OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Acum am imbatrinit.
Dar cind eram intr-a zecea, dupa ce-mi fusese refuzata „prietenia“ de catre colega de care ma indragostisem, mi-am luat prietenul cel mai bun si ne-am dus, ca barbatii, la un film „sexy-forte“, din acelea care rulau in 1990 prin tot felul de sali video private. N-am stat decit pret de o jumatate de film, pentru ca trebuia sa fiu acasa la opt seara. Suficient. Arhisuficient. Si bine. Surpriza a venit cind am reiesit in strada: toate femeile/fetele inregistrate de o privire alterata imi apareau, ca si cum ochii mei emiteau raze ultraviolete, goale. „Vedeam“ chipul si sexul, apoi zonele erogene. Era o alta lume, repede obsedanta, scabroasa in adevarul ei anatomic. Obsesia mi-a trecut de cum am intrat pe usa casei mele, dar memoria ei, pare-se, nu.

Din lectura memoriilor de sex ale lui Catherine Millet am putut afla in primul rind ce-ar vedea o fata trecuta prin aceeasi experienta avuta de mine la 16 ani. „Claude avea o pula frumoasa, dreapta, bine proportionata“; „Cind André si-a desfacut prohabul la inaltimea fetei mele, am descoperit cu mirare un obiect mai mic dar si mai maleabil“; „Pula lui Ringo era, mai repede, din aceeasi familie cu a lui Claude“ (pp. 14-15). Acest mod de cunoastere imi mai aminteste de un eseu al lui Georges Bataille, in care o floare este descrisa in termeni paradoxali, cu atributele degenerescentei, la momentul ofilirii. Atunci floarea se arata, in sfirsit, privirii analitice, lucide, cu „sinceritate“, despuiata de seductia cromatica si cochetariile odoriferante. Dupa cum exista cuvinte denotative, ca de pilda „macara“, pe care literatura le daruieste cu un „sens mai pur“, exista, sugereaza Bataille, alte cuvinte inmormintate definitiv in metafora – iar vorbitorii ar trebui sa incerce dislocarea cutumelor lingvistice si intr-un sens, si-n celalalt.

Proiectului publicistic al lui Catherine Millet, insotit de cel al sotului ei, Jacques Henric, autorii de text &imagine intru etalarea carierei sexuale a doamnei, i se pot administra doua interpretari livresti: prima este cea sugerata deja. Ea ar descrie cartea in termenii afirmarii actului creativ ca eliberare si cunoastere de sine exemplara; ai curajului prin care lumii i se ofera o interpretare inedita, mai aproape de adevar pentru ca mai departe de uzante – care, cu acest titlu, uzeaza imaginea lumii promovata de amar de vreme. Cam asta a fost directia aleasa de cronici favorabile cartii, ca aceea publicata in Libération de Thomas Clerc – Maretia Vietii sexuale…. Mai sint si altele, ai caror autori apeleaza la referinte comune, ca Sade, Bataille, Sollers; la cuvinte ca tabu, transgresare, nuditate, scandal: toata panoplia, cunoscatorii „ideologiei franceze“ o stiu foarte bine, nu mai insist. Se prea poate sa fi aparut si cronici extrem de defavorabile indraznetei scrieri, dar ele lipsesc din dosarul de presa care mi-a ajuns in fata ochilor. Cu o exceptie, ce-i drept, una dintre cele doua cronici in oglinda publicate de saptaminalul Le Point, semnata de Michel Schneider. Negativitatea este insa fortata, iar cronica, scrisa parca doar pentru a respecta scenariul dezbaterii publice propuse de revista.
A doua interpretare ar putea veni pe linia criticii debord-deleuze-baudrillardiene a societatii de consum, pentru care marturisirile lui Catherine M. ar fi un simulacru de masina deziranta inaintind in virtutea inertiei.
Aceste doua exemple de opinii inarmate teoretic au la baza niste clisee. Unele, clisee pentru ca adevarurile exprimate au devenit de mult truisme. Altele, clisee flaubertiene. Putem bunaoara sa apreciem o provocare asumata, o autenticitate cu atit mai elocventa cu cit iese de sub incidenta conventiilor si pactului autobiografic – nu denuntindu-le, ci prin indiferenta.

Putem aprecia din loc in loc pasaje de literatura realista prin care autoarea da dovada unui talent literar remarcabil, dar nu iesit din comun. Nu putem in schimb sa ne mai aventuram in barcile revolutiei sexuale a carei stafeta ar fi preluat-o directoarea revistei de arta contemporana Art Press, impreuna cu partenerul ei. Cartea aceasta este interesanta probabil in primul rind pentru ca in prezenta ei orice glosa filozofanta cu coregrafie sintactica minutioasa si retorica sofista indelung exersata devine ridicola. Cartea lui Catherine Millet intervine in literatura franceza pentru a separa – acum, daca nu e deja prea tirziu, si tind sa cred ca e – apele: ne lasam leganati de cintecul de sirena al nietzscheanismului iconoclast si autodevorant – aripa dandy a „gindirii ’68“, sau ne straduim sa producem alte discursuri critice, echilibrate, implicit mai putin spectaculoase, dar adecvate unei piese, inocente fata de, si imune, as adauga, la mecanisme ideologice?
Fireste, in ton cu boom-ul doctoranzilor din lumea occidentala, fel de fel de interpretari culturaliste sint posibile, cea mai la indemina, pentru ca recomandata de insasi autoare, fiind aceea descinsa din antropologia spatiului. Pentru ca materia cartii este organizata in patru capitole – Numarul, Spatiul, Spatiul repliat si Detalii – care primesc fiecare cite o categorie de perceptii – ale personajului-autor-narator – paralele sau in interferenta cu inregistrarile quintalelor de acte sexuale bifate (si descrise).

Degeaba insista criticii pe insistenta descrierii la gradul zero, anatomice, transparente – in continuarea unui Houellebecq, sau unei Nobécourt, sau poate chiar al unui Guibert – in sublinierea contra-tabuului psihologic (i.e. Catherine Millet spune tot ce face si nimic din ce simte), intentia autoarei este alta, mult mai inocenta. Ea relateaza ce face, ce-i place sa faca, dar si ce simte cind face. Numai cind face. Desi e greu si inutil de „povestit“ cartea, ramine memorabila scena actului sexual de la marginea unui drum de tara, in natura, petrecut intr-o pozitie care-i inlesnea protagonistei panorama vazduhului, consonanta, prin anvergura si consistenta, cu starea ei de excitatie cronica. Autoarea refuza in general nu autolivrarea totala, ci transfigurarea, convinsa ca aceasta ar distrage de la transmiterea faptelor. Faptele debordeaza trairile tocmai pentru ca definesc o durata care nu este aceea a efuziunilor, a sentimentelor. La fel de „interioara“ ca aceea a consacratei „memorii afective“, durata faptei este clipa, solida, imposibil de destins in fraze care au facut de-a lungul vremurilor gloria literaturii franceze.

Un critic compara cartea cu un film porno – si de buna seama avem de-a face cu o carte pornografica, lipsita insa de supunerea la unica intentie comerciala. Filmul porno se face pentru a se vinde, si se priveste din ratiuni destul de putine la numar si care n-au nimic in comun cu participarea la vreo forma de arta. Nu putem nega o ratiune economica a lucrarii lui Catherine Millet, dar ceea ce realizeaza ea este mai degraba un experiment, un test adresat atit siesi, cit si unui cititor recrutat din toate segmentele sociale, biologice, intelectuale, reperabile astazi. E iarasi de presupus ca cititorul masculin va fi de departe mai interesat decit cel frumos – dovada si semnaturile cronicarilor francezi, dovada reactiile a doua prietene care au citit cartea inaintea mea, dovada chiar si articolul de fata. Catherine Millet nu e insa ipocrita. Scrie chiar in primele pagini, la sfirsitul relatarii unui episod initiatic timpuriu, conchizind: „Asta m-a facut sa pricep, chiar daca confuz, ca nu apartin clasei seducatoarelor si ca, in consecinta, locul meu nu era printre celelalte femei in relatia lor cu barbatii, ci alaturi de barbati“. Asa se face ca, publicindu-si memoriile de sex, Catherine Millet devine amendabila de catre feministe in numele demnitatii de gen.

De altfel, punctul acesta al corectitudinii etice, mult discutat mai ales pe piata anglo-saxona de idei, mi se pare spinos. Se stie ca Michel Houellebecq a fost dat in judecata pentru ofensa adusa musulmanilor si credintei islamice, acuzatia fiind urmata, cum era si firesc, de corul celor care denunta reinfiintarea cenzurii si-l sfatuieste pe romancier sa emigreze (una dintre voci fiind aceea a unui nume de succes al romanului negru si SF francez, Maurice Dantec, el insusi emigrat in Canada). Ma gindesc apoi ca Baudelaire si Flaubert au fost chemati in instanta tot pentru niste texte literare. Diferenta este insa mare: ei au fost acuzati de imoralitate in virtutea unei gindiri univoce asupra normelor care prezida oricarei societati omenesti. Autorului Platformei i se intenteaza un proces de aceeasi natura din cu totul alt motiv: nu conteaza ce se afirma implicit sau explicit despre om, ci despre anumiti oameni, si anume musulmanii. Aceasta inseamna ca astazi expresia publica a tot ceea ce e omenesc este normala si poate fi exemplara, in sens pozitiv sau negativ (literatura nemaiavind functie educativa), dar este anormal sa exprimi public aceleasi lucruri cu valoare de exemplu daca te referi la o aumita multime de oameni devenita rezervor identitar. Identitatea pur si simplu umana este astazi mai stearsa decit cele de orientare sexuala, nationalitate sau religie (mai ales cind ocurente ale lor sint in criza sau in minoritate), iata de ce cartea lui Catherine Millet nu produce un scandal, si nu provoaca pe-atit pe cit ar fi facut-o daca de exemplu autoarea si-ar fi situat hotarit naratoarea intr-una dintre multimile mentionate. Iata si cum, astfel, ea evita un cliseu.

Nu ma pot hotari daca aceasta scriere apartine literaturii prin adeziunea la sau afirmarea vreunei estetici. Cum nici apartenenta la vreo ideologie nu poate fi detectata cu precizie – desigur, aiuritoarele partuze relatate constituiau o practica asidua a anilor ’60 – ’70, dar, spre deosebire de Lorette Nobécourt, Catherine Millet nu incorporeaza in récit-ul ei vreo convingere sau ideologie reperabile istoric – imi ramine sa vad in cartea aceasta o simpla declaratie de independenta, ca si o revendicare (cu pandantul ei, indemnul) la extinderea cimpului literar si la permisivizarea lui, dupa un principiu, insa: poate fi literatura orice discurs despre sine (sau despre „mine“). Pacat doar ca autoarea face gestul acesta prea tirziu. Cind literatura, pe masura ce creste in productivitate, scade in capital simbolic. Si-atunci, trimit pe cititorul stoic sau lacom la cronica din La Quinzaine littéraire, semnata de nimeni altul decit Maurice Nadeau (numaul din 16-30 aprilie 2001), intitulata Journal en public, singura care are pe deplin proprietatea unitatii de masura a acestei carti. Reputatul critic si istoric literar ii pune cititorului o intrebare simpla: „Est-ce que cela fait bander l’honnête lecteur-voyeur? Il faudrait un sondage.“ Eu stiu raspunsul, dragi cititori de sex masculin…

PS. Citeva cuvinte despre traducerea lui Doru Mares. As fi vrut sa spun ca e foarte buna, dar nu pot. Unele cuvinte il tradeaza (ca „micul amic“ pentru, desigur, „petit ami“). Unul singur insa tradeaza neglijenta si produce ridicol. Cuvintul mouton inseamna in franceza, alaturi de sensul notoriu de oaie, scama. Iar intr-o fraza a cartii traduse de Doru Mares putem citi cum mocheta dintr-o incapere era plina de oi. Asa sa-i ramina numele…