OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

How to Do Things with Words e o carte astazi celebra a lingvistului englez J.L. Austin, un fel de Biblie a pragmaticii moderne in care se arata cum si in ce conditii cuvintele au puterea nu numai de a denumi obiecte si actiuni, ci si de a le crea. Titlul articolului meu parafrazeaza titlul lui Austin, desi rindurile care vor urma nu vor avea aproape nici o legatura cu lingvistica, dar vor incerca sa arate cum si in ce conditii termenii onomastici sint creatori de realitate fictionala, si nu numai. Pe scurt, ceea ce ma intereseaza aici e noua editie a Dictionarului onomastic (Editura Allfa, 2000; prima editie: 1968) de Mircea Horia Simionescu, o carte tot atit de „revolutionara“ pentru proza romaneasca postmoderna ca si tratatul mai inainte amintit pentru lingvistica contextuala.

Cartea in discutie este, si ea, un tratat metadisciplinar, adica un metaroman care se ocupa de problema relatiei dintre nume, oameni si personaje cu mijloace in acelasi timp fictionale si teoretice, lexicografice si narative, parodice si serioase. „How to Do Characters with Words“/„Cum sa faci personaje cu cuvinte“ – iata care pare sa fi fost problema prozatorului tirgovistean atunci cind – intr-o configuratie embrionara ce e drept, dintr-un caiet de dictando de la virsta de 13 ani, intitulata Ce oameni, ce idei! – el s-a angajat in aceasta insolita experienta a contactului estetic cu lumea antroponimelor – fie acestea numele unor fiinte in carne si oase, fie ele numele unor simple fiinte de hirtie –, experienta urmata de analiza si relatarea consecintelor literare ale acestui contact, in forme tot atit de palpitante ca si aventurile lui Arthur Gordon Pym, personajul lui Poe, pe marile lumii.

Noua editie a Dictionarului reprezinta si textul sau integral (asa cum scrie pe noua coperta a cartii de pe care nu ne priveste, ci ne lasa doar sa-l privim un Mircea Horia Simionescu deopotriva real si ireal, arborind faciesul unui actor din filmele manieriste ale unui Fellini, histrionic si mirat, ironic si artificial trist, cu o privire sceptica de obsedat al spatiului livresc care, in loc sa fi vazut idei, a vazut – cumplita pedeapsa! – doar… numele ideilor si, mai departe, doar numele unor oameni mult mai putin reali decit numele lor), o opera care in editiile ce vor urma pare sa-si fi gasit, in sfirsit, forma sa ne varietur. Restituit acum integral si imbunatatit prin citeva „reparatii sumare“ (precizarea autorului din pseudoprefata), textul acesta definitiv contine, totusi, si o flagranta eliminare: articolul dedicat numitului Ieremia (cel care, dupa cum bine se stie, nimereste intotdeauna cu oistea in gard, ceea ce se intimpla si in cartea lui MHS – cum, din ratiuni lapidar-onomastice, il vom numi de acum inainte pe Mircea Horia Simionescu –, unde acest personaj proverbial e singurul care se revolta impotriva indraznelii autorului de a-l include in cartea sa si astfel, intr-un acces de furie si pudoare biografica, ii distruge si confisca o parte din fise). Pentru a putea adauga fara nici o complicatie la prima editie a Dictionarului si materialul cuprins in Jumatate plus unu (volum publicat in 1977, alcatuit – potrivit proiectului intregului demers – din fisele recuperate – cum sintem obligati sa presupunem – de la recalcitrantul si violentul Ieremia, si continind descrierea unor nume cuprinse intre literele J si Z), autorul s-a simtit nevoit sa elimine tocmai articolul cu valoare de final al acestei editii. Faptul este normal pentru constituirea noii structuri, dar el ne poate spune destul de multe si despre felul in care MHS a inteles sa-si alcatuiasca aceasta carte care nu are nimic din univocitatea si consecventa orthodoxa a unui lexicon.

Dictionar onomastic nu este propriu-zis un dictionar, ci o colectie de texte elaborate dupa aleatoriul principiu al onomatogenezei. Asa cum bine stim, intr-un dictionar, alfabetul e cea mai buna dintre ordinile arbitrare posibile, insa aceasta arbitrarietate e intotdeauna compensata de existenta unor scheme deceptive unitare si riguroase dupa care sint elaborate definitiile. Un dictionar de termeni filozofici nu poate fi lucrat decit dintr-o perspectiva filozofica si in baza unui aparat conceptual de aceeasi natura, un dictionar de termeni lingvistici pretinde definitii tehnice, economice, exacte, de natura lingvistica. Chiar si un dictionar de personaje literare trebuie sa se supuna unui model abstract al elaborarii articolelor (opera in care personajul apare, importanta lui, trasaturi fizice si psihice, actiunile la care personajul ia parte, limbajul etc.). Stim, apoi, ca vastul domeniu al lexicografiei implica si existenta unor dictionare onomastice care explica originea, metamorfoza, circulatia unor nume etc.

Nimic din toate acestea in dictionarul lui MHS, care e, mai degraba, un tratat indirect despre modalitatile posibile in literatura, ca si in viata, de a crea oameni/personaje cu ajutorul numelor. Ne aflam in fata unui dictionar „literar“ din toate punctele de vedere, liber si imprevizibil in derularea sa, expresie a unei subtile arte a cuvintului si a unui rafinat calcul al dozajului epico-descriptiv, in care inventia si fantezia debordanta sint la ele acasa pe fiecare pagina. Posibila monotonie a definitiilor (de care nu poate scapa nici o carte spectaculoasa cum este Dictionarul ideilor primite de-a gata al lui Flaubert) e contracarata de o dubla articulare à rebours a discursului auctorial, compozitionala si stilistica.

Sa observam, mai intii, ca prezentarea numelor selectate se face in forme dintre cele mai diverse: definitii aparent normale de dictionar (vezi ARSAVIR, HARPELINA, SULFINA etc.), citate din carti reale si imaginare (vezi CAROL, CORVIN, MOISE, NORY etc.), portrete (vezi ALOIS, FURBO, JAAKKO etc.), povestiri create ad hoc (pentru nume ca ENISIO, GENTILE, HAGAR, LAVINA etc.), speculatii eufonico-semantice („ABA Aba(t) Jour, de pilda“; „DEVI Ca si Tavi, Guvi, Ovi, scurt si tare, dop de lemn in pasta unui caracter labil“; „METODIU conducea cercul de metodisti ai casei de cultura, iar Kiril Ramniceanu metoda de aranjare a cartilor in biblioteca“), reproduceri de date civile reale (luate din calendare sau din cartea de telefon, precum DIOSCOR, DORIMEDONT, LEGIADIN etc.), stabilirea de etimologii, reale sau fanteziste (vezi EFTIMIE, LANDA etc.), descrierea unor stari sau situatii cu implicatii onomastice (vezi EUFRONIS), analogii de tip anagramatic (vezi EBERHARDT – HARDMUTH) etc. De adaugat imediat ca in ce priveste unele nume sonore sau foarte cunoscute (precum ABEL, ARAMIS, DECEBAL, EROS, GOLIAT, ICAR, SAMSON, SIEGFRIED etc.), articolele dictionarului fie contrazic flagrant obisnuintele de perceptie ale cititorului, fie le confirma cu virf si indesat, insa in forme ironice, persiflante. Ceea ce in planul receptarii produce o deruta pozitiva, continua, de mare tensiune.

Pe de alta parte, exista in aceasta carte si o sustinuta variatie stilistica, manifestata prin pastise, parodii, sarje, intertextualitati savante sau pur discurs auctorial (motivat de cele mai multe ori biografic), la care se adauga si o exceptionala capacitate de resemantizare metaforica a stilurilor functionale ale limbii romane, de la limbajul tratatelor de tactica si strategie militara la aspectele stereotipe ale comunicarii familiale. Ajungem astfel la constatarea ca opul onomastic al lui MHS e in ultima instanta un metalexicon, pentru ca el e in acelasi timp un dictionar de definitii, un dictionar etimologic, un dictionar de citate, un dictionar de teme, subiecte si situatii, un dictionar istoric, un dictionar analogic, o antologie de proze scurte etc. etc. Ca si Al. Odobescu in Pseudokynegetikos, MHS ne propune prin cartea sa – mutatis mutandis – un onomastikon fantezist, subiectiv, capricios, care mimeaza, submineaza, discrediteaza principiile obiective ale oricarei lucrari stiintifice.

Eruditia filologica e aruncata in derizoriu, rigoarea argumentarii e luata in bataie de joc, exemplele devin contraexemple, gravitatea e coborita in burlesc, tonul apodictic capata nuante comice, faptele minore sint tratate la modul eroic, personajele mitice devin caricaturi si asa mai departe. Geniul disolutiv al autorului pare sa nu cunoasca limite. De unde si calitatea de veritabila „comedie a literaturii“ pe care o dobindeste Dictionarul, fapt remarcat de critica noastra inca de la prima aparitie.
Scopul principal al demersului lui MHS pare sa fie insa acela de a pune sub semnul intrebarii (si in masura posibilului si de a rezolva) relatia dintre nume si persoane, care este un caz particular al relatiei dintre nume si obiecte si care – in context – reprezinta o exceptionala sursa de literaritate si de efecte comice. Exista situatii in care cuvintul se confunda cu obiectul, exista cazuri in care numele face corp comun cu persoana, exista momente in care relatia dintre aceste elemente se scurtcircuiteaza? In literatura da, iar efectele acestor suprapuneri sau incompatibilitati devin incontrolabile. Prin mijloacele literare cele mai diverse MHS incearca de fapt – cu tot umorul pe care il implica o atare temerara incercare – sa repuna in discutie o problema de filozofie a limbajului. Marea intrebare ramine aceeasi: semnul lingvistic e motivat sau arbitrar?

Sigur ca aceasta e o intrebare de tipul „ce a fost la inceput, oul sau gaina?“, dar implicatiile ei epistemologice sint doar aparent neinteresante pentru un prozator, care nu trebuie sa fie doar un povestitor si un specialist in anecdotica diegetica. Nu putem sa nu observam ca in literatura motivarea limbajului nu e numai o preocupare a poetilor, ci si a prozatorilor „artisti“, de tipul Flaubert, Proust si Joyce, pentru care spatiul fictiunii e rezultatul unei atitudini estetice fundamentale, manifeste nu doar in raport cu realul, ci si cu cuvintele prin care acest real devine vizibil. Numele locurilor, localitatilor, personajelor nu sint niciodata indiferente pentru semnificatia artistica a unui text – adevar cunoscut de cind lumea si teoretizat ca atare de Proust si de toata critica franceza moderna nascuta in descendenta lui si a lui Paul Valéry. Dar exista o traditie onomastica si a spatiului epic romanesc, in care incercarea lui MHS se inscrie ca un corolar. Aceasta traditie se leaga de literatura lui Ion Budai-Deleanu, Nicolae Filimon, Negruzzi, Alecsandri, Caragiale, Calinescu, Urmuz.

Cel care a dat, la noi, si o forma teoretica problemei numelor personajelor in literatura e tocmai avangardistul Urmuz. E nevoie in continuare sa ne reamintim celebra precizare din subsolul textului intitulat Algazy &Grummer (cele doua nume fiind preluate de autor de pe „fosta firma a unui cunoscut magazin de geamantane, portmoneuri etc. din capitala“), in care, dupa cum stim, sint aduse in scena doua personaje cu infatisare absurda, un soi de oameni-obiect. De ce aceste personaje arata astfel ne explica autorul insusi:
„In tot cazul, ne permitem a crede ca numele de Algazy sau Grummer, dupa imaginile ce trezesc prin muzicalitatea lor specifica – rezultat al impresiunii sonore ce produc in ureche – nu par a corespunde aspectului, dinamicii si continutului acestor doi simpatici si distinsi cetateni asa cum ii stim noi din realitate…

Ne permitem a arata mai sus cititorilor cum ar fi trebuit si cum ar fi putut sa fie un Algazy sau un Grummer «in abstracto», daca dinsii nu ar fi fost creati de o intimplare, o soarta care mai deloc nu tine seama daca obiectele creatiunilor ei corespund, in forma si miscarea lor, cu numele ce li s-a harazit.
Cerem scuze d-lor Algazy &Grummer pentru observarile ce ne permiseram mai sus; insa si din dorinta de a-i servi, desteptindu-i din vreme asupra masurilor mai nimerite de indreptare in aceasta privinta.
Se pare ca remediul nu ar putea fi decit unul singur: sau sa-si gaseasca fiecare alt nume, in adevar adecvat realitatii lor personale, sau sa se modifice ei insisi, cit mai e timpul, ca forma si ca roluri, dupa singura estetica a numelor ce poarta, daca vor sa le mai pastreze…“

Problemele pe care le ridica opul lui MHS sint cuprinse in buna masura in aceste subtil ironice observatii urmuziene. Dictionarul porneste si el, ca si paginile lui Urmuz, de la o „estetica a numelor“. Onomastica literara e o chestiune cu trei termeni: persoanele („distinsii cetateni“, cum spune Urmuz), numele lor si personajele prin care sint intruchipate aceste persoane. Numele preexista atit individului, cit si personajului, si el poate avea valoare de destin (ceea ce MHS insusi simte nevoia sa precizeze in pseudoprefata cartii sale: „Inca inainte ca o fiinta sau un lucru sa inceapa a fi, primeste un nume, si, prin el, liniile unui caracter, calca o prima treapta a cunoasterii – in legenda ca si in poetica prima idee fiind cuvintul, program genetic bine articulat“). Ne aflam, de fapt, in fata mai vechii relatii dintre obiect (referent), cuvint (semnificant) si concept (semnificat). Problema e aceea a adecvarii sau a inadecvarii numelui la persoana, a semnificantului la referent. Incercarea de a rezolva aceasta problema – care dezvaluie tristul adevar al imposibilitatii unei relatii nemediate intre persoana reala (referentul) si numele ei (semnificantul) – ne arunca in cea mai curata literatura, adica in aventura crearii si a descoperirii unor personaje (personajul avind in aceasta schema rol de semnificat) de o uluitoare diversitate caracterologica, temperamentala, biografica, fizica, profesionala, culturala, etnica etc. Situatia e normala. Se stie doar ca pina si in viata civila orice „persoana“ e in realitate o „persona“ (masca). Omul real e o colectie de ipostaze. Intre multiplele sale identitati functioneaza ca un ecran numele, iar numele e un catalizator fictional. Nu doar in literatura, ci si in viata.

Putem observa acum ca prozele lui Urmuz apar din efectul sesizarii unei inadecvari funciare a numelor la persoane si ca incercarea de a anula aceasta inadecvare conduce la constructia unor personaje bizare, mecanomorfe, de tipul lui Algazy, Grummer, Ismail, Turnavitu, Gayk, Fuchs etc. La MHS se intimpla insa mai mult decit atit, personajele din dictionarul sau fiind rezultatul sesizarii atit a inadecvarii, cit si a adecvarii numelui la persoana.
Si cred ca tocmai aceasta a doua dimensiune a poeticii lui MHS nu a fost suficient analizata pina acum. Corinticul si ludicul MHS este in aceeasi masura si un prozator realist. Multe articole din dictionar prezinta persoane reale in cea mai realista viziune cu putinta. Prietenii si familia autorului (Costache Olareanu, Radu Petrescu, fiica Nana, fratele Tityre), plus o colectie intreaga de vecini si cunoscuti, apar din cind in cind, pe nepregatite, in materia descriptiva a unor fise de nume. Pe linga componenta urmuziana a prozei autorului, pe linga apetenta sa calinesciana pentru exotismul psihologic si fascinatia sa borgesiana pentru fantastic, trebuie sa vorbim si despre un realism onomastic, realizat, dupa caz, in variante de factura lirica, epica sau dramatica si tratat in registre cind grave, cind jucause. Daca aceasta latura a scrisului lui MHS n-ar exista chiar la nivelul ei germinativ auctorial, ne-ar fi greu sa explicam cum se impaca in general, in tot ceea ce autorul a scris pina acum, metafictionalitatea prozei sale cu pasiunea pentru jurnal si notatia biografica.

De fapt, ceea ce trebuie accentuat imediat, fara teama de a gresi, e adevarul paradoxal ca prin acest Dictionar onomastic MHS nu ne ofera – cum ar fi fost normal in astfel de cazuri – o carte care-si anexeaza autorul, ci una in care autorul e mai viu decit oricind, cu reflectiile si senzatiile sale, cu placerile sale picturale si muzicale, cu viata sa cotidiana si lecturile sale de predilectie. Dictionar onomastic e un dictionar de personaje posibile si efective, in aceeasi masura in care el e si dictionarul unei vieti derulate in functie de un nomenclator al actelor existentiale caracteristice pentru un scriitor. Dincolo de suprafata numelor inventariate si descrise, exista o structura de adincime a cartii de natura pur autobiografica. In sfirsit, n-ar trebui sa ni se para lipsit de un skepsis intertextual pe care ramine sa-l analizam alta data faptul ca unele articole de dictionar (cum este GHEORGHE sau Imobilul de la numarul 40) sint de fapt texte de sine statatoare, incluse ulterior in culegerile de proza scurta ale autorului – Banchetul, in cazul textului amintit.

Ar mai trebui poate notat si faptul ca nici unul dintre numele prezente in dictionarul lui MHS nu este inventat (asa cum pot fi, de pilda, inventate numele dintr-un roman SF sau phantasy). Ele sint toate nume reale, de mai mica sau mai mare circulatie, mai mult sau mai putin spectaculoase, mai mult sau mai putin romanesti, cu care autorul s-a intilnit intr-o imprejurare sau alta, pe care el le-a extras dintr-o curenta memorie onomastica, din filme, ziare, calendare, cartea de telefoane, literatura, istorie, arta, mitologie. Insa, fireste, textele literare, evenimentele istorice, faptele diverse de ziar, filmele, contextele cotidiene pot fi si ele reale sau inventate, intr-o suita de reflectari in oglinda care poate fi continuata la infinit. E de remarcat si amestecul de cosmopolitism si neaosism al intregului onomastic (in care nume ca BRUNETTO, CELESTINA, FILOMENA, HIPOLIT, JOHN, JULES, JUAN se intilnesc cu nume ca FRUSINA, GELU, GRUIA, GICA, HELIADE, LAZAR, MARA, MADALINA, MIRON), amestec din care nu lipsesc grotescul, sublimul, ridicolul, comicul, ceea ce ne trimite la caracterul cosmopolit, eterogen si deschis oricarei perturbatii al literaturii insesi. Unele nume (vezi EXTRA, FABER, LEFTER etc.) devin pretexte pentru a insira – numai de dragul muzicii lor hipnotice – alte zeci si zeci de nume, care de care mai insolite, scoase din opere literare sau create dupa modelul lor, recapitulate prin deschiderea cartilor sfinte sau enumerate potrivit modelului „dubletilor silabici“ (vezi OBERON). La un moment dat, in cadrul unei povestiri dedicate numelui ARISTOCLE, apare o lunga lista de boli, prezentate ca si cum ele ar fi numele unor barbati si femei cu temperamente si trasaturi fizice si morale bine definite.

Sirul acestor observatii de detaliu ar putea continua pe multe alte pagini. E insa nevoie de citeva concluzii. Desi pare scriitorul unui sfirsit de ciclu cultural, MHS – cel din aceasta exceptionala carte si din toate cele care i-au urmat – se dovedeste mai degraba un autor in spiritul prozei noastre pasoptiste care e o proza experimentala (de tip „bonjurist“, cum am numit-o cindva), ce-si face din nestructurare, diletantism, emfaza, divagatie si spontaneitate un mod de a fi. Ne putem gindi aici la proza lui Negruzzi din Negru pe alb, la Cugetarile lui Russo, la proza scurta a lui Alecsandri, la amintirile lui Ion Ghica, dar si la romane – unele neterminate – precum Catastihul amorului, La gura sobei, Un boem roman, Don Juanii de Bucuresti si poate si altele.
Pasoptistii nostri traiau momentul nasterii genurilor, a speciilor si a formelor discursului cult cu o frenezie creatoare care ii facea sa depaseasca tocmai limitele pe care ei voiau sa le instituie. MHS apare la un capat de drum si frenezia lui onomastica e la fel de autentica, in ciuda oboselii culturale si literare acumulate intre timp. E aici o frenezie a scrisului asumat cu toata fiinta si cu toata raspunderea, care-i include si pe ceilalti tirgovisteni – Radu Petrescu, Costache Olareanu, Tudor Topa – scriitori care privesc literatura dinauntru, perfect constienti de granita fluida dintre realitate si livresc.

Pentru MHS literatura e cuprinsa in cele mai banale situatii de viata, dar si in cartile de geografie, in articolele de ziar, in brosurile de popularizare a stiintei, in instructiunile de folosire, in anunturile publicitare, in notele de calatorie, in enciclopedii si tratate medicale etc. El este un maestru al explorarii si al exploatarii non-literarului care stie ca starea civila si onomastica fac dintotdeauna concurenta literaturii, obligind literatura sa-si modifice structurile, ticurile, habitudinile. E, pe de alta parte, normal ca intr-un astfel de metaroman, cum este Dictionar onomastic, sa fie suspendate cronologia, raportul cauza-efect, teleologia textuala, si in locul lor sa apara fragmentarismul, colajul, aleatorismul, viziunea mozaicata sau caleidoscopica. Textul si metatextul, poetica si poietica isi dau mina in cuprinsul aceluiasi discurs eterogen, sincopat, de un barochism dus la extrem, care conduce in cele din urma la nasterea unui ansamblu contradictoriu, abstrus si polimorf, dar un ansamblu.

Gindit astfel, ca un ansamblu, dictionarul lui MHS e un roman al preparativelor pentru scrierea unui roman, dar si un roman al pulverizarii romanului (genul ca atare). Sub cupola alfabetica extrem de fragila a acestui ansamblu, autorul face de toate: isi incearca mina, copiaza pagini de excelenta, teoretizeaza, construieste mici piese epice incheiate la toti nasturii, face liste si fise de personaje, unele posibile, altele absurde sau fantasmagorice, imagineaza carti, titluri, autori, radiografiaza persoane din imediata sa apropiere, pune in functiune – prin cele mai neasteptate jocuri de cuvinte – mecanismele intime ale limbajului, construieste identitati heteronime, inventeaza familii, neamuri, tari, gloseaza pe marginea unor titluri si idei, ia in raspar temele mari si trateaza in registru grav subiecte minore, isi dezvaluie conditia de muritor, cu neajunsurile, temerile, placerile si aprehensiunile ei. El e un scrib, un grefier, un reporter, un diarist, un degustator de arta, un poetician, un parodist, un meloman, un filolog, un istoriograf, un colportor de stiri, un copist, in cele din urma un scriitor. Imbraca toate identitatile celui care scrie, toate identitatile celui care citeste (carti si scene de viata), toate identitatile celui care aude si vede, pipaie si miroase, schimbind mereu perspectivele, distantele, atitudinile, mijloacele si instrumentele.

E un fel de om-orchestra, un decatlonist al culturii, un Bouvard si un Pécuchet ai lumii postmoderne, reuniti intr-un perspicace cabotin al discursului, dar inainte de toate un saman al onomasticii si al imaginatiei caracterologice. El stie ca in spatiul literaturii oamenii se fac cu cuvinte, pentru ca oamenii sint sau ajung sa fie expresia propriilor lor nume. Dictionarul lui MHS reprezinta o lovitura de gratie data personajului clasic, gindit ca un om in carne si oase, cu cap, miini si picioare, care se naste, traieste si moare. Personajele pot sa fie – in cazul sau – si carti, creioane, fluturi, tunuri, insecte, mecanisme, medicamente, pentru ca in realitatea numelor pe care le poarta ele pot sa semene cu toate acestea. Sintem nevoiti sa recunoastem ca dupa Balzac, Rebreanu, Dostoievski, personajele nu mai pot semana cu realitatea umana, ci cel mult cu substanta lor antroponimica. Un specialist in lingvistica sau in filozofia limbajului ne-ar putea probabil convinge ca de la onomastica la ontologie drumul se desfasoara intr-un singur sens, cel al arbitrarietatii. Prin aceasta mare opera care este Dictionar onomastic, Mircea Horia Simionescu reuseste insa sa ne arate ca, in literatura cel putin, caile Domnului (autor) sint cu mult mai incurcate si, fireste, cu mult mai… motivate (lingvistic)!