aminteste undeva de cenaclul literar al lui Macedonski) – in spatiul cultural romanesc –, mai degraba bovaric, asa cum aristocratismul lui e unul fantasmat, de uz propriu. Cercetatorul aluneca adesea empatic, poate cu buna stiinta, in capcana intinsa de Mateiu insusi, analizind „dandismul matein“, trasaturile aristocrate de care dau dovada craii mateini (y compris romancierul). Acelasi cercetator are insa si momente de distantare, chiar ironie: „Sa nu se fi gindit scriitorul la aceasta ironie a sortii care pusese in el sufletul unui aristocrat lipsindu-l in acelasi timp si de mijloace, si de prestigiul unei nobleti cit de cit omologabile?“. De notat si discutia in jurul decadentei „degenerationiste“, alaturi de cea „estetica“ (cu termenii lui Carter), cea dintii implicind „interventia medicinei alieniste in domeniul artei“.

Capitolul al treilea ofera o intreaga, amanuntita si notabila „galerie de portrete“, desprinse din roman (craii, inclusiv Naratorul, Pena Corcodusa ca figura simbolica a Meduzei, dar si, desigur, „portretul de autor“ etc.), in cadrul carora trebuie subliniata referinta permanenta la artele vizuale, la pictura decadenta, caci „desprinderea de pe pinza face parte din efectele decadente ale epocii“. in capitolul IV (deja amintit), Angelo Mitchievici „recupereaza“ critic interpretarile succesive date romanului matein, insistind pe „stilul decadentei“, comentind deopotriva interpretarea „plana“ a textului (stilistica, de/ca suprafata, vezi de pilda N. Manolescu) si pe cea „profunda“, initiatica (vezi ion Barbu). „Demonstratia“ decadenta a cercetatorului apeleaza la imagine, mai exact, la desenele celebrului Aubrey Beardsley, care ofera o „lectura de rezonanta“ (cu termenul lui Sorin Alexandrescu) pentru romanul matein. Putem fi de acord cu concluzia capitolului, anume ca „decadentismul poate fi interpretat ca una dintre crizele modernitatii, o criza care se reia ciclic, dar si o recapitulare a ei“, dar persista sentimentul unei insuficiente discutii/determinari pe teren romanesc a acestei sensibilitati literare careia ii e redat Mateiu Caragiale.

E adevarat, in ultimele doua capitole, „Caragiale si Caragiale“ (relatia cu tatal scriitor; vezi si figura controversatului Mecena Bogdan Alexandru-Pitesti), respectiv „Decadenta boieriei“, cercetatorul plaseaza discutia pe teren romanesc (spatiul nu-mi premite sa insist), vorbind (in perspectiva istorica, filozofica sau mentalitara) despre Bucuresti ca „oras al decadentei balcanice“ sau despre „avataruri mateine ale decadentei balcanice“, insa identificarea decadentei cu balcanismul este cel putin problematica, daca nu excesiva; la fel si trecerea ei de la o dimensiune istorica si artistica la una identitara. De altfel, Angelo Mitchievici sesizeaza impasul, inexistenta de facto a unui ancien régime la noi: „in mod straniu, decadenta Bucurestiului pare sa nu aiba o istorie de tip ciclic, nu vine dupa o inflorire spectaculoasa care sa lase in urma vestigii. Ea pare sa se nasca odata cu orasul, sa se dezvolte intr-o relatie simbiotica cu el“. Una peste alta insa, studiul de fata, doct si rafinat, ademeneste in aceeasi masura in care indeamna la reflectie.